Sfânta Cruce este semnul și dovada iubirii lui Dumnezeu pentru oameni, ea este arma prin care puterea diavolului a fost învinsă. De aceea, noi creștinii considerăm crucea ca pe ceva firesc, ca pe ceva care ne aparține nouă și prin care ne sfințim, primim putere din puterea ei izvorâtoare de viață.
Cum bine se știe, crucea a fost un instrument de tortură din cele mai vechi timpuri și romanii foloseau acest mod de execuție, diferit în diverse părți ale Imperiului Roman și tot acesta se pare că a instrumentul pe care fariseii și saducheii îl ceruseră lui Pilat pentru condamnarea lui Iisus la moarte: „Când L-au văzut deci arhiereii și slujitorii au strigat: Rasignește-L! Raștigneste-L!” (In. 19, 6), astfel încercând să determine și poporul care era strâns de față să creadă că El este vinovat.
Crucea a ajuns să fie mai târziu cel dintâi obiect sfânt din religia noastră căreia adevărații creștini îi acordă un cult de cinstire. Crucea a fost sfințită de sângele Mântuitorului Iisus Hristos care S-a răstignit pe ea, preschimbând- dintr-un instrument de tortură și batjocură în armă eficientă în lupta cu puterile răului. Cuvântul „cruce” a fost folosit ca o descriere sumara a Evangheliei mântuirii, că Mântuitorul Hristos „a murit pentru păcatele noastre”. Astfel „propovăduirea Evangheliei” este „cuvântul crucii”, predicarea lui „Hristos cel răstignit” (1 Cor. 1, 18-23).
Din cauza multor persecuții pe care le suferiseră creștinii în primele trei secole, semnul Sfintei Cruci se găsește reprezentat sub forme mascate sau simboluri pe foarte multe monumente: ancora, tridentul, litera grecească T (Crux commissa) sau monogramul, în diferitele lui variante (Crux decussata, X sau X suprapus cu P etc). Prima reprezentare sigură și datată a crucii pe un monument creștin apare incizată pe peretele unei case din Herculanum înainte de anul 79 iar în inscripțiile din catacombe,se găsesc circa 20 de cruci.
Ultimele descoperiri arheologice din Palestina dovedesc faptul că împăratul Adrian zidise un templu păgân căutând să acopere orice urmă a răstignirii lui Hristos dar ceea ce este de la Dumnezeu nu se poate ascunde sub obroc. O serie întreagă de Părinți ai Bisericii demonstrează în scrierile lor că creștinii acelor vremuri aveau un cult dezvoltat al Crucii, cinstindu-o și acordându-i o atenție deosebită. Folosirea cotidiană a semnului Sfintei Cruci și venerația unanimă de care se bucura el după secolele III-IV, este menționată în operele lor Clement Alexandrinul, Sfântul Ciprian, Origen, Sfântul Ioan Gură de Aur, Fericitul Augustin etc.
Prin toate jertfele de dinainte de Hristos, oamenii căutau să dea ceva în schimb pentru ca Dumnezeu să-i poată ierta de păcatele lor, dar sângele animalelor erau de un preț foarte mic, în comparație cu sângele lui Hristos pe care l-a vărsat pe crucea Golgotei, refăcând astfel legătura dintre Dumnezeu și om.
Tradiția răsăriteană n-a rupt niciodată moartea și îngroparea lui Hristos de învierea Sa din morți, n-a desfăcut niciodată crucea de înviere și tocmai de aceea n-a separat întruparea de îndumnezeire. Numai în lumina învierii se vede realitatea tragică a Crucii și a păcatului, dar și puterea și stăpânirea lui Dumnezeu asupra întregii creații. Învierea a dat Apostolilor adevăratul sens al Crucii, profunzimea sacrificiului, dar și slava iertării și binecuvântării lui Dumnezeu. De aceia Crucea este o piatră de poticnire pentru necredincioși (1 Cor. 1, 20-23). În cultul liturgic ortodox, Sfânta cruce apare legată de înviere și de slava lui Dumnezeu: „Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, și Sfântă învierea Ta o laudăm și o mărim”.
Sfânta Cruce în cultul particular al fiecărui creștin în parte, cât și în cultul public-liturgic al Bisericii, s-a manifestat dintotdeauna sub diferite forme: însemnarea cu semnul Sfinte cruci, invocarea ei în diverse împrejurări, așezarea sa pe turla bisericilor sau la căpătâiul celor răposați, purtarea unor cruciulițe la gât, confecționarea unor troițe din diferite materiale (lemn, fier, marmură etc.), care au fost așezate la unele răscruci de drumuri sau au fost ridicate în memoria eroilor care s-au jertfit pe câmpurile de luptă pentru apărarea patriei și a credinței strămoșești etc.
E bine de știut că Sfinții Părinți vorbesc în scrierile lor de puterea sfintei cruci și despre temerea de ea a diavolilor, de faptul că ea îi îndepărtează de la omul care se însemnează cu acest semn al crucii și care o cinstește cum se cuvine. Se știe că Sfântul Antonie cel Mare a avut o mare experiență în lupta sa duhovnicească cu demonii și atunci când ucenicii îl căutau și când auzeau din interiorul chiliei sale țipete, voci, lovituri, toate lucrări ale Satanei, el îi încuraja spunându-le:,,Voi faceți-vă semnul sfintei cruci și plecați încurajați și lăsați-i pe aceștia să se joace între ei’’.
În încheiere, putem afirma că acest semn al crucii este semnul dragostei nemărginite a lui Dumnezeu care și-a dat pe Unicul Său Fiu ca să fie răstignit pentru mântuirea lumii, că prin ea moartea a fost învinsă, păcatul strămoșesc a fost dezlegat, iadul s-a golit, învierea ne-a fost dăruită, porțile Raiului ni s-au deschis.
Pr. Costinel Tomescu,
Catedrala mitropolitană „Sf. Mare Mucenic Dimitrie”
din Craiova