Condiţiile de viaţă ale credincioşilor fac din ce în ce mai necesară predica preotului în biserică. În toate formele pe care le îmbracă şi indiferent de împrejurările în care este rostită, predica trebuie să exprime şi să facă cunoscut şi roditor în sufletele ascultătorilor adevărul cel pururea veşnic al cuvântului Sfintei Scripturi, din care se naşte şi creşte credinţa cea dreaptă în Mântuitorul Hristos şi Biserica Sa.
Este adevărat că, până la o vreme, funcţia predicii a putut fi suplinită în biserica noastră prin Cazanie şi prin frumuseţea cultului divin, cu inepuizabilul său tezaur biblic, dogmatic şi catehetic, cu incontestabila sa valoare şi eficienţă educativă, pedagogică şi formativă. În acest context, Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să fie corect predicat şi în aşa fel încât să nu poată fi susceptibil de interpretări şi înţelesuri diverse şi cu atât mai mult, eronate.
Astăzi, însă, la aceste valori intrinsece ale tezaurului nostru de credinţă şi cult, trebuie să se adauge, să se rostească şi să se audă, din ce în ce mai mult, cuvântul de lămurire, de sfat şi îndemn al preotului, în calitatea sa de îndrumător sufletesc al credincioşilor săi în domeniul vieţii religioase. Dar mai ales în cazul în care cei străini de învăţătura de credinţă creştină nutresc idei sau păreri greşite, predica este cu atât mai necesară. Atunci prin conţinutul şi forma ei, predica trebuie să constituie un mijloc de susţinere şi de apărare a dreptei credinţe. Ştiut este că datoria preotului de a predica a fost înscrisă, încă de la început, atât în Sfânta Scriptură, cât şi în canoanele şi regulamentele bisericeşti. Mântuitorul trimite pe ucenicii Săi în lume, înainte de Înălţarea la cer, şi le spune:
„Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată lumea…” (Marcu, XVI, 15 şi Matei, XXVIII, 19,20)
Sfântul Apostol Pavel recomandă, de asemenea, bunului său ucenic Timotei, pe care îl rânduise Episcop la Efes:
„Propovăduieşte cuvântul (Evangheliei), stăruieşte cu timp şi fără de timp şi fără de timp, mustra, cearta, îndemna cu toată îndelunga-răbdare şi învăţătură.” (II Timotei, IV, 2)
Şi tot el accentuează necesitatea propovăduirii pentru răspândirea credinţei: „Cum vor chema numele Aceluia în care încă n-au crezut? Şi cum vor crede în Acela de care n-au auzit? Şi cum vor auzi fără propovăduitor?” (Rom. X, 14)
De aceea canoanele numite apostolice prescriu cea mai aspră pedeapsă pentru episcopul şi preotul care îşi neglijează datoria de a predica şi a învăţa pe credincioşi dreapta credinţă: afurisirea ori chiar caterisirea, dacă cel vinovat stăruieşte în nepăsare şi lenevie.
Prin predică, Biserica creştină a avut la îndemână o metodă permanentă de propovăduire şi de apărare a dreptei credinţe. În ultima vreme s-au făcut la noi eforturi lăudabile, din partea conducerii bisericeşti de a reabilita funcţia predicii în activitatea pastorală a preoţilor noştri şi de promova şi îmbunătăţi îndeplinirea misiunii lor învăţătoreşti prin cultivarea mai insistentă şi regulată a predicii şi a catehezei. Mai sunt, totuşi, multe de făcut în această privinţă. Există din nefericire, şi preoţi care nu iau în serios sau neglijează această latură a misiunii preoţeşti, ori şi-o fac de mântuială, fie din neştiinţă, fie din nepăsare, din lipsă de timp sau din alte motive care explică absenţa lor de pe amvonul bisericilor respective, dar nu o justifică.
Consecinţele acestei carenţe se cunosc. Căci acolo unde amvonul de iluminare tace biserica este moartă. Nici o biserică nu a fost vie prin ritualul şi aurul ctitorilor dăruitori şi restauratori, ci prin flacăra şi zelul predicatorilor, prin fiorul prin care cuvântătorii bisericii l‑au trecut prin sufletul mulţilor îndoite. O mare forţă de înrâurire şi de cucerire stă în cuvântul predicatorului atunci când el este rostit cu focul convingerii lăuntrice şi este iluminat de flacăra ştiinţei şi a adevăratei iubiri de Dumnezeu şi de oameni. Un astfel de cuvânt aşteaptă de la preoţii lor şi credincioşii zilelor noastre, căci alături de cultul divin, predica rămâne unul dintre mijloacele de căpetenie pentru pastoraţia generală a parohiei.
Cel dintâi şi cel mai mare predicator al tuturor timpurilor şi totodată modelul nostru suprem de cuvântător a fost, incontestabil, Mântuitorul însuşi.
Întreaga viaţă pământească a lui Iisus a fost o predică necurmată, ţâşnind din inima Lui, arzând pe altarul iubii de oameni, începută încă de la vârsta de 12 ani. Pe urmele Lui şi a celorlalţi Sfinţi Apostoli au continuat apoi activitatea de propovăduire a Evangheliei marii predicatori şi maeştrii ai amvonului creştin din diferite timpuri şi locuri. În răsărit Sf. Vasile cel Mare, Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Grigore de Nazianz, mai târziu Antim Ivireanu la români, în apus Sf. Ambrozie al Milanului şi Fericitul Augustin şi alţii ca ei au răspândit învăţătura lui Iisus, au creat biserici şi le-au ridicat prestigiul, au risipit îndoieli, au determinat convertiri, renaşteri spirituale scutind omenirea de multe nenorociri.
Aceştia rămân pentru noi modele şi culmi neîntrecute în ceea ce priveşte pasiunea lor pentru răspândirea Evangheliei.
Predica ţinteşte un întreit scop:
a) să lumineze cugetele ascultătorilor;
b) să mişte inima lor;
c) să le înduplece voinţa spre acţiune, spre luarea de atitudini, ori spre orientarea vieţii lor duhovniceşti în sensul indicat de predicator care nu este altul decât idealul Evangheliei.
Este zadarnică şi inutilă acea predică prin care n-am izbutit să atingem şi să facă să vibreze măcar una din cele trei strune ale sufletului omenesc: mintea sau inteligenţa, inima sau simţirea şi voinţa sau acţiunea. Predica noastră rămâne simplu „chimval răsunător” dacă ea nu aduce măcar o licărire de lumină în bezna neştiinţei noastre, dacă nu aprinde flacăra entuziasmului şi adeziunii sufleteşti la adevărul evanghelic, dacă nu determină o cât de slabă convertire, adică acea cutremurare a sufletului care aduce după sine dorinţa de ieşire din noroiul păcatelor şi păşire pe cărările virtuţilor creştine. „Vânt şi văzduh rămâne orice predică dacă nu se leagă de lucruri şi fapte, dacă nu ţâşneşte din adevărul şi poezia vieţii şi dacă nesusţinută prin sufletul şi prin munca ta, nu răscoleşte sau determină.
Pregătirea îndelungată şi permanentă de o viaţă întreagă a omului care a trecut prin viaţă adunând şi învăţând necontenit prin lectură şi studiu, prin observaţie şi experienţă, prin practicarea necontenită a datoriei de propovăduitor ţine aici locul pregătirii imediate a fiecărei predici în parte. Ne hazardăm prea adesea din comoditatea şi superficialitate bizuindu-ne pe improvizaţia de moment a predicilor pe care le rostim şi din care rezultă toate insuficienţele fireşti ale unor asemenea forme de a transmite credincioşilor mesajul evanghelic.
Predicatorii tineri şi începătorii în preoţie lipsiţi de cultura şi maturitatea necesară, de practică şi de experienţă în materie de predicare nu pot recurge la hazardul inspiraţiei de moment, adică al improvizării predicii. La începutul activităţii sale pastorale orice preot, oricât de bine pregătit s-ar socoti de pe băncile şcolilor de învăţământ teologic este obligat să-şi pregătească din timp şi cu toată grija predicile pe care le va rosti în biserică, reflectând în linişte la ideile pe care le va enunţa în cursul predicii şi argumentele pe care le va folosi. Nu este permis şi nici pedagogic pentru formarea viitorului predicator să vină cu predici scrise de alţii şi copiate din cărţi, oricât de bune ar fi acestea. Numai efortul sistematic şi susţinut la care ne obligă o pregătire conştiincioasă a predicilor va ajuta pe preotul începător să se formeze treptat şi sigur ca predicator.
O predică citită, chiar dacă este bine alcătuită, cu respectul tuturor normelor omiletice, îşi pierde mult din valoarea şi forţa lui de convingere şi de înrâurire asupra sufletelor. O predică bine rostită în chip liber poate fi mult mai eficientă chiar decât o predică mai de calitate, dar citită. Predica noastră trebuie să corespundă nevoilor vremii în care trăim, locului unde ne aflăm şi situaţiei credincioşilor cărora ne adresăm.
Rolul preotului nu este doar să vorbească despre Dumnezeu ca un profesor de la catedră ci să trăiască el însuşi cel dintâi doctrina şi morala creştină pe care o profesează, aplicând-o şi întruchipând-o integral în propria sa viaţă.
„Preoţii să fie adică nişte făpturi cereşti care să propovăduiască Evanghelia şi cu vorba, dar mai ales cu pilda lor cea bună”, spunea Sf. Grigore de Nazianz.
„Orice predicator să se facă auzit mai mult prin fapte decât prin vorbe”, Sf. Grigore cel Mare.
„N-ar mai fi nevoie de discursuri, scria Sf. Ioan Gură de Aur, dacă viaţa noastră ar străluci desăvârşit.” N-ar mai fi nevoie de învăţători dacă am face să fie văzute faptele noastre cele bune. N-ar mai exista niciun păgân dacă noi am fi creştini adevăraţi.
E ştiut că orice meşteşugar, orice dexteritate şi orice artă se desprinde din exerciţiu prin practică neîntreruptă.
Un factor deosebit de important care apropie credincioşii de biserică şi de credinţa cea dreaptă este slujirea cu evlavie şi convingere a sfintelor slujbe de către preot la care se adaugă explicarea semnificaţiilor prin cateheze sau premii, căci cultul ortodox este un bogat şi nepreţuit tezaur de doctrină, o cateheză vie la îndemâna şi pe înţelesul tuturor. Prin cultul ortodox se trăieşte însăşi doctrina bisericii, aşa încât învăţătura se transformă în rugăciune, iar rugăciunea este o învăţătură. Integrarea predicii în cult este tocmai o dovadă a legăturii ei cu cultul.
„Mă gândesc, zicea Sf. Grigore cel Mare, câtă grijă trebuie să acorde el (predicatorului) faptului că este exemplul viu prin purtarea sa şi astfel, prin felul său de a fi, să arate celor ce ascultă de el calea vieţii, iar turma care e cu ochii aţintiţi la cuvântul şi purtările preotului să se poată călăuzi mai mult după exemplele decât după cuvintele lui”.
Nu putem vorbi sau dacă vorbim, vorbim zadarnic despre virtutea milosteniei atâta vreme cât punga, inima şi cămara noastră rămân veşnic surde şi încuiate faţă de mizeria, lipsa şi suferinţa umană. Căci în Împărăţia lui Dumnezeu va fi mare nu cel care va învăţa numai ci „cel care va face şi va învăţa.” (Matei, V, 19)
„Preotul este slujitorul lui Hristos, trimisul său în lume ca să înveţe pe oameni să-l cunoască pe Dumnezeu”. (Ioan, XVII, 3)
Fericitul Augustin zicea: „Viaţa ta să-ţi fie oratorie a ta” – Prius feci deinde docui.
Biblia nu trebuie să lipsească din casa nici unui preot şi creştin. Studiul ei atent şi lectura ei zilnică să fie arsenalul duhovnicesc şi haina verbală pentru predicile noastre.
Cine predică pentru Dumnezeu, dar este bolnav sufleteşte să-şi amintească de cuvintele Domnului, care zice: „Din cuvintele tale te voi judeca, slugă vicleană.” (Luca, XIX, 22)
Iar dacă întâmpinăm greutăţi inerente oricărui început să ascultăm ceea ce spune Fericitul Augustin: „Sunt orator antequam dictor”, adică mai înainte de a învăţa să fii rugător, să te rogi. Să ascultăm de cuvântul lui Dumnezeu care ne îndeamnă: „Cheamă-Mă şi-ţi voi răspunde: şi-şi voi vesti lucruri mari, lucruri ascunse pe care nu le cunoşti.” (Ieremia, XXXIII, 3)
Sau „Cui îi lipseşte înţelepciunea s-o ceară de la Dumnezeu.”, zice Sf. Apostol Iacov (I, 5).
Trăim într-o lume a răutăţii, a invidiei, a patimilor de tot felul. Cuvântul nostru şi fapta să fie spre luminarea tuturor pentru a merge pe calea lui Dumnezeu. Care este „calea, adevărul şi viaţa.” (Ioan, XIV, 6)
Să îndrăznim „să grăim cu folos, să sădim cu Pavel, să udăm cu Apollo, pentru că cel ce face să crească este Dumnezeu.” (I Corinteni, III, 6)
Căci dacă Marele Preot Iisus Hristos „a venit în lume ca să slujească şi nu ca să i se slujească”, prin aceasta ne-a arătat că şi noi avem datoria să facem la fel. Fiindcă tocmai pentru aceasta s-a făcut slujitorul nostru, ca să întemeieze pe pilda sa porunca de a ne face şi noi slujitori ai lui Dumnezeu şi ai oamenilor. Şi noi avem misiunea să facem cunoscută pilda Domnului Hristos printre credincioşii noştri şi în lume şi să cucerim pe toţi membrii bisericii pentru urmarea pildei lui Hristos „ca toţi oamenii să-şi devină slujitori unii altora.”
„Să cercetăm pe Hristos, să purtăm de grijă lui Hristos, să hrănim pe Hristos, să îmbrăcăm pe Hristos şi să-l ducem în casa noastră.” (Sf. Grigorie Teologul)
Note bibliografice:
1. Pr. Prof. P. Vintilescu, Funcţiunea catehetică a Liturghiei, în rev. Studii teologice, 1949, nr. 1-2, p. 17-33.
2. Pr. Ene Branişte, Cultul ortodox ca mijloc de propovăduire a dreptei credinţe a dragostei, a păcii şi a bunei înţelegeri între oameni, în rev. Studii teologice, 1953, nr. 9-10, p. 626-642.
3. Diac. Prof. N. Balca, Importanţa catehetică a Sfintei Liturghii, în rev. Biserica Ortodoxă Română, 1958, nr. 1-2, p. 194-213.
4. Pr. Prof. Dr. D. Călugăru, Treptele predicii şi catehezei, în rev. Mitropolia Banatului, 1975, nr. 46, p. 205-208.
5. Prof. Pr. D. Belu, Cu privire la ilustraţia în predică, în rev. Mitropolia Ardealului, 1962, nr. 7-9, p. 529.
6. Diac. Ene Branişte, Învăţăminte din predica patristică pentru predicatorii de azi, Bucureşti, 1946, extras din rev. Biserica Ortodoxă Română, 1947, nr. 1-3, p. 50-62.
7. Pr. Prof. Gr. Cristescu, Predică şi predicator în vremea noastră, în rev. Studii teologice, 1950, nr. 36, p. 137-158.
8. Pr. Prof. D. Belu, Sfinţii Părinţi ca material omiletic, în rev. Mitropolia Ardealului, 1959, nr. 7-8, p. 548-561.
9. Pr. Prof. Vladimir Prelipceanu, Sfânta Scriptură, cartea de căpetenie a preotului, în rev. Studii teologice, 1949, nr. 7-8, p. 487.
10. Pr. Prof. D. Belu, Predica prin exemplul personal, în rev. Biserica Ortodoxă Română, 1954, nr. 5, p. 560-583.
Pr. Ştefănţă Fleşcan,
Parohia „Sf. Nicodim”, Craiova