Pornind de la faptul că, pe om, Dumnezeu l‑a făcut şi l‑a zidit cu mâna Sa, în timp ce toate celelalte creaturi au fost făcute doar cu Cuvântul, termenul de „mână”, fie în sensul propriu, de organ al corpului, fie în sensul figurat, are o mulţime de semnificaţii. În cele ce urmează, eu mă voi limita doar la gestul uman de comunicare, de maximă duioşie ce ne însoţeşte pe tot parcursul întregii vieţi, gestul delicat al ţinerii de mână.
Şi pornind pe scara vieţii, constatăm că întâia comunicare cu noul născut începe prin intermediul mâinii. Îi dăm la început un deget, apoi îi dăm mâna întreagă şi ţinerea aceasta de mână rămâne o permanenţă pe parcursul primei copilării. Pentru a se simţi în siguranţă, el, copilul, cere mamei să‑l ia în braţe şi să‑l ţină cu mâna la pieptul ei. Apoi, la vârsta fragedă, copiii sunt puşi să se ţină de mână doi câte doi. Este vorba despre constituirea rândului şi despre aşezarea lor în ordine şi de aici termenul de rânduială, pe care ţinerea de mână o uşurează şi o structurează. Apoi ţinerea de mână a tinerilor adolescenţi, a tinerilor maturi, este un gest de duioşie şi de delicateţe umană. Cât foc sacru se transmite, câtă mărturisire tainică, câtă puritate, câtă simplitate şi câtă nevinovăţie.
Înainte de căsătorie, tânărul merge să ceară mâna alesei sale de la părinţii ei. Apoi, la nuntă, mirilor li se împreună mâinile în momentul consacrării Tainei Cununiei sau al epiclezei, moment în care preotul invocă prezenţa Duhului Sfânt şi zice: „Uneşte‑i pe dânşii într‑un gând, încununează‑i într‑un trup …”, şi toate celelalte. Este o ţinere de mână unică pentru că acum mâinile sunt de acelaşi fel: mâna dreaptă a mirelui ţine mâna dreapta a miresei. Mai multe ţineri de mână alcătuiesc înlănţuirea horei, cerc sfânt care închide întru deschidere comunicarea unei comunităţi, cântând „Isaia dănţuieşte”. Însuşi Dumnezeu e prins în acest cerc sacru, ca odinioară la Cana Galileii. Apoi, toată viaţa e nevoie de acest gest gingaş, care are menirea de a aplana orice asperitate şi de a apropia inimile celor doi. Mai ales bătrânii sunt văzuţi adesea ţinându‑se de mână, sprijinindu‑se reciproc şi încurajându‑se. Unora poate li se pare gestul puţin desuet. Dar, câtă înduioşătoare mărturisire, a unei vechi legături de suflet, ca un amurg al unei zile frumoase. Căci cât o zi li se pare a fi fost viaţa lor. „În oraşul în care plouă/ De trei ori pe săptămână/ Un bătrân şi o bătrână/ Merg ţinându‑se de mână”, constata în nemuritoare versuri bătrânul Minulescu.
De foarte mare importanţă este apoi comunicarea întru încurajare cu bătrânii muribunzi, care se face mai ales prin ţinerea mâinilor lor în ale noastre. Limbajul mâinilor este mai potrivit şi mai indicat chiar decât al cuvântului. Un Sfânt Părinte ne îndeamnă ca în astfel de situaţii să evităm vorbirea şi să apelăm la limbajul mâinilor. Să luăm mâna celui suferind şi să‑l asigurăm că‑i stăm alături. Să o ţinem aşa îndelung şi să comunicăm prin strângeri calde succesive până ce vom simţi că cel bolnav se depărtează şi încet, încet nu mai răspunde. Ei bine, pentru acel muribund, acea strângere de mână, acel mod de a‑i fi aproape valorează mai mult decât tot aurul din lume.
Ca preot, cu o slujire de peste cinci decenii, păstrez în memoria inimii miile de mâini ale pruncilor veniți la taina botezului, miile de mâini împreunate ale tinerilor veniți la taina cununiei, miile de mâini bătrâne, încrucișate pe piept, la ceasul trecerii întru viața cea neîmbătrânitoare. Aşadar, orice strângere de mână care este racordată la inima omului poate deveni o binecuvântare. Doi oameni care se ţin de mână, devin prin mâinile lor vase comunicate şi orice ţinere de mână înseamnă o „susţinere”, adică o „ţinere sus” a fiinţei celuilalt, a inimii aceluia, aşa precum suntem chemaţi şi îndemnaţi la Sfânta Liturghie când zicem „Sus să avem inimile!” și mâinile!
Se cuvine, aşadar, să ne dăm mâna unii cu alţii, să ne dăm mână de ajutor unii altora, să punem mână de la mână pentru plinirea celor cu lipsă, să ducem de mână pe cei ce au nevoie de călăuzire, să fim în toate cu mâna pe inimă, să avem mână bună și mână ușoară în orice lucrare a noastră, să fim mâna dreaptă a celor ce fac binele, să fim mână de fier cănd ni se cere lucrare responsabilă, să devină mâna noastră semn şi simbol de binecuvântare, întru curată şi nevinovată iubire, întru prindere de curaj şi întărire în nădejde. Amin!
Pr. Ioan Ioanicescu