Deși lemnul îi părea din ce în ce mai greu
Trăgea de el să îl urce la Dumnezeu.
Drumul de piatră către munte în coastă
Ca un șarpe se întindea în zarea albastră.
Se tulbura cerul, pământul și marea deodată
Cutremurând până în lumea cealaltă.
Între întuneric și lumină adâncul se deschidea
Ca o rază de viață coborând dintr-o stea.
Căzu atunci cerul și cu el lumea întreagă.
Lemnul părea un munte ce în ființă își leagă
Pietrele, apele și păduri seculare de umbre
Să îl apese, să îl doboare, să-l îngenunche.
Din luminișuri nesfârșite, ca o ploaie de foc,
O mână îi ridică lemnul și plecară din loc
Spre deal unde avea să își răstignească
Ființa infinită ca un peisaj în fereastră.
Prin el înviau morții și altarele se despicau.
Din cimitire morții acasă iarăși plecau.
Lumea se cutremura în pământ din nimic,
Își risipea deșertul departe în întuneric.
Altădată pământul și cerul s-a desfășurat
Ca în ziua dintâi de lumini tulburat.
Pe altarul crucii de lemn sta sus răstignit
Dumnezeu sfâșiat, uitat și înnomenit.
Mircea N.