Venirea în lume a Domnului Iisus „la plinirea vremii”, prin întruparea Sa ne-a adus mesajul mântuirii, al împăcării omului cu Dumnezeu. Prin Mântuitorul Hristos ni s-a revelat adevărul absolut. În urcuşul spre desăvârşire omul nu este singur, căci Dumnezeu a revărsat harul Său în lume prin Hristos (Ioan cap I, 17), „că prin El viaţa sa avem” (I Ioan cap IV, 9). Harul face începutul Mântuirii şi permanent îl ajută pe creştin şi-l întăreşte spre fericirea veşnică sporindu-i strădaniile personale. Biserica este chemată să împlinească, potrivit vocaţiei şi misiunii ei lucrarea mântuitoare săvârşită de Fiul lui Dumnezeu, să pună temelie la zidirea împărăţiei lui Dumnezeu, încă în această viaţă. Îndreptarea şi sfinţirea omului se înfăptuiesc în Biserică, trupul tainic al Mântuitorului, cu care El petrece pururea şi căruia i-a dat puterea şi mijloacele vizibile de împărtăşire a mântuirii realizate prin întruparea şi jertfa Sa. Mijloacele sau actele externe prin care Biserica împărtăşeşte, harul care îndreptează pe credincioşi sunt Sfintele Taine. „Iisus Hristos, zice Sf. Ioan Gură de Aur, nu ne-a transmis nimic material; ne-a transmis numai spiritual, dar în lucruri materiale… Dacă ai fi fost netrupesc, Iisus Hristos ţi-ar fi împărtăşit darurile acestea netrupeşte; dar fiindcă sufletul tău este unit cu trupul, îţi împărtăşeşte spiritualul prin material”. Taina este o lucrare sfântă, instituită de Dumnezeu întrupat, prin care, într-o formă văzută, se împărtăşeşte primitorului harul divin nevăzut. Harul mântuitor se revarsă în Biserica lui Hristos prin dumnezeieştile taine. Ea ne oferă spaţiul necesar cunoaşterii şi întâlnirii cu Dumnezeu; aici omul reface drumul spre Creator. În lăcaşul lui Dumnezeu „Biserica” aflăm nu numai normele de vieţuire ci şi mijloacele prin care, în ciuda rănilor produse de păcat, omul se poate ridica deasupra slăbiciunilor pe care le vindecă restaurându-se complet prin Sf. Taine şi faptele bune. Sunt şapte Taine: Botezul, Mirungerea, Euharistia, Pocăinţa, Preoţia, Nunta şi Maslul. Naşterea duhovnicească e dată prin botez; creşterea prin Sf. Mir; hrana prin Harul divin, consecinţa iubirii lui Dumnezeu faţă de oameni, face începutul mântuirii, atât pe planul revelaţiei şi al cunoaşterii, cât şi cel al trăirilor morale prin atracţia ce o exercită asupra omului, stimulându-i setea de cunoaştere şi desăvârşire morală. Dumnezeu se descoperă în revelaţie şi ne cheamă sau ne atrage prin har, iar depăşind intervalul dintre invitaţia divină şi răspunsul nostru preface timpul în veşnicie. Credinciosul porneşte în mod liber şi conştient spre cunoaşterea lucrurilor dumnezeieşti, fără efortul nostru însă, dorinţa de cunoaştere şi înţelegere a lucrurilor revelate nu poate fi împlinită, iar Biserica rămâne un tezaur plin, dar nefolosit.
Iluminarea, purificarea de patimi, se face prin focul Duhului Dumnezeiesc. Acestea creează cadrul necesar coborârii lui Dumnezeu în noi. În Sf. Euharistie ne întâlnim direct cu Domnul Hristos, iar El ne umple de iubire, har, sete de mântuire. Preotul săvârşind jertfa ni-L readuce mereu în faţă pe Mânuitorul ieşit la propovăduirea Evangheliei sale să schimbe faţa lumii.
Pentru noi, creştinii de azi Sf. Euharistie face ca faptele noastre bune să nu fie zadarnice prin jertfa crucii şi prin jertfa euharistică ce o actualizează, porţile închise ale Raiului adică ale veşniciei fericite ne sunt mereu deschise.
Dumnezeu e odihna sufletului care-L doreşte şi-L caută. De fapt Dumnezeu şi sufletul credincios se caută şi se cheamă reciproc. Observăm că, Dumnezeu chemându-l totdeauna şi de pretutindeni pe credincios, se desprind multiple posibilităţi de întâlnire cu El. Căci, de bună seamă, despre Dumnezeu nu poţi spune: e numai în faţa mea, sau numai la stânga; numai în mine sau dincolo de mine; numai în mintea mea sau numai în simţirea mea, sau în sfârşit, numai în sfintele taine sau numai în faptele bune… întrucât şi în faţă şi la stânga şi în mine şi dincolo de mine şi în mintea mea şi în simţire şi în Sf. Taine şi în faptele bune, în toate mă întâlnesc cu El. Evident, însă că într-un fel, mă întâlnesc cu El în bolta înstelată, în minte, în sentiment, în Sf. Taine şi în faptele bune. De fapt, întâlnirea cu El, e pe de o parte posibilă în toate şi cerută în toate, pe de altă parte ea e intensiv diferită, iar soteriologic e împlinită în Sf. Taine şi în faptele bune.
Chemarea spre Taine şi spre fapte, îl exprimă rezumativ pe credincios în cele două mari sensuri fiinţiale ale lui: sensul dinspre Dumnezeu şi sensul dinspre semeni. Dar pentru el e absolut firesc să constate că în amândouă direcţiile lui de fiinţa e chemat şi menit să se întâlnească cu Dumnezeul mântuirii. Sf. Taine sunt veşmântul haric al mântuirii, chipul ei ca dar, ca aplecare de sus asupra credinciosului, iar faptele „osteneala morală” spre semeni – sunt podoaba umanitară a mântuirii şi chipul ei ca vrednicie.
Credinciosul din fapte îşi desăvârşeşte certitudinea mântuirii în Sf. Taine.
Sf. Ap. Pavel rezuma: „credinţa lucrătoare prin iubire” (Gal. cap V, 6) căci „credinţa” tălmăceşte sensul dinspre Dumnezeu al vieţii credinciosului iar „lucrătoare prin iubire” sensul ei dinspre semeni sugerând totodată unitatea indisolubilă a acestor sensuri.
Sf. Taine i-L aduc şi i-L arată credinciosului pe Iisus Hristos. În fiinţa lor intimă ele îl poartă pe Hristos. Poruncile ca sămânţa faptelor bune sunt astfel permanente ale lui Hristos spre credincioşi. „Domnul e ascuns în poruncile sale”. În funcţia lor centrală Sf. Taine îl interiorizează pe credincios în Hristos: „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi‑mbrăcat” (Gal. cap III, 27)/ „Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu, întru Mine petrece şi Eu întru El” (Ioan cap VI, 56).
În faptele bune credinciosul Îl poartă pe Hristos spre semeni şi spre toată creatura.
Sf. Taine ar lucra în direcţia restabilirii „chipului” lui Dumnezeu din om, iar faptele bune în direcţia împlinirii „asemănării”.
Marcu Ascetu zice: „Tot cel ce s-a botezat… a primit tainic tot harul şi se umple de cunoştinţă sigură a cestui fapt prin lucrarea poruncilor”. Hristos e izvorul harului şi totodată izvorul Sf. Taine. Fiinţa omenească e sfinţită prin Sf. Taine. Precum Hristos se cere privit mai ales din năuntru, ca Fiu al lui Dumnezeu, cum Îl priveau Sf. Apostoli, nu din afară ca „teslarul”, fiul lui Iosif şi al Mariei cum Îl priveau fariseii. Tot aşa şi Sf. Taine se cer privite. În epistola 42 scriind lui Hilon şi ucenicului său, Sf. Vasile subliniază necesitatea faptelor bune. Nu este de ajuns sufletului fapta bună de ieri dacă azi nu mai lucrează dreptatea, iar cel care moare în păcat, pierde rodul faptelor bune săvârşite anterior. „Nu cel care începe bine e desăvârşit, ci cel care sfârşeşte bine e plăcut lui Dumnezeu”, „Mintea omului nu-i în stare să vadă limpede adevărul dacă este asaltată de grijile lumeşti”.
În Sf. Liturghie intrăm uliu, spune Sf. Ioan Gură de Aur şi ieşim porumbiţă, lup şi ieşim oaie, şarpe şi ieşim miel, nu se schimbă firea ci este alungat păcatul, nu se schimbă firea ci se preface voinţa.
Prin faptele bune noi putem, prin voinţă să creştem şi să înmulţim harul ce ni s-a dat prin Botez. Să slujim pentru binele comun şi pentru binele semenilor noştri. La întrebarea prietenului său, Vasile: „Socoteşti că poţi să te mântuieşte fără să fii folositor şi altora?”, Sf. Ioan Hrisostom răspunde: „Bine şi minunat ai grăit prietene. Pentru că nici eu însumi nu pot să cred că se poate mântui şi cel ce nu a lucrat nimic pentru mântuirea aproapelui”. În fiecare zi, trupul nostru are nevoie de hrană şi aer. Sufletul nostru însă are nevoie de Domnul şi harul Duhului Sfânt fără de care sufletul moare.
BIBLIOGRAFIE:
1. Sf. Ioan Gură de Aur, Omiliile despre pocăinţă, trad. Pr. Prof. D. Fecioru, Editura I.B.M.B.O.R, Bucureşti 1998.
2. Sf. Ioan Hrisostom, Despre Preoţie, trad. Pr. Icon. Aristide N. Geamănu, Craiova 1941 cartea VI cap. 10.
3. Rev. Mitropolia Olteniei, Anul LVII, Nr 5-8/2005, Ed. Mitropolia Olteniei.
4. Studii Teologice – Seria II-a, Anul XI, Nr. 5-6, Mai-iunie, 1959.
Pr. Fleşcan Ştefăniţă, Parohia Sf. Nicodim Craiova