Textul din Facere capitolul 3, versetul 15, este considerat de majoritatea exegeţilor Vechiului Testament, a fi prima prefigurare a Fecioarei Maria, prin ,,femeia” a cărei ,,seminţie va zdrobi ,,capul şarpelui”: ,,Duşmănie voi pune între tine şi femeie, între seminţia ta şi seminţia ei; Acela îţi va ţinti ţie capul, iar tu îi vei ţinti Lui călcâiul” (1) (Facere 3, 15).
În Vechiul Testament este anunțată acea „Fecioară” (almah) care a mijlocit, prin nașterea Fiului lui Dumnezeu, mântuirea oamenilor. Femeia care va naște pe Cel ce zdrobește capul șarpelui de demult, adică diavolul, este una reală, este o persoană, deși este reprezentată mai mult simbolic. Atunci când se vorbește de „Fiica Sionului” sau „aleasa lui YHWH” se înțelege „Eva cea nouă”, „Noul Israel” cea care în Noul Testament este numită foarte simplu și frumos: „o fecioară” care locuia în orașul Nazaret, „iar numele fecioarei era Maria” (Lc.1, 27). Fiind aleasă de către Dumnezeu pentru a fi sălaşul Mântuitorului lumii, ea «a fost preînchipuită şi mai întâi propovăduită» prin Duhul Sfânt, prin diferite simboale şi prin cuvintele profeţilor. Lupta este între om (specia generată de Eva) şi diavol (al cărui simbol este şarpele – a se vedea Apocalipsa 20, 20). Textul grecesc foloseşte verbul τερέω – a pândi, a urmări, a se ţine după, a supraveghea – ceea ce ar sugera o luptă infinită şi nedecisă, spre deosebire de textul ebraic care este mai concludent. În schimb, Septuaginta începe fraza prin pronumele personal masculin αυτόσ – El (sau Acela), implicându-l şi în segmentul al doilea (αυτοū – al Lui), ceea ce face din acest verset un text profetic, referitor la Mesia, descendent trupesc al Evei şi Fiul Mariei (Eva cea nouă). În paralel, Vulgata începe fraza prin pronumele personal feminin ipsa (ea), interpretat de exegeţi ca referindu-se la Fecioara Maria (2).
Fie că versetul are o dimensiune hristologică (Septuaginta), fie una mariologică (Vulgata), tradiţia exegetică a Bisericii l-a supranumit Protoevanghelia, întâia deschidere a speranţei pentru mântuirea celui căzut. Hristou Andrutzos, în Simbolică, referinduse la acest verset dă următoarele explicaţii: ,,din textul Facerea 3, 15: „duşmănie voi pune între tine şi femeie, între şămânţa ta şi sămânţa ei. El îţi va zdrobi capul şi tu vei înţepa călcîiul lui”, chiar dacă se presupune că traducerea apuseană „ea” este mai corectă decît forma „el” care rezultă din originalul ebraic, şi, totodată se ţine seamă de vechile icoane, care arată pe Maria zdrobind capul balaurului şi având călcâiul ei înţepat de el, totuşi, din acestea nu rezultă nimic cu privire la zămislirea neîntinată; dimpotrivă, devine mai evident raportul Fecioarei cu păcatul. Şarpele pândeşte călcâiul femeii, iar ea capul lui, adică, Fecioara comunică cu omenirea păcătoasă, care se găseşte sub stăpânirea diavolului, fiind zămislită în întinarea strămoşească. Ea distruge, însă, această stăpânire, prin Fiul ei cel răstignit (3).
Exegeții Vechiului Testament văd aici o femeie a viitorului, pe Domnul nostru Iisus Hristos, fiul Fecioarei Mariei” (4). După căderea în greșeală a protopărinților noștri, Adam și Eva, Dumnezeu le-a făgăduit pe universalul Răscumpărător. După ce blestemă pe șarpe, zicând: „Pentru că ai făcut aceasta (amăgind pe Adam și Eva), blestemat să fii tu între toate animalele și fiarele câmpului, pe pământ să te târăști și țărână să mănânci în toate zilele tale”. Apoi încurajând pe protopărinții noștri a hotărât șarpelui-diavol dușmănie între el și femeie, între sămânța lui și sămânța ei. „Aceasta îți va zdrobi capul – spune Dumnezeu – iar tu îi vei înțepa călcâiul ei” (Fac. 3, 14-15). Prin aceste cuvinte Domnul Dumnezeu a spus lui Adam și Evei, că din sămânța lor se va naște Preacurata pururea Fecioară Maria, pierzătoarea blestemului lor. Apoi, prin ea se va naște Hristos Dumnezeu – Omul, care cu jertfa Sa pe Cruce, îi va răscumpăra pe ei și tot neamul omenesc din robia vrăjmașului (5).
Referindu-se la acest episod din istoria mântuirii, Sfântul Ierarh Silvestru, Episcopul Romei, ne spune: ,,Dumnezeu, Care pe toate întru fiinţă le-a adus, când a zidit pe om şi l-a văzut plecându-se spre tot răul, n-a trecut cu vederea lucrul mâinilor Sale, ci bine a voit ca Fiul Său, Care este cu El nedespărţit (pentru că Dumnezeu este pretutindeni), să se pogoare până la ale noastre hotare. Deci s-a pogorât şi, născându-se din Fecioară, s-a născut sub lege, ca pe cei de sub lege să-i răscumpere. Iar despre aceasta, că din Fecioară avea să se nască, a proorocit dumnezeiescul Prooroc Isaia, zicând: Iată, Fecioara în pântece va lua şi va naşte fiu, şi vei chema numele Lui Emanuel. Iar numele acesta precum şi voi ştiţi, însemnează dumnezeiasca venire la oameni, şi, în limba noastră, Emanuel se tâlcuieşte cu noi este Dumnezeu. Deci pe Dumnezeu, cum că avea să se nască din Fecioară, acelaşi prooroc mai înainte cu multă vreme l-a vestit” (6).
Acestea şi alte mărturii aducându-le înainte Sfântul Silvestru, de la sfinţii prooroci, despre Domnul Hristos, care a biruit pe evrei, fiindcă grăia Sfântul Duh prin gura lui. El a arătat lămurit că Hristos, născut din Fecioară, este Dumnezeu adevărat. Evreii ziceau: ,,Ce nevoie era să se nască Dumnezeu în trup omenesc? Nu putea într-alt chip să se mântuiască neamul omenesc?” Sfântul a răspuns: ,,Nu este nimic cu neputinţă la Dumnezeu, dar se cădea să fie biruit diavolul de acela care a fost biruit de el. Omul a fost biruit de diavol, nefiind născut după obiceiul firii, adică nu din amestecare bărbătească, ci din pământ zidit, care era ca o fecioară curată, căci încă atunci nu era blestemat de Dumnezeu, nici nu-l întinase sângele uciderii de frate, nici vreo ucidere de fiară; apoi era străin de stricăcioasele trupuri ale morţilor, nici nu era întinat cu lucruri necurate, dintr-un pământ ca acesta, s-a zidit trupul strămoşului, pe care dumnezeiasca insuflare l-a înviat; deci pe omul acesta născut astfel, după ce l-a biruit diavolul cel rău întru toate, i se cădea cu adevărat ca şi el însuşi să fie biruit de un om. Iar acesta este Domnul nostru Iisus Hristos, născut nu după obiceiul şi legea firii, ci precum Adam era curat din pământ, aşa şi El din pântecele cel curat fecioresc era sfânt; şi precum acela a înviat cu suflarea dumnezeiască, aşa şi Acesta prin Duhul Sfânt, când a adumbrit pe Preasfânta Fecioară, S-a întrupat şi S-a făcut Dumnezeu şi om desăvârşit în toate, afară de păcat, având două firi: dumnezeiască şi omenească. Deci, omenirea a pătimit pentru noi, iar dumnezeirea a rămas fără de patimă”(7).
Sfinţii Părinţi au văzut în acest loc prima vestire a Mântuitorului, Cel Ce va zdrobi capul şarpelui şi Care va fi sămânţă a femeii, născându-Se din Fecioară, fără a avea un tată lumesc. Dar cuvântul ne priveşte şi pe noi: ,,Fiindcă s-a spus de şarpe că este foarte viclean, păzeşte totdeauna capul lui, ca nu cumva să afle în tine cuib şi prin el locuinţă şi să lucreze în tine pustiirea” (8). Iar călcâiul înseamnă sfârşitul (9). ,,Precum şarpele nu poate fi tras afară de coadă, pentru că solzii de pe gât se opun celor care vor să-l tragă afară, tot aşa nu se poate începe de la sfârşit alungarea plăcerii din casa sufletului. Iată de ce învăţătorul virtuţii ne porunceşte să pândim capul şarpelui. Iar cap numeşte el începutul răutăţii. Dacă nu primim în suflet acest început, atunci şi urmarea rămâne nelucrătoare. Căci cine este cu totul vrăşmaş al plăcerii nu va fi înfrânt nici de momelile parţiale ale patimii, odată cu aceasta a primit în sine şi slăbiciunea întreagă” (10).
Dar de ce se războieşte diavolul cu noi? El ,,n-a fost făcut duşman al nostru; dar din pricina invidiei a ajuns în duşmănie cu noi. Văzându-se aruncat jos dintre îngeri, n-a suferit să vadă pe pământean înălţat, prin propăşirea în virtute, la vrednicia îngerilor” (11).
Note bibliografice:
- Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediţie Jubiliară a Sfântului Sinod, tipărită cu binecuvântarea şi prefaţa de Prea Fericitul Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2001.
- Bartolomeu ANANIA, n. e), la Fac. 3, 15, în Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediția Jubiliară a Sfântului Sinod, Ed. IBMBOR, București, 2001, p. 25.
- Hristou ANDRUTZOS, Simbolica, Traducere din limba greacă de Iustin Moisescu, Ed. Centrului Mitropolitan al Olteniei, 1955, p. 170.
- Prof. Dr. Nicolae NEAGA, Hristos în Vechiul Testament, Sibiu, 1944, p. 9 apud Drd. Mihai Gh. VIZITIU: Învățătura despre Maica Domnului după Sfânta Scriptură, în rev. ,,Studii Teologice”, Seria II, An XXX , 1978, nr. 3-4, pp. 181-182.
- Protos. Nicodim MĂNDIȚĂ, Minunile Maicii Domnului, Edit. Agapis, București, 2005, pp. 9-10.
- SF. IERARH SILVESTRU, Episcopul Romei, Proloagele, Vol. I, tipărite prin străduința și osteneala, cu un studiu introductiv și binecuvântarea Înalt Preasfințitului Dr. Nestor Vornicescu, Mitropolitul Olteniei, diortosite și îmbogățite de Arhim. Dr. Benedict Ghiuș, Edit. Bunavestire, p. 385.
- IBIDEM, p. 387.
- NIL ASCETUL, Cuvânt Ascetic, LVIII, apud Pr. Ioan S. USCA, Vechiul Testament în tâlcuirea Sfinţilor Părinţi – Facerea, Edit. Christiana, Bucureşti, 2002, p. 38.
- SF. GRIGORIE DE NYSSA, Despre înţelesul numelui de creştin, apud Pr. Ioan S. Usca, op. cit., p. 38.
10. Idem, Omilii la Ecclesiast, IV, apud Pr. Ioan S. USCA, Op. Cit., p. 39.
11. SF. VASILE CEL MARE, Omilii şi cuvântări, IX, 8, apud Pr. Ioan S. Usca, Op. cit., p. 39.
Pr. drd. Adrian Sprâncenatu