Era noaptea atât de adâncă și atâta tăcere în vale
Stâncile nu aveau umbre și dureau până și bulgării de sare.
Eram singur, cu toții dormeau, pomii îi simțeam după miros.
Iarba uscată încă purta căldura uscată în firele căzute pe jos.
Îmi găsisem loc de odihnă lângă o piatră gălbuie ca sulful
Când transpiram simțeam că îmi arde obrazul și palma.
Mă întorceam în patul meu frământat de năduful
Gândurilor care mă năpădeau în stoluri negre de-a valma.
Apoi îmi lăsam picioarele în marginea lumii să atârne
Să uite de pași și de cărări și de drumuri, să piară în sine.
Să nu mai pornească a căuta, dar mă scutur, mă ridic
Și plec să golesc inima de umbre în uitare altundeva.
Din smoala nopții însă se ridică un munte viu și rapace
Se apleacă peste ființa din mine și mă apasă tăcut.
Simt cum în pântecul lui dospesc lumini neîncepute
Și diform curg mătăsos ca mlaștina de nisip în pustiul pierdut.
Zvâcnesc, icnesc, scrâșnesc împing, mă împotrivesc, lupt
Cu umbra grea care mă apasă și noaptea e tot mai adâncă.
Nu se mai sfârșește suferința, transpir și mâna îmi alunecă
Când zic că l-am prins îmi scapă, dar mă arunc ca o nălucă
Și mă agăț de ceea ce nu pot spune cum e, dacă este…
Nu renunț la luptă, în noapte numai lupta nu se sfârșește.
Simțeam că am în ochi focuri și în gură seceta universală,
Pieptul îmi era cât doi nori plini de praf și fumuri de seară,
Brațele păreau rădăcini care crescuseră în trupul lui,
Iar în picioare simțeam fier topit prins de inima pământului.
Se zbătea deasupra mea voind parcă să zboare, să piară.
Eu însă îl țineam strâns ca pe întâiul născut, ca pe o fiară,
Și nimic nu m-ar fi convins să îi dau drumul să plece dacă
O dâră mov-roșiatică zorii zilei nu începeau fin să o desfacă.
Și am căzut cu genunchiul drept ca un centaur răpus
Apoi am simțit în coapsă ceva și din mine totul s-a scurs.
Vălul întunecat mi-a scăpat sau altcineva l-a ridicat
Însă înainte de a fi plecat, îmi amintesc căi-am cerut
Să-mi lase semn de cer pe pământ și ceva l-a durut
Fiindcă mi-a schimbat numele din trecut în prezent,
Iar prezentul numelui ce mi l-a pus și azi este viu
Fiindcă îl poartă copiii copiilor mei de când se știu.
Lupta cu întunericul acelei nopți a fost lupta cu cerul.
Când îl strângeam lângă piept părea o fată frumoasă.
Mă lovea cu copite în pântec și părea că îmi scapă.
Avea aripi și purta pelerină cu spadă de foc și otravă.
Eu îl țineam strâns în gând așteptând să cuvânteze
Din numele vechi cu unul nou să mă însemneze.
Simțind vie strângerea brațelor mele de șarpe
Și raza zorilor ce îi ridica vălul nesfârșirii din minte
Își înfipse atât cât să rămână în toate o parte
De durere a sinelui mereu în mine și în cuvinte.
Alerg ca un gând prin infinituri necuprinse de minte,
Șchiop mă împiedic și cad dar nu am teama rușinii,
Lupta cu îngerul nopții eterne o duc nesfârșit înainte
Biruit nu de întuneric, nu de sudoare, ci de raza luminii.
Pr. Mircea Nincu