„Când așezi cerul peste pământ,
Totul pare mult mai înalt.
Însă de așezi focul peste cuvânt,
Înaltul e tot mai mic și aproape uitat.”
Astfel mi-am zis, când priveam vârful brazilor,
Ce căutau lumina din prăpastia fără sfârșit.
Răzbătea de jos zgomotul apelor
Ca niște castori sfărâmând munți de granit.
La vremea când fânul uscat se strângea
În căpițe urcasem prin coasta pădurilor.
Muntele împietrise în clopotnițe și turle.
Nu venisem să mă închin la icoane,
Nici să slujesc monahilor câteva zile.
Căutam ajutor să zidesc în câmpie casă
Pentru rugă și pentru slujire cerească.
După ce am risipit rândunicile care voiau
Să își facă cuib în pântecul sobei starețului,
Poftit-am a cina la umbra rugăciunilor lor
Și din dărnicia muncii muntenilor adăstam.
Apoi, înainte ca soarele să se ascundă
În codri negri de brazi, coborât-am tăcut
Prin livadă către adâncul muntelui să visez.
Odihneau crucile la fiecare cap de mormânt,
Ca niște candele purtând nume de sfânt
Închise pentru totdeauna cu uși de cuvânt.
M-am închinat mărunt și repede ca apa
Ce cădea în cascada nevăzută de sub brazi
Și m-am retras pe lângă meri, pe lângă vite,
Pe lângă struguri culegând din fiecare
Un pol de mere coapte, lapte și boabe
Ce le-am pus în cel mai adânc colț de inimă.
Acum înțeleg cât de rău și cât de pierdut atunci
Mă aflam între cer și pământ și între cuvinte!
Îmi ardeau ca cea mai adâncă noapte gândurile
Mocnit și tăcut cu fum sufocând luminândurile.
Pr. Mircea Nincu