Act
Peste ogorul negru strălucitor, proaspăt arat,
Trecea semănătorul cu poala plină de gânduri.
Pășa rar. Atent risipea printre degete galaxii și comete,
Cădeau în întuneric din bolta mâini ce lumi desena.
Gândul însă îl tulbura iscoditor: ”Cum ceea ce seamăn
va să răsară din răscolitul adânc, din neguri, din întunecat?”
Sudoarea Sa, când pumnii îi ținea strânși pe coarnele plugului,
Fusese cea care căzuse acolo și aduse parcă mai mult umbre,
Căci îndată ce desparți apele cele de sus de cele de jos
Întunericul țâșni izvor din sine și parcă scânteie.
Simte și acum cum îi furnică prin mâini de când împrăștia
Gândurile din care făcuse cuvintele piatră, aer și mumă.
Mai făcu un pas peste adâncul pământului și aruncă iar.
Pășea prin propria lume despărțind umbre din umbră.
Perdele de fum apăsând cerul împrăștiau un parfum
Ce îi amintea de toamne târzii în care ardea frunze uscate
Din nucul sub care îndelung se odihnea vara de toate.
În cerdac mușcatele roșii dăduseră în floare și salciile
Plângeau pe drum fiindcă le dureau ramurile ce îmumbeau.
Curățise codrii seculari de uscăturile din ultima mie de ani
Și acum, iată, ca-n alte dăți, semăna prin stele cu meteori!
Dar Îl urmărea gândul întunericului de atunci ca și acum:
”Cum se poate să culegi roade numai după ce în întuneric
Ai îngropat cele mai bune semințe, cele mai coapte?!”
La vremea culesului înțelese, prea bine, când înverzi
Iar nucul și salcia era plină de frunze, ca de mii de rubine,
Că fără întuneric nu poate naște lumină și în sine își spuse:
”Înainte de toate și pentru toate trebuie să îmi trimit
Fiul să se risipească pretutindeni în lume!”