Stam așezat în umbra norilor de sub bolta de piatră.
Așteptam îngerii să vină la spovedit.
Aplecat ca o salcie îmi lăsam mâinile udate de ape,
Treceau umbre de gânduri și ploi.
Era o primăvară fără fulgere cu plete pline de flori.
Așteptam să dezleg cerul de umbre.
Priveam către poarta raiului ce înțepenise de când
Nimeni nu îi mai bătuse în tâmplă.
Lângă tine mă așez ca un prunc și îți caut sânul,
Căldura maternă din care nasc amintiri.
Au rămas umbrele tuturor să se roage. Din fire
Noi ștergem urme adânci de heruvim.
Și mi se închinau cu lacrimi zorii care nasc zile.
Privesc covoarele cum stau risipite.
Ca niște palate din depărtări cu coloane și turle
Să se mărturisească nu mai sunt îngeri.
Nici stropi, nici stele cerul nu lasă să cadă.
Tăcerea se așterne ca un vis risipind
Dincolo de carne, de timp și dincolo de suflet
Pustiiri infinite de înger și heruvim.
Pr. Mircea Nincu