Prof. Alexandru Gheorghe Vanciu
Omul a fost creat o ființă care să trăiască în comuniune, după modelul treimic. Omul trebuind să trăiască întreaga viață în comuniune cu Dumnezeu și cu semenii săi. Această legătură dintre om și Creator realizându-se prin rugăciune și manifestarea sentimentului de iubire: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta și din tot sufletul tău și din toată puterea ta și din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău, ca pe tine însuți” (Luca X, 27), căci în această poruncă se cuprinde toată legea și proorocii.
Acest sentiment al iubirii omul îl poate învăța de la Dumnezeu care și-a manifestat iubirea față de el încă de la creare. Omul a fost creat, prin sfatul treimic, la finalul genezei ca „după cum atunci când un împărat urmează să vină într-un oraș este nevoie să mearga înainte însoțitorii și toți ceilalți, ca să pregătească palatul împărătesc și așa intră împăratul în palat, în acelaș chip și acum. Vrînd Dumnezeu să-l pună pe om peste toate cele de pe pământ ca împărat și stăpânitor, i-a zidit mai întâi această locuință frumoasă, lumea” (1). Însă Dumnezeu i-a arătat mai multă dragoste prin faptul că, după ce l-a creat din țărână și a „suflat în fața lui suflare de viață și s-a făcut omul ființă vie” (Facere I, 7), i-a zidit Dumnezeu o „grădină în Eden spre răsărit” (Facere II, 8 ) și aici a poruncit să trăiască omul. Aici de multă cinste s-a împărtășit omul „pentru ca și vederea raiului și petrecerea acolo să-i pricinuiască multă plăcere și să-l îndemne să-I mulțumească lui Dumnezeu și să-I fie recunoscător” pentru binefacerile pe care le primise fără a se osteni în vreun fel (2).
Însă omul nu s-a supus poruncii lui Dumnezeu, ci s-a lăsat condus de îndemnul diavolului care luase înfățișarea șarpelui șarpelui – acesta fiind cel mai înțelept animal. Consecința acestei neascultări a fost pierderea slavei divine care îi acoperea, căci dacă înainte de cădere erau „goi și nu se rușinau” ( Facere II , 25 ), acum se sfiau și se ascundeau, motiv pentru care și-au cusut frunze ca îmbrăcăminte. Cea de-a doua consecință a fost cea vestită de Domnul, adică moartea, însă nu una moarte sufletească ci una trupească. Acest lucru se datorează faptului că sufletul este de origine divină, iar diavolului nu i-a fost îngăduit să se apropie de el, cu toate că și latura spirituală a vătămat. Acest fapt ni-l descoperă Mântuitorul prin pilda samarineanului milostiv, în care ne este descrisă starea omului căzut între tâlhari „lăsându-l aproape mort” (Luca X, 30)
Faptul că omul nu a pierdut comuniunea cu Dumnezeu după căderea în păcat, ci a rămas supus voii Sale, ne este arătat foarte clar în două pasaje scripturistice. În primul rând, putem vorbii de momentul când Fecioara Maria a primit de la arhanghelul Gavriil vestea unei nașteri supranaturale fără participarea părții bărbătești. Între aceasta și strămoasa Eva se poate face o paralelă căci „i-a zis Evei Domnul că în scârbe va naște fii, dezleagă această scârbă bucuria care o aduce fecioarei Îngerul zicând: „Bucură-te cea plină de dar dăruită”. Și fiindcă Eva a fost blestemat de către Dumnezeu, Maicii Domnului i se zice „Blagoslovită”, adica „cea lăudată”(3), fericită că avea să devină vas ales în care va sălăjlui Dumnezeu. Deși aceasta s-a arătat îndoielnică la început, întrebându-se : „Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu știu de bărbat?” (Luca I, 34). Acest fapt însă nu se datorează necredinței, ci mai degrabă faptului că niciodată în istoria lumii nu se mai întâmplase o astfel de minune, ca o fecioară să zămislească, motiv pentru care îngerul nu a pedepsit-o precum făcuse cu proorocul Zaharia. Cu toată nedumerirea fecioarei însă, la finalul discuției dintre ea și arhistrateg, femeia a răspuns: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău” (Luca I, 38) sau cu alte cuvinte „fie voia Ta”, arătându-se supusă întru totul și încredințându-și viața voinței lui Dumnezeu. Sfântul Teofilact a tâlcuit acest verset și a zis despre fecioară: „Panaghidă sunt de zugravit, ceea ce voiește Zogravul să zugravească, ceea ce voiește, facă Domnul, întrucât și ce mi-a zis mai înainte:„Cum va fi aceasta”, nu a fost a necredinței, ci a poftirii de a învăța chipul săvârșirii”(4).
Iar cel de-al doilea moment este legat de persoana Mântuitorului Iisus Hristos care „s-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, și încă moarte pe cruce” (Filipeni II, 8). Acesta fiind Dumnezeu adevărat și om adevărat, pe întreaga perioadă a activității Sale pe pământ, s-a supus voii Tatălui. Acest fapt îl evidențiază de mai multe ori Sfintele Evanghelii, însă într-un mod mult mai evident în rugăciunea Tatăl nostru și rugăciunea din Grădina Ghețimani. Primul eveniment este redat de evangheliștii Matei (cap. VI) și Luca (capitolul XI), atunci când Mântuitorul Iisus Hristos îi învață pe ucenici cum să se roage. Una dintre cererile acestei rugăciuni adresată Tatălui ceresc fiind „Facă-se voia Ta”, adică a Tatălui. O exemplificare concretă a acestei solicitări este momentul rugăciunii din grădina Ghețimani, redat de primii trei evangheliști.
În ceea ce privește rugăciunea „Tatăl nostru”, cei doi evangheliști o redau în momente și în moduri diferite. Sfântul Evanghelist Matei în capitolul VI, 9 plasează acest moment imediat după rostirea predicii de pe munte când Iisus Hristos le mai dă câteva sfaturi despre milostenie, rugăciune și post. Spre deosebire de acesta Sfântul Luca o redă după trimiterea celor șaptezeci și doi de ucenici „în fiecare cetate și loc, unde însuși avea să vină”( Luca X, 1) și poposirea în casa Martei și a Mariei. Acestă întâmplare s-a petrecut „pe când Se ruga Iisus într-un loc. Cînd a încetat, unul dintre ucenicii Lui I-a zis: Doamne , învață-ne să ne rugăm, cum a învațat și Ioan pe ucenicii lui” (Luca XI, 1).
Această diferență de timp dar și a formei textului i-a făcut pe comentatorii biblici să își formeze două păreri: prima care spune că Mântuitorul ar fi rostit această rugăciune de două ori în împrejurări diferite, iar cea de-a doua că ar fi fost predicată o singură dată și numai relatarea ei este diferit făcută de cei doi evangheliști. Dintre aceștia, biblistul Klei susține varianta Sfântului Luca ca fiind corectă căci zice: „dacă le-a spus-o Iisus Ucenicilor cu ocazia predicii depe munte, atunci cererea ucenicului, redată la Luca XI, 1, este nejustificată… La Luca vorbește despre originalitate chiar scurtimea caracteristică a ei, contrar amblului dela Matei. Și această temelie istorică, pe care rugăciunea o are la Luca, este și mai sigură, pentrucă este firesc să pue în gura Mântuitorului un model de rugăciune mai scurtă, deoarece în Predica depe munte tocmai o astfel de recomandare se face”, iar în concluzia acestor idei afirmă: „Întâi nu este precizat că ucenicul, a fost unul dintre cei cari ascultaseră și Predica depe munte. Deasemenea chiar admisă această ipoteză, pentrucare dealtfel nu se întrevede nici o dovadă… se poate ca ei înșiși n’o țineau ca atare și așa folosiră ocazia menționată de Luca, un tânăr să roage pe Iisus să le de-a model de rugăciune și Iisus a putut să repete, în părțile ei esențiale, aceeaș rugăciune”(5). Alți comentatori susțin varianta redată de Evanghelistul Matei ca fiind mai exactă și completă. Între cei ce promovează acestă variantă se numără Bleek, Olshausen, Neander și Goder. Susținând textul rugăciunii din Evanghelia după Matei, Lagrange afirmă că acest text este primul întrucât „toate liturghiile, chiar și cea mai veche (aceea a „învățăturii celor doisprezece Apostoli”, care datează din secolul al II-lea), au forma sfântului Matei”(6). Această variantă a fost păstrată în cultul bisericii dreptmăritoare până în prezent, însă, a fost cu neputință comentatorilor biblici să ajungă la o concluzie comună. Mai trebuie precizat că Sfântul Evanghelist Matei a făcut parte dintre ucenicii Mântuitorului și datorită acestui fapt a putut asculta direct cuvintele Acestuia, spre de Sfântul Evanghelist Luca cea fost discipol al ucenicilor Învățătorului.
În ceea ce privește versetul „Facă-se voia Ta precum în cer așa și pe pământ”, nu este nici o diferență între cei doi evangheliști. Acestă propoziție face parte din gruparea de cereri cuprinsă în rugăciunea domnească, aflându-se în legătură cu adresarea directă: „Tatăl nostru Carele ești în ceruri”, cu alte cuvinte omul cere Tatălui ceresc să își petreacă această viață după voia Sa, asemănându-se îngerilor. Conform tâlcuirii lui Eutimie Zigabinos, expresia „Tatăl nostru” se referă deopotrivă și la Dumnezeu Fiul și Sfântul Duh „ca creator, ca tutore, ca pregânditor și învățător”, putând a se „referi la fiecare din acestea separat și în comun, la una Dumnezeire care este în toate acestea”(7).
Revenind la expresia „facă-se voia Ta precum în cer așa și pe pământ”, aceasta face referire la un cer spiritual redat de cele mai multe ori în Scriptură prin pluralul „ceruri”. Această lume imaterială este populată de îngeri, ființe raționale netrupești create de Dumnezeu înainte de lumea materială. Iar aceste ființe „se caracteizează printr’o totală și superbă supunere față de Creatorul lor, pe Care neîncetat Îl laudă și pe care Îl slujesc în misiunile speciale primite de la El. Ei însumează etalonul de plinire a voii lui Dumnezeu”(8). Îngerii însă sunt superiori omului prin faptul că ei nu dețin trup și sunt lipsiți de partea poftitoare, precum și de iuțimea sufletului pe care omul le deține. Acest lucru îl afirmă și Sfântul Maxim Mărturisitorul care zice că „ în îngeri nu se află pofta ce slăbește vigoarea minții prin plăcere, nici iuțimea ce se înfurie și latră fără cuviință la cei înrudiți, ci numai rațiunea care duce în chip firesc spre prima rațiune pe cei raționali”(9). Superioritatea îngerilor față de om o afirmă și Scriptura atunci când zice:„ l-ai micșorat pe el cu puțin față de îngeri” (Evrei II, 7).
Această stare trebuie să o dobândescă și omul, adică a se asemăna îngerilor și să își pună toate puterile cu care a fost înzestrat spre a câstiga această stare. Căci omul fiind creat bun nici o putere a sa nu i-a fost dată spre a cădea, ci spre a-l ajuta să se ridice. Rațiunea i-a fost dată astfe,l pentru a înțelege și a-L putea căuta pe Dumnezeu, căci „cel ce aduce lui Dumnezeu închinare în chip tainic, numai prin facultatea rațiunii, despărțită de poftă și de iuțime împlinește voia lui Dumnezeu”(10). Însă și celelalte două facultăți ale sufletului, adică pofta și iuțimea, au un rol important pentru dobândirea viețuirii în comuniune cu Dumnezeu, dacă sunt întrebuințate spre acest scop. Astfel cu partea poftitoare a fost înzestrat omul pentru a-și dori acestă evoluție, iar iuțimea sufletului pentru a putea să lupte și să câștige starea de fericire. De remarcat sunt verbele care folosite la modul imperativ, au sensul modului optativ, exprimând astfel o dorință a omului, iar nu o poruncă.
Astfel ne-a învățat Mântuitorul Iisus Hristos să cerem prin această rugăciune, anume stare de extremă fericire în care a viețuit omul la început în rai. Căci voia lui Dumnezeu este împlinirea poruncilor. Cererea „facă-se voia Ta precum în cer așa și pe pământ” este strâns legată de cea dinaintea ei, anume „Vie împărăția Ta”, pe care Eutimie Zigabinos în comentariului său le tâlcuiește astfel: „ În împărăția dumnezeească pe pământ , totul se îndrumează și execută după voea înțeleaptă și sfântă a Dumnezeirii. Preocupanții tuturor timpurilor, idealiști și interesați, pentru îndrumarea unei noi ordini sociale în omenire, neglijează mai totdeauna elementele cele mai firești și deci cele mai fericite pentru viața societății date de Iisus, cel ce a venit în lume, a învățat și s’a sacrificat pe sine, tocmai pentruca lumea viață să aibă”(11), căci doar prin aceste lucruri este posibil ca societatea să scape de greșelile care o fac să ducă o viață cu greutăți.
Cu toate acestea cel mai bine se reflectă această cerere în persoana Mântuitorului Iisus Hristos care pe întrega durată a activității Sale pe pământ s-a preocupat de împlinirea voii lui Dumnezeu, precum zice Scriptură: „Nu caut voia Mea, ci voia Celui ce m’a trimis” (Ioan V, 30) sau la fântâna lui Iacob unde afirmă că „Mâncarea Mea este să fac voia celui ce M’a trimis”(Ioan IV, 34). Din aceste cuvinte reiese faptul că Iisus Hristos în întreaga sa viață pământească a împlinit, voia lui Dumnezeu, care nu era diferită de voia Sa: „Iisus-omul Își pune de acord propria-i voință cu aceea a Tatălui chiar și în momentul extrem când, în noaptea din grădina Ghetsimani, are în față spectrul paharului crâncen al chinurilor pe cruce: Părintele Meu, de este cu putință, treacă pe-alături de Mine paharul acesta!… Pentru ca, imediat, să-și revină și să exclame: Dar nu cum voiesc Eu, ci cum voiești Tu (Matei XXVI, 39)”(12).Acest moment al rugăciunii din grădina Ghetsimani se petrece după ce Iisus servise Cina împreună cu ucenicii în seara dinainea zilei Azimelor și reprezintă momentul cel mai clar al ascultării omului de Dumnezeu. Rugăciunea este redată de primii trei evangheliști, Sfântul Ioan relatând doar locul unde a mers Iisus în noaptea aceea: „Iisus a iesit cu ucenicii Lui dincolo de pârâul cedrilor, unde era o grădină, în care a intrat El și ucenicii Săi” (Ioan XVIII, 1). Ceilalți evangheliști precizează că acest loc se afla poalele Muntelui Măslinilor: „au ieșit la Muntele Măslinilor… și au venit la un loc al cărui nume este Ghetsimani” (Marcu XIV, 26-32). Această grădină era una de măslini al cărei nume se traduce „teasc de măsline”.
Mântuitorul a ales acest loc întrucât că a dorit de bunăvoie să vină la patimă, fiindcă aceasta era voia Tatălui de a mântui lumea pe care a iubit-o atât de mult încât „ pe Fiul Său la dat ca cel ce crede să nu piară ci să aibă viață veșnică” (Ioan III, 16) Aceeași idee reiese și din versetul următor: „Iar Iuda vânzătorul cunoștea acest loc, pentru că adesea Iisus și ucenicii Săi se adunau acolo”(Ioan XVIII, 2). Din versetul de mai sus se poate observa că Iisus nu s-a lăsat căutat, ci a ales un loc pe care vânzătorul îl cunoștea, știind cele ce aveau să se întâmple.
Mântuitorul nu este însoțit în grădină decât de cei trei ucenici care participaseră și la schimbarea Sa la față din muntele Tabor: „luând cu Sine pe Petru și pe cei doi fii ai lui Zevedeu” (Matei XXVI, 37). Iisus Hristos i-a ales pe aceștia trei datorită faptului că ei cunoscuseră slava Lui și fuseseră încredințați că nu era doar om. Starea de teamă pe care o manifesta Hristos în acele momente este o trăire a firii umane și ne este redată de toți cei trei evangheliști în mod clar prin cuvintele: „a început a Se întrista și a Se mâhni. Atunci le-a zis: Întristat este sufletul Meu până la moarte” (Matei XXVI, 37-38); „a început a Se tulbura și a se mâhni” (Marcu XIV, 33). Sfântul Luca, în schimb fiind doctor, vine cu o descriere a acestei trăiri mult mai precisă: „Iar El fiind în chin de moarte mai stăruitor Se ruga. Și sudoarea Lui s-a făcut ca picăturile de sânge care picurau pe pământ” (Luca XXII, 44). Această stare este una reală, ea poarta numele de hematridesa, fenomen care „se produce în condiții cu totul speciale: o mare slăbiciune fizică, însoțită de o zguduire sufletească, drept urmare a unui emoții adânci, a unei frici mari. Fenomenul constă într-o dilatație intensă a vaselor capilare, dilatație care produce hemoragie. Sângele se amestecă cu sudoarea și acesta este amestecul care iese prin piele, se adună și se prelinge pe tot corpul, în cantitate suficientă, ca să curgă și să cadă pe pământ”(13).
Cât privește rugăciunea rostită către Tatăl: „Părinte dacă voiești, treacă de la Mine acest pahar. Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă” (Luca XXII, 42), ea este relatată în primele trei evanghelii în mod asemănător. Rugăciunea continuă să ne adeverească faptul că Hristos a fost om cu adevărat, lăsând firea umană să își manifeste starea firească, întrucât era normal ca omul să își dorească viața. De aceea și cere Tatălui „să treacă de la Mine acest pahar”, adică dacă Îi este voia să rânduiască să fie înlăturătă patima, căci la El toate cum sunt cu putință precum relatează Sfântul Evanghelist Marcu: „Avva Părinte, toate sunt ție cu putință” (Marcu XIV, 36 ). Mai departe vedem deplina supunere a omului și manifestarea celor două firi căci zice: „dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă”. Acest lucru Sfântul Teofilact îl tâlcuiește astfel: „Căci două firi având Cel Unul Hristos, avea cu adevărăt și firești voințe, adică pe cea dumnezeiască și pe cea omenească. Deci voia firea cea omenească să trăiască, întrucât este lucru firesc; apoi, urmând firii celei dumnezeiești, care voiește ca toți oamenii să se mântuiască – și este deobște a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh – , a primit moartea”(14). Mântuitorul pune în practică ceea ce îi învățase înainte pe ucenici în rugăciunea domnească, căci aceste cuvinte sunt identice cu „Facă-se voia Ta”. Pe de altă parte toate sunt îngăduite și „pentru ca să nu-L cunoască diavolul și să sară asupra Lui- ca asupra unui simplu om – să-l omoare pe El, și astfel să se zdrobească diavolul”(15).
Între Evanghelia după Matei și cea după Marcu, cu toate că par a fi asemănătoare totuși între ele există anumite discrepanță. În Evanghelia după Marcu „rugăciunea Sa, Iisus folosește alocuțiunea aramaică <<abba>> (14, 36), fără a-și introduce cererea sa prin <<dacă este posibil>> (ca în Matei 26, 39), ci prin certitudinea <<toate sunt cu putință Ție>>, și, în sfârșit, folosind cuvântul <<ωρα – ceasul>>”(16). Această rugăciune este rostită de Mântuitorul Iisus de trei ori, din înformațiile din Evanghelia după Matei(17), arătând astfel adevărul și încredințare. Mântuitorul i-a îndemnat pe ucenici să privegheze pentru a nu cădea în ispită „căci duhul este osîrduitor, iar trupul neputincios” (Matei XXVI, 41), cunoscând slăbiciunea umană. Acestă frază este singura în care întâlnim antiteza dintre duh-trup/carne, nu cu înțeles platonic, ci cu sensul luptei morale și eshatologice dinlăuntrul omului.
Concluzii
Omul încununează întrega creație, bucurându-se de multă cinste și dragoste din partea lui Dumnezeu. Însă nu a putut să rămână în starea de ascultare față de Creator și a pierdut starea de slavă fiind pedepsit cu moartea trupească. Cu toată această vătămare suferită, omul, nu s-a depărtat definitiv de Dumnezeu, ci a rămas în el o legătură cu Acesta. Această relație este sufletul, care are o origine divină.
Acest este dovedit foarte clar în persoana Maicii Domnului care în momentul vestirii nașterii, cu poate că nu putea înțelege marea taină a nașterii unui prunc din fecioară, a fost deplin supusă voii lui Dumnezeu: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău” (Luca I, 38). Apoi model de ascultare este Mântuitorul Iisus Hristos care „s-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, și încă moarte pe cruce” (Filipeni II, 8). Rugăciunea din grădina Ghetsimani reprezintă o exemplu clar a învățăturii cuprinsă în rugăciunea domnească, întâmplare rela1tată de toți evangheliștii cu mici diferențe. În acest moment din viața pământească a Mântuitorului Iisus Hristos se poate observa clar firea Sa omenească, făptul că Logosul divin s-a făcut cu adevărat om.
Note bibliografice
1Sfântul Ioan Gura de Aur, Omilii la Facere I Omilia VIII, PSB 21, EIBMBOR, p.100.
2 Idem, Omila XIII, p. 152.
3 Sfântul Teofilact, Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfinței Evanghelii de la Matei, editura Sofia, editura Cartea Ortodoxă, București 2007, p. 29.
4 Sfântul Teofilact, Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Matei…, p.33.
5 Pr. Constantin Grigore și Sava T. Saru, Comentarul Sfintei Evanghelii după Matei de Eutimie Zigabinos volumul I, Tiparul tipografiei Cozia a Sfintei Episcopii, Râmnicul Vâlcii 1931, pp. 247-148.
6 Ibidem.
7 Ibidem, p. 241.
8 Bartolomeu Anania – Arhiepiscopul Clujului, Cartea deschisă a împărăției, o însoțire litugică pentru preoți și mireni, editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 2007, p.227.
9 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Scurtă tâlcuire a rugăciunii Tatăl nostru, editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București 2010, p. 40.
10 Ibidem.
11 Pr. Constantin Grigore și Sava T. Saru, op.cit., p. 252.
12 Bartolomeu Anania – Arhiepiscopul Clujului, op.cit., p. 228.
13 Sfântul Teofilact, Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Luca, editura Sofia, editura Cartea Ortodoxă, București 2007, p. 312.
14 Ibidem.
15 Sfântul Teofilact, Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Matei…,p.396
16 Prof. Univ. Dr. Ioannis Karavidopolos, Comentariu la Evanghelia după Marcu, editura Bizantină, București 2001, p. 340.
17 Aceeaș informație o redă și Sfântul Evanghelist Marcu, iar Luca doar o singură dată.