22.07.2016 – Dimensiunea sinodală a vieţii Bisericii în Epoca Apostolică

Posted on by Redacția

Odată cu căderea omului în păcat, prin călcarea poruncii dumnezeieşti, chipul raţiunii se schimbă în fiinţa umană, căpătând sensuri mai puţin transcendente şi îndreptate spre materie. Astfel, omul cade din ascultarea chemarii sale, care era spre unirea deplină cu Dumnezeu, ca fundament al existenţei sale, prin păzirea unei singure porunci „Dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului nu mâncaţi din el; căci în ziua în care veţi mânca din el cu moarte veţi muri”. Astfel, firea şi raţiunea umană devin corupte prin ideea compromisului schimbându-şi radical forma originală a creării sale „Dumnezeu a făcut pe om inocent, drept, virtuos (…) luminat de toată virtutea, încărcat cu toate bunătăţile, ca o a doua lume; un microcosm în macrocosm…”. Omul cel întâi-creat nu s-a mişcat către Dumnezeu, Arhetipul şi principiul lui natural, ci în di­recţie opusă, fapt care a răsturnat, cum era natural, şi funcţio­nalitatea organismului lui psihosomatic. „The body, therefore, possesses its own intrinsec theology, as ordained to the acknowledgement and worship of God. However, it is dependent on the prior determination of the soul, which either confirms this theology or perverts it into a movement (in the opposite direction)”.

Prin această „schimbare” omul rămâne la cunoaşterea simplă a lucrurilor şi „adaptarea  raţionalităţii lor la trebuinţele trupeşti ale sale”. Căci el era, în mod integral, coroana creaţiei dumnezeieşti „Un alt înger închinător, observatorul lumii văzute, iniţiat în lumea spirituală, împăratul celor de pe pământ, condus de sus, pământesc şi ceresc, vremelnic şi nemuritor, văzut şi spiritual (…) la mijloc între măreţie si smerenie…”.

Această „deformare” a integralităţii la nivel personal a destabilizat întregul ecosistem al mediului înconjurător, care era în legătură directă cu el iar prin înstrăinarea de Dumnezeu (căderea în păcat) a apărut ceea ce nu are existenţă ontologică – răul „ Căci călcarea poruncii, (ieşirea din comuniunea cu Dumnezeu) i-a atras la starea cea după fire, că aşa cum neexistând au fost aduşi la existenţă, aşa să suporte, precum se cuvine, şi stricăciunea spre nefiinţă în cursul timpului. Căci dacă având odată drept fire nefiinţa, prin prezenţa şi iubirea de oameni ai Cuvântului, au fost chemaţi la existenţă, în mod firesc, golindu-se ei de gândul la Dumnezeu, şi întorcându-se spre cele ce nu sunt – căci cele rele sunt cele ce nu sunt, iar cele bune sunt cele ce sunt – o dată ce s-au despărţit de Dumnezeu, Care este, s-au golit şi de existenţă. De aceea, desfăcându-se, rămân în moarte şi în stricăciune. Căci omul este după fire muritor, ca unul ce a fost făcut din cele ce nu sunt (din nimic). Dar pentru asemănarea lui cu Cel ce este, pe care ar fi putut-o păstra prin gândirea la El, ar fi slăbit stricăciunea după fire şi ar fi rămas nestricăcios”.

Scopul omului şi al întregii lui activităţi este legat direct de Prototipul după care a fost creat Dumnezeu însuşi. Pen­tru că scopul creării omului este participarea la bunătăţile dumnezeieşti, viaţa lui îşi găseşte finalitatea în faptul că se ritmează după Dumnezeu. Fiinţă relaţională prin na­tura sa şi rod al comuniunii Persoanelor dumnezeieşti, omul poartă în sine atât pecetea comuniunii treimice, cât şi cali­tatea de fiinţă constituită prin structurarea armonioasă a unor elemente aparţinând, de fapt, de două naturi diferite „Aceasta vrând să o arate Logosul meşteşugar, creează şi un vieţuitor alcătuit din amândouă firile, din cea nevăzută şi cea văzută, pe om; şi luând de la materia care exista deja dinainte trupul şi sădind în el suflare de la Sine însuşi (…) a aşezat pe pământ ca o altă lume mare în mic, un alt înger, închinător amestecat, văzător al creaturii văzute şi iniţiat în cea inteligibilă, împărat al celor de pe pământ şi tăcut împărat de sus (…) vieţuitor cu gospodăria sa aici şi strămutat altundeva şi, ca şi capăt al tai­nei, îndumnezeit prin înclinarea sa spre Dumnezeu”. El îşi află identitatea în măsura în care se menţine în sistemul de relaţii viu făcătoare stabilite de Creator, în relaţia si co­muniunea cu Dumnezeu, el împlineşte scopul existenţei şi vieţii sale. În bucuria comuniunii cu Dumnezeu, el primeşte toată demnitatea sa care, după episcopul Nyssei, nu este alt­ceva decât „reflectarea aripilor lui Dumnezeu”, adică prezenţa slavei lui Dumnezeu peste cel care a fost creat după chipul şi spre asemănarea cu El.

Din moment ce s-a schimbat punctul de referinţă sau atracţie al omului, puterile sufletului nu mai folosesc lucrările simţurilor, ci sunt folosite de acestea. În loc ca sufletul să se concentreze în el şi în continuare în Dumnezeu şi să unească astfel toate cele divizate de natura lor, el se lasă atras de cele sensibile şi în cele din urmă este înrobit prin intermediul simţurilor de către acestea. Trupul si sufletul omului, deşi de naturi diferite, se completează reciproc pentru îndeplinirea unităţii caracteristice originii creaţiei umane de către Dumnezeu. Prin intermediul trupului, sufletul mişcat împotriva firii către ma­terie îmbracă chipul pământesc, aşa cum spune Mântuirorul Iisus Hristos în Evanghelia Sa (Mt. 26, 41; Mc. 14, 88) „Duhul este osârduitor iar trupul neputincios”. Este ceea ce numeam mai sus, meditând asupra Sfântului Grigorie al Nyssei, înjugarea cu „aspectul exterior al unui animal iraţional”. Rezultatul acestei înjugări este viaţa iraţională caracterizată, aşa cum ne învaţă marii Părinţi ai Bisericii, de patimi: „Peste tot locul v-am vorbit despre credinţă, despre pocăinţă, despre dragoste curată, despre înfrânare, despre castitate, despre răbdare (…) să ne plecăm grumazul şi să împlinim locul ascultării noastre, ca potolind răzvrătirea cea deşartă, să ajungem fără pată la ţinta, care după adevăr ne este pusă înainte – unirea cu Dumnezeu” .

Odată ce păcatul devenise „mediul ambiant” al vieţii noastre, era necesar ca izbăvirea să vină tot prin prisma existenţialităţii umane, astfel „este de la sine înţeles că era necesar ca, Taina Fiului lui Dumnezeu să se împlinească în Om, pentru ca să se opună direct diavolului şi răului cum s-a zis: (Ioan 1, 29) „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatele lumii”. Aşadar, Fiul lui Dumnezeu înomenit a opus răului, binele veşnic, răutăţii diavolului, iubirea divină şi morţii, nemurirea. Diavolului, Dumnezeu i S-a opus personal, prin Fiul Său înomenit, adică El a opus bogăţia unităţii Sale, păcatelor nenumărate pe care oamenii le-au făcut sub influenţa celui rău”.

Sfârtecările păcatului pricinuite în creatură devin unificările iubirii lui Hristos în creatura îndumnezeită „Trebuind din dragoste dumnezeiască să fie mântuită lumea, a trimis Dumnezeu Tatăl pe Fiul Său cel din veci născut, ca Mântuitor al neamului omenesc (…) Dumnezeiasca smerenie a lui Hristos văzând-o alţii, L-au iubit, L-au crezut şi L-au înţeles tocmai pentru aceasta ei s-au mântuit”. Chipul dragostei Sale Dumnezeieşti  faţă de creaţia Sa se arată prin Smerenia Sa desăvârşită, aşa cum arată Sf.Ap. Pavel la Filipeni 2, 2-11. Chenoza dumnezeiască a Fiului aduce planul mântuirii omului la îndeplinire, prin conlucrarea Sf.Treimi, aşa încât omul primeşte darul pierdut: „Dumnezeu s-a smerit în om, dar omul s-a îndumnezeit prin El. Omul îndumnezeit a fost fără de păcat, s-a biruit şi s-a şters în omul care crede, ascultă şi trăieşte după învăţătura şi pilda lui Iisus Hristos”. Deci prin unirea noastră deplină, prin Har cu Hristos, devenim făptură nouă (II Cor. 5, 17), nu mai suntem robi ai păcatului şi ai morţii (Rom. 8, 12; Gal. 2, 4), ne desăvârşim în El (Filip. 2, 5), grăim în El (II Cor. 2, 17), umblăm în El (Col. 2, 6), ne bucurăm în El (Filip.3,1; 4,4), biruim toate în Domnul (Filip. 4,13; Efes. 6, 10; I Cor. 1, 21; 2, 14), suntem fraţi în El şi primim pe fiecare semen al nostru în El (Rom.15, 18; 16, 1, 2; Filip. 1, 14; 4, 21), după cum Sf.Apostol Pavel mărturiseşte (din propria experiere harică), în epistolele sale „Cu Hristos m-am răstignit (Gal. 2, 19), cu Hristos am murit (Rom. 6, 8; Col. 2, 20), m-am răstignit cu El şi am înviat cu El” (Efes. 2, 5-6; Col. 2, 13).

Pogorârea Sfântului Duh în chipul limbilor de foc (Fapte 2, 3) a fost şi începutul Bisericii ca unitate a celor ce credeau si propovăduiau, luminaţi de îndrăzneala cunoaşterii Adevărului. Cuvintele (Ioan XVI, 33) „Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea” arată efectele răscumpărătoare ale operei lui Hristos, dar şi misiunea pentru care sunt chemaţi Apostolii să-şi depună tot zelul. Acest zel este încălzit de darul Sfântului Duh. Biserica se întemeiaza şi se extinde prin coborârea Sfântului Duh. Ea se naşte ca mărturisitoare a faptelor, a vieţii, Învierii şi Înălţării Mântuitorului şi ca participantă la ele. Mărturisind sacramental şi doctrinar pe Capul ei, Biserica este incheierea Revelaţiei neo-testamentare şi devine posesoare a descoperirii dumnezeieşti. Acesta este efectul esenţial al coborârii Sfântului Duh. Acum Sf.Apostoli înţeleg pe deplin predica lui Iisus şi sensurile adânci ale iconomiei.

Prin Biserică, Hristos ridică lumea decăzută prin vina lui Adam. Întemeierea Bisericii înseamnă valorificarea revelaţiei dumnezeieşti ca forţă de înălţare a credincioşilor spre Dumnezeu. Biserica Însăşi urmăreşte ridicarea membrilor ei pe culmile îndumnezeirii, căci ea devine propovăduitoare a descoperirii divine. Cei ce primesc pe Hristos devin, prin Biserică, (Matei 5, 13-14) „lumina lumii, sarea pământului”. Pătrunşi de Sfântul Duh, Sf.Apostoli fac să crească zilnic Biserica prin predicarea lui Iisus cel Înviat. Constituirea Bisericii ca scop al revelaţiei dumnezeieşti aduce o lumină deosebită şi asupra revelaţiei care pune în evidenţă puterea ei de reliefare a dispoziţiei credinciosului de maxima apropiere de Dumnezeu. Sămânţa aruncată de Sf. Apostoli a dat naştere Bisericii pentru că a găsit pământ roditor. Acest pământ a fost fertilizat de aşteptarea întreţinută atât de făgăduinţa desăvârşirii viitoare, dar şi de conţinutul cuprins în revelaţie.

Astfel, Biserica, întemeiată şi înveşnicită prin Crucea şi Învierea Mântuitorului Hristos, reprezintă chipul iconic al Sf.Treimi, prin care omul se îndumnezeieşte şi se uneşte prin har cu El. Conlucrarea Duhului Sfânt cu Fiul reprezintă Cincizecimea continuă, concretizată în Biserică, sub formă veşnică şi fără de pată. Prin Duhul Sfânt, Hristos Cel înviat se împărtăşeşte tuturor oamenilor. De harul Sf.Duh ne împărtăşim numai prin Trupul lui Hristos, cel pnevmatizat de Duhul, ca fiind acţiunea perihoretică deplină a dumnezeirii. Biserica este a lui Dumnezeu Tatăl şi a Domnului Iisus Hristos, în deplinătatea Duhului Sfânt. Este iubită de Dumnezeu, Tatăl lui Iisus Hristos, sau iubită şi luminată prin voinţa celui care a dorit toate cele ce sunt, potrivit credinţei şi dragostei lui Iisus Hristos, Domnul nostru. Biserica aparţine Tatălui şi lui Hristos, fără a fi o relaţie de simplă proprietate, este sădirea Tatălui, cultivată de Iisus Hristos. Biserica este binecuvântată în măreţie prin plenitudinea lui Dumnezeu Tatăl şi prin Harul lui Dumnezeu Tatăl în Hristos Iisus Mântuitorul nostru. Biserica a obţinut milostivirea prin măreţia Tatălui din ceruri şi a lui Iisus Hristos, Unul Născut şi poartă numele Tatălui. Chiar şi unirea şi alegerea în patima cea adevărată se realizează prin voinţa Tatălui lui Iisus Hristos, Domnul nostru „..Tatăl este dragostea care se răstigneşte, Fiul – dragostea crucificată, Duhul – dragostea triumfătoare”.

Deci prin Hristos cel răstignit şi înviat, Biserica este înveşnicită şi umplută de har prin Duhul Sfânt, (Efes. 1, 23) „Cel ce plineşte în toţi”, care lucrează în ea, trup tainic al Domnului. Omul devine „făptură nouă” în şi prin Hristos, spre cunoaşterea lui Dumnezeu şi unirea cu El prin har. În trupul Lui Hristos sunt active puterile îndumnezeitoare, iradiante ale Duhului Sfînt, dar fără  să se dispenseze de simţirile şi de lucrările trupului. Dintr-un  om curat în sufletul şi trupul lui – căci numai curăţia aceasta a omului total este curăţie reală – iradiază în noi o undă de putere curăţitoare.  Funcţiunile din trupul Domnului, întru totul curate şi de aceea pline de elanul dăruirii, care vin în noi, împreună cu trupul Lui, imprimă o putere curăţitoare funcţiunilor trupului nostru deci un elan de dăruire curată în toate direcţiile.

Fundamentul constituţional şi ontologic al Bisericii îl reprezintă Unitatea, atribut fundamental al Ei, care este desăvârşit prin conlucrarea Sf. Treimi, Întruparea Mântuitorului Hristos şi pogorârea Sf. Duh, ca pecetluire a unităţii Bisericii „Căci Biserica este adunarea lui Dumnezeu, pe care Dumnezeu, adică Fiul, a strâns-o întru Sine”. Sf. Apostoli, precum şi urmaşii lor, au luptat continuu pentru păstrarea şi mărturisirea acestui adevăr infailibil al Bisericii. Unitatea Bisericii derivă în mod firesc din fiinţa unitară a lui Dumnezeu. Biserica este una pentru că Domnul nostru Iisus Hristos nu a întemeiat mai multe Biserici care să existe paralel, ci una singură. Unitatea credincioşilor presupune un efort de apropiere spirituală prin iubire, rugăciune, comuniune, armonie şi slujire comună „Prototipul treimic al existenţei umane, care este iubirea ca realitate ontologică se realizează, în mod dinamic, în comuniunea, relaţia şi unitatea persoanelor. Această dinamică a relaţiei, a comuniunii şi unităţii dintre persoane nu poate fi altceva decât actul şi efectul libertăţii”.

Unitatea eclezială reprezintă forma substanţială a Bisericii, prin care Iisus Hristos se reflectă deplin, în fiecare mădular al Ei şi prin aceasta, omul primeşte potenţialitatea (prin Har) de a fi părtaş autorităţii Lui celei slujitoare, căci: „În consecinţă, toată autoritatea din Biserică este concentrată în persoana lui Iisus Hristos. El este Domn, adică singurul care are putere asupra tuturor lucrurilor, fiind înălţat de-a dreapta lui Dumnezeu (Evr. 12, 2; Col. 3, 1; Efes. 1, 2; Filip. 2, 6-11). De aceea şi unitatea în Unul Domn este manifestată, în primul rând, în cult şi în special, în Euharistie (…) Tocmai datorită acestei poziţii pe care o deţine în cultul euharistic, Hristos concentrează în Sine toate formele de slujire ce există în Biserică. El este prin excelenţă Slujitor (Evr. 8, 2); Preot (Evr. 2, 17; 5, 6; 8, 4; 10, 21); Apostol (Evr.3, 1); Diacon (Rom. 15, 8; Lc.22, 27; Mt.12, 18); Episcop (I Petru 2, 25; Evr.13, 20) şi Învăţător (Mt. 23, 8; In. 13, 13); „cel dintâi întru toate”( Col. 1, 18)”.

Însuşi contextul vieţii Sale pământeşti, viaţă plină de suferinţă, umilinţă (kenoză) şi slujire a mulţimilor (vindecarea lor sufletească şi trupească) exprimă calitatea Sa deplină de Slujitor, Arhiereu, dar şi Jertfă iar prin această simbioză (acţiune perihoretică) şi noi, ca membre ale Trupului Lui şi îndumnezeiţi prin Duhul Sfânt, suntem chemaţi spre această slujire. El nu S-a propovăduit pe Sine în învăţăturile Sale, ci a revelat comuniunea Sfintei Treimi, ca formă deplină a Bisericii Sale şi ca fundament al sinodalităţii ei. Aceasta este pecetea veşnică a Bisericii celei noi, care, prin har, proiectează umanitatea în veşnicia lui Dumnezeu. Deci, în acest concept al kenozei continue nu putem trage concluzia că Mântuitorul Hristos ar fi văzut Biserica sa, într-o formă instituţională, condusă de un singur om, ci de comuniunea (sinodală) de oameni, în unitatea deplină, prin harul Duhului Sfânt. Prin această nouă formă de „societate”, omenirea primeşte sensul deplin al existenţei sale. Interacţiunea la nivel personal, într-un mediu al egalităţii şi al lipsei de individualism, prezintă imaginea unei noi epoci, fondată pe iubire şi unitate, o „realitate perfectă” am putea spune, fondată pe Jertfa Mântuitorului Hristos şi plinătatea Duhului Sfânt. Chipul haric, al preoţiei sacramentale, este prezenţa Însăşi a lui Hristos, Care Jertfeşte şi se jertfeşte, ca revelaţie a pardoxului iubirii dumnezeieşti.

Astfel, Biserica, întemeiată de Hristos şi pe temelia lui Hristos, primeşte, ca element viu şi neschimbabil din iconomia Sf.Treimi, acest dar al unităţii şi în acelaşi timp al sinodicităţii, ca mediu de transfigurare a omului şi de bună convieţuire. Prin aceasta, dimensiunea vieţii Bisericii are aspectul dinamic al sinodalităţii, având ca Sursă Primă pe Cel ce a zidit-o şi pe care este zidită – Temelia veşnică, Iisus Hristos. Ea este punctul de convergenţă a întregii umanităţi, care are nevoie de puncte comune în contextul realităţii vieţii. Astfel, caracteristica sinodală a Bisericii reprezintă identitatea ei, ca dinamism al vieţii creştine spre proiecţia veşniciei prin harul dumnezeiesc. Aceasta a fost rânduiala Celui pe care s-a întemeiat Biserica şi care a sfinţit-o „prin scump sângele Său”. Astfel, prin această formă a unităţii şi sobornicităţii, Biserica se aseamănă prin Har cu Sfânta Treime, iar Sfânta Treime, prin Ea, se pogoară la noi, oamenii, prin harul iubirii. „Iar în ceea ce priveşte forma de conducere în Biserică, după Înălţarea Sa la cer, voia Domnului a fost ca ea să fie exercitată în sobor, pe cale sinodală (Matei 18, 20). „Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor”.

Sf. Ignatie Teoforul, în epistola sa către Magnezieni, descrie chipul sinodal (sobornicesc) al Bisericii din ce în ce mai accentuat. Astfel, Sf. Ignatie, în cap.7, zice: „După cum Domnul n-a făcut nimic, nici prin El Însuşi, nici prin Apostoli, fără Tatăl (cf. In. 5, 19; 8, 28) cu Care era unit (In. 10, 30) tot aşa şi voi să nu faceţi nimic fără episcopi şi fără preoţi (…) o singură cerere, o singură minte, o singură nădejde în dragoste (…) Adunaţi-vă cu toţii ca într-un templu al lui Dumnezeu, ca la un altar în jurul unuia Iisus Hristos (Sf.Euharistie)”. Chipul neschimbabil al Jertfei lui Hristos exprimă şi fundamentul neclintit al Euharistiei, prin deplinătatea harică a preoţiei sacramentale. Căci, în Hristos şi în comuniunea Duhului Sfânt, sobornicitatea (din care nu lipseşte nici sinodalitatea) Bisericii este deja dată. Sf. Simeon Noul Teolog, în imnul său (Z. 50), parcă dorind să continue învăţătura Sf. Ignatie, ne pune în faţă îndemnul Mântuitorului adresat urmaşilor Lui, prin har, în Slujirea Jertfei: „Iar voi, conducătorii episcopiilor, înţelegeţi că sunteţi pecetea chipului Meu şi aţi fost rânduiţi pentru convorbirea vrednică cu Mine şi aşezaţi deasupra tuturor drepţilor, ca unii ce ţineţi locul ucenicilor Mei şi purtaţi chipul Meu dumnezeiesc. Înţelegeţi că aţi primit chiar peste cea mai mică comunitate puterea pe care am luat-o Eu, Cuvântul, de la Tatăl, Eu, care, fiind Dumnezeu prin fire, M-am întrupat şi m-am făcut îndoit în lucrări, în voinţă şi la fel în firi, care sunt Dumnezeu-om, neîmpărţit, neamestecat şi iarăşi om-Dumnezeu; care, ca om am binevoit să fiu ţinut în mâinile voastre, iar ca Dumnezeu sunt cu totul de necuprins de mâinile voastre de lut; Eu care sunt nevăzut celor ce nu văd şi neapropiat, care M-am lăsat junghiat pentru toţi, căci sunt îndoit, dar într-un singur ipostas…”

Deci modelul slujirii în comuniune reprezintă esenţa caracteristică a Bisericii celei una, universală şi apostolică. De aceea, dimensiunea ei sinodală se reflectă, prin egalitatea autorităţii ierarhice, exemplificate chiar de către Mântuitorul Iisus Hristos, la diferite ocazii solemne (Mt. 18, 18), după învierea Sa (Mt. 18, 18-20; In. 20, 20-23; FA. I, 4-8; 2, 1-4), de asemenea refuzând categoric să instituiască „o ierarhie” la cererea maicii fiilor lui Zevedei (Mt. 20, 20-27) sau chiar la cererea apostolilor (Mc. 10, 35-44); învăţându-i taina unităţii şi a autorităţii prin slujire (expresia autentică a Bisericii Sale). Văzut în mod general, caracterul sinodal eclezial reprezintă forma deplină a unităţii prin Harul Duhului, în Trupul Domnului (Biserica), prin forma disciplinară a credinţei, spre îndrumarea şi buna-convieţuire a credincioşilor între ei, spre păzirea nestrămutată a testamentului apostolic, dăruit prin succesiune, adică Adevărul autentic – Iisus Hristos, Cel răstignit şi înviat, de care ne împărtăşim prin Taina Euharistiei, unindu-ne prin Duhul Sfânt, într-un singur Trup – Biserica. În acest context, înţelegem valoarea fundamentală a ierarhiei sinodale şi a canoanelor întocmite prin unitatea membrilor Bisericii şi Darul Duhului Sfânt.

Astfel, Biserica primară se exprimă prin comuniunea sinodală (în contextul sobornicităţii), ca lucrare deplină vizibilă a Duhului Sfânt în trupul lui Hristos (Biserica), în contextul Bisericilor locale cuprinse în Biserica Universală. De asemenea, Părintele Profesor Ion Floca exprimă realitatea sinodală prin fundamentul sobornicităţii „Văzută astfel, Biserica sobornicească este Biserica organizată şi condusă în mod sinodal, Biserica înţelegerii, a concilierii autorităţii şi libertăţii prin dragoste, trăirea în sobornicitate, în comunitate, frăţietate prin complemetaritate, mărturisind credinţa cea una, sfântă şi apostolică; Biserica întemeiată în învăţătură, în cult şi în toate rânduielile ei, pe cele statornicite în soboare a toată lumea, sinoade ecumenice sau universale din epoca sfinţilor Părinţi bisericeşti, din vremea unităţii întregii creştinătăţi, a cărei credincioasă continuare, întru totul neabătută este Biserica dreptmăritoare, Biserica Ortodoxă adevărată, autentică”.

Deci aspectul dinamic al comuniunii sinodale din epoca apostolică este „euharistic”, ca fundament al caracterului sinodal al Bisericii, prin prisma sobornicităţii, întru plinătatea harului Duhului Sfânt, aşa cum mărturisesc Sfinţii Părinţi. Dar această realitate a Bisericii nu reprezintă numai un interval de timp istoric, ci reprezintă deplinătatea Bisericii, prin conlucrarea Sf. Treimi în veşnicie. Ea, deşi este încadrată în timpul istoriei, căci umanitatea se află în timp, este asemenea Capului Ei, în afara timpului, veşnică şi imaculată, avându-şi sursa în izvorul veşnic al Prea Sfintei Treimi. Deci, fundamentul euharistic al comuniunii sinodale, prin unitatea harică a sobornicităţii Bisericii, este destul de clar evaluat, explicat şi dezvoltat, conform învăţăturii Bisericii lui Hristos, cea Una, Sobornicească (Sinodală) şi Apostolească. Ea este neschimbată, prin cel neschimbat Iisus Hristos şi înveşnicită prin deplinătatea Duhului Sfânt, concretizată în mod văzut prin Sf. Euharistie „Forma finală de exprimare a unei astfel de Biserici din lumea întreagă o reprezenta unitatea în dumnezeiasca Euharistie şi în episcop”.

Prin această expunere a dimensiunii sinodale a vieţii Bisericii, în cadrul sobornicităţii ei şi în special perioada epocii apostolice, care este modelul deplin al acestei realităţi ontologice a Bisericii lui Hristos Cel răstignit şi înviat, s-a evidenţiat chipul iconomiei treimice pentru mântuirea neamului omenesc. Prin umanitatea cea deplin îndumnezeită şi pnevmatizată a lui Hristos, omenirea este adusă înaintea Tatălui ceresc, ca ofrandă veşnică şi îndumnezeită, sub chipul deplin al ascultării. De aceea, Biserica este acest chip al ascultării veşnice faţă de Dumnezeu, ca fiind trupul Tainic al lui Hristos, Cel ce S-a smerit pe Sine în chip veşnic. De aici rezultă că atât fundamental, cât şi chipul Bisericii nu reprezintă o instituţie pur autoritară sau de regim „dictatorial”, asemenea sistemelor sociale ale lumii, ci reprezintă chipul autorităţii slujitoare şi sfinţitoare pentru omenirea cea îmbibată de păcat. Aceasta au mărturisit-o continuu, începând de la Sfinţii Apostoli, care au primit Harul Duhului Sfânt la Cincizecime, în mod direct şi deplin, care mai apoi l-au transmis prin succesiune apostolică (ierahia sacramentală, dar în cercul mai larg al preoţiei universale (sobornicitatea), până la Sfinţii Părinţi ai epocii patristice. Mărturiile lor (de multe ori, autentificate prin sângele muceniciei lor) reprezintă „testamentul veşnic” al Bisericii, pentru generaţiile ce au urmat şi vor urma până la sfârşitul veacurilor.

Căci descoperirea divină s-a făcut prin iconomia treimică a dumnezeirii, ridicând firea umană la chemarea sa primă când a fost creată. Succesiunea apostolică, ca formă de transmitere a harului dumnezeiesc, reprezintă plinătatea Bisericii harice ca şi comuniune a umanităţii în sine. Căci umanitatea, în sine, transmite din generaţie în generaţie valorile sale istorice sau  culturale, ca prezervaţie a idealurilor sau a valorilor materiale, urmaşilor spre utilizare, în parametrii limitaţi ai timpului. În schimb, succesiunea harului este de natură veşnică iar timpul nu poate altera, sub nici o formă, această preţioasă valoare sacramentală ce izvorăşte din Hristos, Arhiereul cel veşnic: „Întreita putere şi lucrare a Mântuitorului Hristos, prin Taina Preoţiei este indispensabilă vieţii Bisericii, în lucrarea ei mântuitoare între oameni şi pentru oameni, cu puterea Sfântului Duh, care este în Biserică şi care se coboară de sus în Biserică, prin Hristos, la chemarea Bisericii prin episcopi şi preoţii ei”.

Epoca apostolică, prin excelenţă, rămâne perioada cea mai exemplară de unitate şi sinodalitate a Bisericii primare, fără de care creştinismul nu s-ar fi putut răspândi în toată lumea păgânătăţii, aducând lumină şi bucurie omenirii întregi. Sf. Apostoli, deşi împrăştiaţi pe toate continentele globului, lucrau prin Hristos, într-un singur suflet şi o singură voinţă iar Biserica se mărea, fiind adumbrită de Duhul Sfânt. Pentru aceasta, perioada de început a Bisericii, prin lucrarea apostolică şi a urmaşilor acestora, este starea  de realitate existenţială a întregii omeniri prin care oamenii, deşi de diferite neamuri sau rase, trăiesc (prin Duhul Sfânt) ca într-o singură suflare, voinţă şi raţiune. Căci fără această unitate a omenirii, împotriva păcatului şi a tot ceea ce este opusul binelui, nu ne putem împărtăşi de Harul lui Dumnezeu cel în Treime lăudat şi astfel ne îndreptăm spre o anulare a existenţei noastre, care poate avea consecinţa veşniciei.

Pliroma Bisericii se defineşte astfel, prin legătura indisolubilă dintre mădularele trupului lui Hristos, care este Biserica. Prin episcop, care a primit succesiunea harului Duhului Sfânt, Biserica reprezintă Cincizecimea continuă, prin care se revarsă harul tuturor credincioşilor. Această legătură între cler şi credincioşi are fundament simbiotic, (perihoretic, am putea spune). Ierarhia sacramentală (sinodalitatea) se îndeplineşte în cadrul larg al sobornicităţii (preoţia universală), a Bisericii, depinzând una de alta, fără a se exclude una pe cealaltă şi nici a se amesteca (contopi) una cu alta, ci în mod perihoretic, asemenea (în chip limitat) perihorezei Sf. Treimi. Aceasta exprimă faptul că realitatea comuniunii Bisericii este de natură divină şi dimensiunea ei sinodală reprezintă unicitatea ei ca organ al veşniciei în Dumnezeu. Astfel, istoria Bisericii nu reprezintă numai simple fragmente ale unor epoci trecute, ci exprimă fundamentul veşnic al legii ei celei dumnezeieşti, dată de Însuşi Fiul lui Dumnezeu şi care îndumnezeieşte, prin har, mădularele ei. Omul, în Biserică, prin harul Sf. Duh, în şi prin Hristos, depăşeşte parametrii timpului şi spaţiului, căci aici se petrece fuziunea dintre mărginit şi nemărginit, divin şi uman. De aceea, potenţialitatea omului este prin Hristos, Prototipul şi chipul umanităţii întregi. Astfel, iconomia dumnezeiească (treimică), se reflectă în mod deplin în iconomia bisericească, ca fiind stabilită de Hristos, Arhiereul şi Jertfa cea veşnică, prin însăşi exemplul vieţii Sale. Prin Hristos (în cadrul preoţiei universale, ca potenţă a chipului), devenim şi noi, atât jertfe, cât şi jertfitori.

Forma sinodală a Bisericii reprezintă autoritatea divină-umană  a lui Hristos, care S-a făcut, Cel dintâi întru toate; „În consecinţă, toată autoritatea din Biserică este concentrată în persoana lui Iisus Hristos. El este un Domn, adică singurul care are putere asupra tuturor lucrurilor, fiind înălţat de-a dreapta lui Dumnezeu ( Evr. 12, 2; Col. 3, 1; Efes. 1, 2; Filip. 2, 6-11).

Biserica este, astfel, păstrătoarea (visteria care nu se strică) nepătată a Revelaţiei dumnezeieşti, în chipul văzut al lui Hristos, al cărui trup este şi pnevmatizat de Duhul Sfânt, îndumnezeind mădularele ei. Atât ierahia împreună cu poporul, uniţi prin Euharistie, în fondul sobornicesc, nu fac decât să păstreze, prin Duhul, Adevărul revelat Sfinţilor Apostoli şi prin succesiune apostolică, dăruit generaţiilor de creştinii care au fost, sunt şi vor mai urma, până la sfârşitul veacurilor. Scopul acestei lucrări este de a evidenţia această legătură (perihoretică), am putea spune a comuniunii sinodale, în contextul sobornicesc al Bisericii. Prin această fuziune a celor două caracteristici, Biserica întreagă este sacerdotală (preoţia universală) iar omul, prin harul Sf. Duh, devine atât jertfă, cât şi jertfitor, asemenea Celui care a ridicat omenirea la această cinste, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Logosul Întrupat. Prin aceasta, înţelegem deplinătatea (Pleroma) Bisericii, spre unirea în har a omului cu Dumnezeu în veşnicie.

Bibliografie:

1.  Biblia sau Sfânta Scriptură, diortorisită de Arhiep. Bartolomeu Anania, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2001.

2.  Ambrozie cel Mare, Sfântul, Scrieri, partea I, col. PSB, vol. 52, trad. Pr. Prof. Teodor Bodogae, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2007.

  1. Anatolios Khaled, Athanasius, The coherence of his thougt, Ed. Rutlege, New York, 2005.
  2. Arnold Eberhard, The early acramenta, Ed. Publishing House Farmington, USA, 2007.
  3. Bobrinskoy Pr. Boris, Taina Bisericii, Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia 2004.
  4. Clement Romanul, Sfântul, Epistola către Corinteni, col. PSB. vol. 1, trad. Pr. Prof. Dumitru Fecioru Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1980.
  5. Damaschin Ioan, Sfântul, Dogmatica, trad. Pr Prof. Dumitru Fecioru, Ed. Scripta, Bucureşti, 1993.
  6. Dură Prof. Dr Nicolae., Le Regime de la Synodalite Selon La Legislation Canonique Conciliaire, Oecumenique, du I-er Millenaire, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1999.
  7. Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericească, col. PSB, vol. 13, trad. Pr. Prof. Teodor Bodogae, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1987.
  8. Fahrar F.V., Primele zile ale creştinismului, trad. Nicodim mitrop. Moldovei, Ed. Tipografia Sf. Mănăstire Neamţ, Iaşi, 1938.

11.  Farahat Drd. Kamal, Taina Preoţiei în structura acramental a Bisericii sub aspectul succesiunii apostolice, în Ortodoxia, XI (1988), Nr. 1, p. 31-46.

  1. Floca Pr. Prof. Ioan, Sobornicitatea (sinodalitate, universalitatea sau catolicitatea, ecumenicitatea) Bisericii, în Ortodoxia, XXXIV (1982), Nr. 3, p. 408-414.

13.  Florovsky Georges, Creation and Redemption, vol. III, Ed. Nordland Publishing Company, Massachusetts, 1976.

14.  Galeriu Pr. Prof. Constantin, Preoţia ca slujire a cuvântului, în Ortodoxia, XXXI (1979), Nr. 2, p. 294-312.

15.  Grigorie de Nyssa, Sfântul, Scrieri, partea I, col. PSB. vol. 29, trad. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Pr. Ioan Buga, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1982.

  1. Homiakov Alexis, Biserica este una, trad. Elena Derevici, ed. Reântregirea, Alba-Iulia, 2004.

17.  Ignatie Teoforul, Sfântul, Ep. către Smirneni, col. PSB, vol. I, trad. Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1979.

18.  Idem, Epistola către Magnezieni, col. PSB, vol. I, trad. Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1979.

19.  Ioan Gură de Aur, Sfântul, Omilii la Facere, col. PSB. vol. 17, trad. Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR; Bucureşti, 1987.

20.  Irineu de Lyon, Sfântul, Contra ereziilor, vol. 2, trad. Pr. Dorin Octavian, Bucureşti, 2007.

  1. Joiţa Pr. Drd. Alexandru, Logos şi Theosis, în Studii Teologice, XXVII (1975), Nr. 7-8, p. 546-554.

22.  Maxim Mărturisitorul, Sfântul, Ambigua, trad. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2006.

23.  Idem, Scrieri teologice, col. PSB, vol. 81, trad. Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Bucureşti, 1990.

24.  Larchet Jean-Claude, Biserica Trupul lui Hristos, vol. 1, trad. Marinela Bojin, Ed. Sofia, Bucureşti, 2013.

  1. Lossky Vladimir, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, trad. Pr. Vasile Răducă, Ed. Bonifaciu, Bucureşti, 1998.
  2. Marcu Pr. Prof. Grigore, Mărturii documentare de procedură sinodală în cartea Faptele Apostolilor, în Ortodoxia, IX (1957), Nr. 3, p. 429-437.
  3. Idem, Ideea de sinodalitate şi prioritate apostolică în Noul Testament, în Studii Teologice, XXVI (1974), Nr. 7-8, p. 522-532.
  4. Idem, Unitate şi diversitate în Noul Testament şi în Biserica primară, în Mitropolia Ardealului, XXIV (1979), Nr. 7-9, p. 584-589.

29.  Nellas Panayotis, Omul –animal îndumnezeit, trad. diac. Ioan Ică Jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1994.

30.  Pintea Pr. Prof. Dr., Câteva consideraţii cu privire la ierarhia bisericească în veacul apostolic, în Mitropolia Banatului, XXXVI (1986), Nr. 3, p. 11-17.

  1. Popa ÎPS. Prof. Dr. Irineu, Iisus Hristos sau Logosul înomenit Ed. România Creştină, Bucuresti, 1993.
  2. Idem, Iconomia plinirii vremilor în Iisus Hristos, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 2013.

33.  Pop Protos. Drd Irineu, Chipul lui Hristos, în viaţa morală a creştinului, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2001.

34.  Popescu M. Teodor, Meditaţii teologice, Ed. Sfânta Arhiepiscopie a Bucureştilor, Bucureşti, 1977.

35.  Radu Pr. Dr. Dumitru, Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine şi problema comuniunii, teză de doctorat, în Ortodoxia, XXX (1978), Nr. 1-2, p. 17- 370.

  1. Stan Pr. Prof. Liviu, Despre sinodalitate, în Studii Teologice, XX (1969), Nr. 3-4, p. 155-163.
  2. Stăniloae Pr. Prof. Dr. Dumitru, Iisus Hristos lumina lumii şi îndumnezeitorul omului; Ed. Anastasia, Bucureşti, 1993.
  3. Idem, Temeiuri teologice ale ierarhiei şi ale sinodalităţii ei, în Studii Teologice, XXII (1970), Nr. 3-4, p. 163-176.
  4. Idem, Natura Sinodicităţii, în Studii Teologice, în Ortodoxia V (1977), Nr. 9-10, p. 605-614.
  5. Tudor Pr. Drd. Alexandru, Unitate şi diversitate în Faptele Apostolilor, în Studii Teologice, XXV (1973), Nr. 1-2, p. 45-57.
  6. Yannaras Christos, Adevărul şi unitatea Bisericii, trad. Ierom. Ignatie Trif şi Ionuţ Dumitru Uliunuc, Ed. Sofia, Bucureşti, 2009.
  7. Yeshanew Doctorand Hadis, Sinodalitatea în lucrarea Sf. Apostoli, în Studii Teologice, XXIII (1971), Nr. 7-8, p. 506-519.
  8. Zizioulas ÎPS. Ioan, Euharistie, Episcop, Biserică, trad. Pr. Ioan Valentin, Ed. Basilica, Bucureşti, 2009.

Ierom. Dr. Nicodim Macovei

Category: Teologie si Viata