……iar în ceasul al nouălea a strigat Iisus cu glas mare, zicând: Eli, Eli, lama sabahtani? Adică: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?“ (Matei 27/46).
Când omul păcătuiește, găsești o explicatie pentru retragerea harului de către Dumnezeu. Dar la persoanele cu o viață duhovnicească aleasă, la cele care și-au închinat viața lui Dumnezeu, care Îi slujesc fără echivoc, acest lucru este greu de acceptat și în cele mai multe cazuri aprope imposibil de explicat. Pare de neînteles că o persoana care își ajută semenii să se ridice din patimi, să aiba parte de o experiență a părăsirii de către Dumnezeu.
Retragerea harului la persoanele cu o viață duhovnicească îmbunătățită nu este dată de starea lor de păcătoșenie, ci face parte din purtarea de grijă a lui Dumnezeu, care dorește ca prin această retragere să-l duca pe om către o cunoaștere deplină a Sa. Dumnezeu nu Se retrage pentru a fi uitat. Această retragere nu are în vedere dispariția nevoii de Dumnezeire. Retragerea harului are ca scop probarea dragostei față de El sau mai bine zis autoevaluarea proprie specifică fiecărei persoane în parte care dorește dobândirea harului Duhului Sfânt ca sens prioritar și unic specific vieții pământești (Sfântul Serafim de Sarov). Pentru a fi și mai bine întețeleși se impune precizarea că Dumnezeu nu are nevoie din partea noastră de nici un fel de probă sau demonstrație de natură teologică, duhovnicească sau lumească. El în atotștiința Sa, ca atribut fundamental Divin, cunoaște cele ce vor fi săvârșite de noi mai înainte ca noi să le rezultăm. În acest sens mărturisește Sfântul Simeon Noul Teolog în rugăciunea a șaptea anexată canonului de împărtășanie unde spune: „cele încă nesăvârşite de mine le-au cunoscut ochii Tăi şi în cartea Ta se află scrise şi cele încă nefăcute de mine.” Așadar toate cele ce se vor săvârși de noi vor fi tot pentru noi, în favoarea sau în defavoarea noastră; și ele, faptele noastre, vor sta în ziua judecății Împăratului Hristos ca martor și etalon după care ne vom ocupa locurile noastre de-a drepta sau de-a stânga vieții viitoare. În orice caz, dacă aceste stări lăuntrice sunt trăite cu răbdare, ele devin ziditoare. În acest sens avem exemplul grăitor al avvei Apfy care ducea un trai aspru. După ce a ajuns episcop, a vrut să facă aceleași nevoințe și în lume, dar n-a mai izbandit ca în pustie. Și căzând înaintea lui Dumnezeu, zicea: Doamne nu cumva din pricina vlădiciei mele m-a părăsit harul Tău? Și i s-a descoperit lui: nu; căci atunci erai în pustie, și nefiind om, te ajuta harul Meu; dar acum ești în lume, și te ajută oamenii.
Sfântul Ioan Scărarul numește această stare de părăsire „o cale scurtată” spre desăvârșire, prin care Dumnezeu vrea să încununeze mai repede sufletele în care descoperă dor de desăvârșire și dorința de mântuire.
Părăsirea omului virtuos de către Dumnezeu are ca scop și ferirea omului de a cădea în mândrie. Se poate întâmpla ca aceste persoane să ajungă să uite că au primit harul ca dar și să facă din har o realizare personală. În astfel de situații, încercările și retragerea harului sunt leacuri bune pentru cunoașterea slăbiciunilor personale, căutare a ajutorul dumnezeiesc precum și sporire în smerenie.
Scriptura ne spune că „Cine nu adună cu Mine, acela risipește” (Matei, 12, 30), de unde reiese ca diavolul nu este absent din virtuți, ba este chiar mai primejdios în astfel de virtuți decât în vicii, pentru că în aceste tipuri de virtuți el capătă înfățisarea binelui. Cu hristos cel din vedenii de pildă, îl poți pierde pe Hristos cel adevărat.
Starile de părăsire pot dura de la câteva clipe la câțiva ani sau chiar o viață întreagă. Însă, ceea ce este important de reținut este ca indiferent de durata și intensitatea părăsirii, Dumnezeu nu ne abandonează niciodata pe deplin, El nu are pe nimeni de pierdut. Din acest motiv, această părăsire dumnezeiască poate fi numită mai degrabă ascundere sau micșorare a harului, decât lepădare sau părăsire și are drept scop mântuirea și nicidecum nimicirea omului.
Harul vine și pleacă spun Sfintii Parinti. Singura prezență permanentă a stării harice rămâne doar în Împărăția lui Dumnezeu. Cand vine îl umple pe om de mângâiere duhovnicească. Iar plecarea este îngaduită ca omul să-și dorească asimilarea harului. Iar pentru asimilare este nevoie de multă trudă. Dacă nu ar exista și această retragere, omul ar putea să nu-l asimileze niciodata. De pildă, este de ajuns să ne amintim de sfântul apostol Petru care a primit mult har pe muntele Tabor dar neasimilându-l, a ajuns sa se lepede de Hristos.
Asemena s-a întâmplat și pe vremea avei Felix când un frate a mers odată la Avva, împreună cu câțiva mireni. L-a rugat fratele să le spună un cuvânt de învățatură, însă bătrânul tăcea. După ce l-au rugat mult, bătrânul le-a spus:
– Vreți să auziți cuvânt ?
Au răspuns:
– Da avva, vrem.
Atunci le-a spus:
– Acum nu mai este cuvânt. Atunci când întrebau frații pe bătrâni și făceau ce le spuneau bătrânii, Dumnezeu le dădea cuvânt pentru folosul celor care îi întrebau. Acum, însă, pentru că întreabă, dar nu fac ceea ce aud, a luat Dumnezeu harul de la batrani și nu găsesc ce să grăiască, fiindcă nu mai este cel care să lucreze.
Auzind aceasta, au suspinat și au spus:
– Roagă-te pentru noi, avva !
Iată deci că Dumnezeu nu a retras harul de la părinții îmbunătăți ai pustiei ca urmare a nevredniciei sau stării lor de păcătoșenie, ci indirect, ca urmare a nepăsării celor care îi ascultă, nepăsare care avea să atragă după sine și retragerea harului divin tocmai de la cei care-L râvniseră o viața întreagă în crăpăturile pământului.
Desigur că există și o altfel de retragere a mângâierii harice divine care ține exclusiv de starea de păcătoșenie a persoanei în cauză. Nu se poate primi harul divin dacă nu înduri toate ispitele care vin de la diavol, de la trup și de la lume. Cel mai mare obstacol care împiedică harul lui Dumnezeu este iubirea de sine. Când Dumnezeu găsește inima golită de toate dorințele, El o umple cu harul Său, ceea ce este imposibil de descris. Poate fi numai trăit in inimă. Dar chiar și o clipă de gânduri păcătoase poate face ca acest har să se retragă.
În concluzie, harul divin se retrage deoarece astfel inima însetează după Dumnezeu și va tânji cu mai multă ardoare asemănarea cu Acesta, iubindu-l mult mai mult. Persoana care a cunoscut viața trăita prin har, nu mai poate afla odihnă în nimic din cele prezente în această lume, ea va dori din nou harul Treimic. Iar când l-a dobândit după retragere, are parte de o netulburată pace.
Pr. Ion Raţiu