Am ieșit să bat în limba de lemn începutul lumii.
Erau doar stele pe cer și-n turlă clopotul mut.
Nu se trezise starețul, cocoșii nu strigaseră străbunii,
Numai în altar veghea candela întunericul slut.
.
Pereții de piatră zugrăviți cu sfinți orbi se înrouraseră
Și am lovit prima dată în limba de lemn la răsărit.
Începu firul de iarbă să crească și în tindă intraseră
Umbre cu plete neterminate și cu bărbi de argint.
.
Ritmat am lovit cu limba de lemn către soare răsare
După care m-am pornit ca un orologiu să bat
Ocolind centrul pământului, urmărind raza de soare,
Care aleargă în apus ca un gând rătăcit și uitat.
.
Și loveam ca pe o tobă limba de lemn când în turlă
Clopotul cu glas divin porni a vibra din adânc.
Începură stelele cerului să piară, dar ca dintr-o surlă
Cântec de păsări împletiră un strigăt de prunc.
.
Limba de lemn prinse ritm în apus și privi înapoi vie.
Se roșiseră zorii precum o floare ce da în rod.
În altar slujba tămâia și ardea lumânări de chindie.
Ziua cum începu se și sfârși la un capăt de pod.
.
Mâine voi da ocol iară lumii bătând în limba de lemn.
Ritmul bătăilor mele drepte va dărui ființă vieții.
Sfinții orbi, pietrele reci, uși grele de fier vor fi semn
Că acolo sunt începuturile și tenebrele dimineții.
Pr. Mircea Nincu