Flori adiacente cădeau opulente în pleoapele tale.
Atunci astfel am început să-ți spun despre Cuvânt:
.
”… și iau cuvântul ca pe un trup
Și-l biciuiesc și-l fac să urle,
Îl pun să spună tot ce poate spune
Iar de-mi ascunde ceva îl surghiunesc mai mult.
Îl pun pe roată, îl leg de cai, îl răstignesc pe cruce
Să urle, să strige să țipe până la moarte
Și să învie apoi din suferință
Să îmi promită mie toate imaginile și stările
Care le comportă și care le poate rosti,
Mărturisi în carne și în credință.
.
Îmi place când promite că mă va duce în vise
Acolo unde numai în sine doar cu a lui putere
Urcase fără timp și fără trup doar vrere fusese
Și nu doar a lui, ci fiindcă dintotdeauna
doar lui i se promisese.
.
Și pun în bici plumbi și-n lovituri plăcere,
Pe fruntea lui atârn toți spinii din pădure,
Scuip peste fața lui ca o furtună ură
Și-arunc cu pietre ca pe oglinda apei
Să văd cum mușcă-n carne și sânge risipește.
.
Dar de-ar muri mă întreb cui îi mai folosește?
.
Astfel, abia acum poemul înflorește.
.
Poate să crape cerul și morții să învie,
Să plângă mame după copiii lor,
Să ardă în altare pădure de tămâie
Și lumânări ca jertfă încât din fumul sfânt toți dumnezeii vii
Și dumnezeii morți să strige: Îndeajuns! S-a mers mult prea departe!
Cuvântul schingiuit, ucis, batjocorit, scuipat, respins și chinuit…
Mai mult de-atât nu poate să mai ducă! E de-ajuns!
.
Cât mai voiți cu-a voastră artă
Să conjurați cuvântul în forme să se-mpartă?!
.
L-ați prefăcut din nesfârșit sfârșit, din infinit finit, din imaterial
O formă de mental, de pietre prețioase … închipuiri frumoase…
.
Ajunge! Lăsați-l cu adevărat să fie doar cuvânt.
Nu îl mai împletiți! Să fie! Doar atât!
.
Iară de nu vă place cătați, cătați mai în adânc!
Cuvântul în sine nu este doar pământ.”
Pr. Mircea Nincu