Prin Întruparea Sa ca om, Mântuitorul Hristos ne-a făcut accesibilă comuniunea cu Sine ca Dumnezeu, dar mai bine zis cu întreaga Sfântă Treime şi astfel unitatea Bisericii este un reflex al unității Sfintei Treimi. Omul, ca urmare a căderii sale, îşi schimbă traiectoria direcției sale, prin degradarea (1) integralității sale raţionale. Spunem integralitate datorită faptului că Dumnezeu, din iubire pentru om, l-a înzestrat cu percepția răspunderii în mod direct şi de făpturile ce îl înconjoară „…că datorită iubirii de oameni a lui Dumnezeu avem raţiune şi stăpânire peste toate făpturile.” (2).
Începând cu Întruparea, fiecare act (3) al lucrării mântuitoare a lui Hristos e decisiv pentru existenţa însăşi a Bisericii, căci „prin întruparea Sa, în unirea nupțială cu umanitatea, Hristos poartă în El Biserica” (4). Căci în El s-au împlinit toate pentru toate, aşa cum prin El toate s-au făcut: „Ca un Bun, l-a iubit pe Cel ce s-a lepădat. Ca un Înţelept, a lucrat planul revenirii celor robiți. Ca Drept, nu-l silește pe cel robit, pe cel cumpărat cu dreptate, ci S-a dat pe Sine ca schimb în locul celor stăpâniți, pentru ca să-l elibereze pe cel stăpânit de stăpânitori, aşa cum un garantat ia asupra sa datoria. Ca un Puternic, nu a fost ținut în iad şi nici trupul Lui nu a văzut stricăciunea. Căci nu era cu putință să fie ținut de stricăciune Începătorul vieţii!…” (5).
Prin acest chip nespus, al dragostei Dumnezeiești faţă de creaţie, manifestarea Fiului lui Dumnezeu (6) este suma şi substanța întregului plan minunat de dragoste (7) care a adus cerul jos, pe pământ, prin întruparea lui Hristos şi a luat pământul sus la cer, prin învierea şi înălțarea Sa la dreapta lui Dumnezeu, potrivit acelei mărturii a sfântului Ioan, care poate fi numită rezumatul evangheliei: „Dragostea lui Dumnezeu faţă de noi s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El. Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi, şi a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispășire pentru păcatele noastre.” (I In. 49, 10).
Conceptul de unitate, în esenţa lui, nu poate fi asimilat şi înțeles decât în contextul Sfintei Treimi care este Însăşi Unitatea. Aşadar, unitatea nu reprezintă un concept matematic, ci este esenţa umanității (8), căci, prin aceasta, omul este creat după chipul Creatorului Său. Este liantul de legătură a întregii creații care face potențială armonia şi buna conviețuire fără elementul nociv al individualității (9).
Căci, după cum observăm în istoria omenirii, elementul căderii firii umane, individualismul (10), a adus o nouă etapă de gândire şi de dezbinare în contextul uman şi nu numai, ci şi universal. Prin individualism şi egoism excesiv, omul, în esenţa sa, se depărtează de Însuși Dumnezeu, Cel ce este Unitatea în deoființime; pentru aceasta, Mântuitorul Hristos a instituit Biserica, ca formă a unității eccleziale prin Trupul Său. „La antipodul (11) individualității instituționalizate se găseşte realitatea comuniunii eclesiale şi modul de existenţă al omului pe care acesta îl presupune: auto-depăşirea dinamică a individualității, viaţa umană ca eveniment existențial de comuniune şi relație. Definirea şi cunoaşterea omului constă în comuniune şi relație, adică în realitatea persoanei, care este chipul Dumnezeului treimic în fiinţa umană, aşa cum se descoperă el în actul de instituire a Bisericii” (12).
Acest chip al Iubirii izvorâte din dumnezeire reprezintă liantul de legătură între membrii Bisericii (13), cât şi redobândirea dragostei lui Dumnezeu-Tatăl faţă de om prin dragostea veșnică pentru Fiul Său: „Dumnezeu Tatăl iubeşte în mod unic o singură Persoană, aceasta fiind Fiul Său (14). În El, şi prin El, şi datorită Lui Tatăl iubeşte toate ființele care există, pentru că Tatăl le-a făcut pe acestea în El şi prin El (Col.1,16-18). Fiind încorporate în Fiul unic iubit, toate ființele create pot fi altceva decât Dumnezeu şi în acelaşi timp, pot fi în comuniune cu El. Unicitatea nu este exclusivitate, ci este cauza inclusivității. Aşadar, fiinţa iubită în mod unic este un ipostas care ipostaziază alte fiinţe, este Celălaltul care afirmă pe Ceilalţi, dăruind acestora o identitate, un ipostas propriu lor” (15). Prin aceasta (16), înţelegem că „…Taina Bisericii este aceeași cu Taina Treimii, adică un mister al iubirii. Iubirea treimică este deci Evenimentul ontologic primordial care constituie şi creează Biserica în fiinţa sa şi care determină structurile sale. Prin urmare, Biserica este sinodală după imaginea sfatului trinitar lucrător în Ea” (17).
Ea mărturisește, astfel, în chip vădit şi veşnic, pe Dumnezeu Sfânta Treime, ca fundament originar şi Sursa întregii realităţi existențiale, readucând omenirea sub chipul ascultării prin Capul ei, Hristos (18). „Mărturisind credinţa sa în Sfânta Treime, Biserica mărturisește credinţa în sine, pentru că ea se recunoaște drept instrument şi receptacul al Harului dumnezeiesc, şi totodată îşi recunoaște faptele sale drept fapte dumnezeiești..” (19). Căci, prin Temelia şi Capul ei care este Iisus Hristos, devine posibilă omului veșnicia încă din această viaţă trecătoare şi materială (20).
A crede în El, ca Fiu al lui Dumnezeu şi a-L mărturisi astfel înaintea oamenilor – acest lucru este, în Noul Testament, semnul distinctiv al ucenicilor lui Iisus (21). Crezând în faptul că El este Fiul lui Dumnezeu, ei au crezut că El este egal cu Dumnezeu, ceea ce El putea fi doar fiind adevăratul şi veșnicul Său Fiu, acest lucru fiind evident chiar din cuvintele iudeilor necredincioși: „Tocmai de aceea căutau şi mai mult Iudeii să-L omoare, nu numai fiindcă dezlega ziua Sabatului, dar şi pentru că zicea că Dumnezeu este Tatăl Său, şi Se făcea astfel deopotrivă cu Dumnezeu” (Ioan 5,18).
Astfel, s-a transmis acest „Tezaur Nematerial” al credinței creştine prin succesiunea generațiilor, realitate înfăptuită doar prin Biserica Creştină întemeiată pe Temelia Veșnică, Hristos, Locaș al Harului Dumnezeiesc (22). Întreaga Iconomie a Sfintei Treimi, ca plan al restaurării firii umane, se desăvârșește prin Iisus Hristos în Biserică: „For He did not come to debase the nature which He Himself, as God and Word, had made, but He came that the nature might be thoroughly deified which, with good pleasure of the Father and the co-operation of the Holy Spirit, He willed to unite to Himself in one and the same Hypostasis, with naturally belongs to it, apart from sin”(23).
Pentru că „Hristos este misterul culminant central în continuă iradiere de putere şi de atracție la unirea cu Sine a oamenilor, făcând din această unire, al cărei focar este, misterul lărgit al Bisericii. El este izvorul continuu curgător de putere în Biserică, întreținând neîncetat viaţa dumnezeiască în ea. Prin aceasta, cei ce primesc din puterea Lui devin tot mai intim uniți nu numai cu El, ci şi întreolaltă. Viaţa curgătoare din Hristos, fiind o viaţă a iubirii, pătrunde în ei ca o altă Persoană dumnezeiască, adică precum Duhul Sfânt. Duhul Sfânt îi încălzește pe oameni de dragostea faţă de Hristos, îi face să simtă dragostea Lui de Frate central al lor şi le insuflă dragostea Lui filială faţă de Tatăl. Simțindu-se toţi frați ai aceluiași Hristos şi fii ai aceluiași Părinte al Lui, se simt şi între ei frați. Ei intră, prin aceasta, într-o viaţă de comuniune tot mai deplină, însuflețită tot mai mult de Hristos, articulându-se spiritual ca mădulare ale trupului Lui….El ne comunică viaţa umanității Sale înviate, pregătindu-ne şi pe noi pentru înviere. În felul acesta, Biserica este locul spiritual în care Hristos comunică, treptat prin Duhul Său cel Sfânt şi de viaţă Făcător, umanității noastre umanitatea Sa înviată şi deci viaţa ei netrecătoare” (24).
Mântuitorul Iisus Hristos (25), fiind cap al Bisericii, prin Har, ne unește printr-o strânsă legătură a conviețuirii şi existențialității noastre, ca formă nedivizată a realității veșnice, ce prin Hristos începe din această viaţă limitată, prin Jertfa Sa (26) făcându-se El ceea ce nu era: „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se pentru noi blestem, pentru că scris este-Blestemat este tot cel spânzurat pe lemn-” (Gal. 3,13). Aici se exprimă forma identității noastre originale, nu prin analiza rațională a substanței, ci prin identitatea umană a lui Hristos şi identitatea noastră hristică prin har. „Fiinţa umană este definită prin alteritate. Aceasta este o fiinţă a cărei identitate reiese doar în relație cu Dumnezeu, cu alte fiinţe, cu animalele şi cu restul creaţiei. Este aproape imposibil a defini fiinţa umană în legătură cu substanța”(27).
Astfel, Biserica se întemeiază şi devine deplină, prin coborârea Sfântului Duh (28). Ea se naște ca mărturisitoare (29) a faptelor, a vieţii, a Învierii şi a Înălțării Mântuitorului şi ca participantă la ele. Mărturisind sacramental şi doctrinal pe Capul ei (30), Biserica este încheierea Revelației neo-testamentare şi devine posesoare a descoperirii dumnezeiești. Acesta este efectul esențial al coborârii Sfântului Duh (31). Acum, Sf. Apostoli înțeleg pe deplin predica lui Iisus şi sensurile adânci ale iconomiei. Căci prin iluminarea deplină a Harului Sfânt (33), ei mărturisesc ceea ce au experiat în mod inedit, petrecând alături de Mântuitorul Hristos. Ei au văzut cu ochii cei sufletești ascultarea necondiționată a Fiului faţă de Tatăl, ca temelie a Jertfei de Răscumpărare a neamului omenesc: „…biruințele Mântuitorului cele câștigate prin Întrupare, sunt de aşa fel şi atât de mari, că, dacă ar voi cineva să le povestească, s-ar asemăna celor ce privesc la noianul mării şi voiesc să numere valurile ei” (33).
Prin Biserică, Mântuitorul Hristos ridică lumea decăzută, din neascultarea lui Adam. Întemeierea Bisericii înseamnă valorificarea revelației dumnezeiești, ca forță de înălțare (34) a credincioșilor spre Dumnezeu. „Prin Întrupare (35), Răstignire, Înviere şi Înălțare, Hristos pune temelia Bisericii în Trupul Său. Prin aceasta, Biserica ia fiinţă virtual. Dar Fiul lui Dumnezeu nu S-a făcut om pentru Sine, ci pentru ca din Trupul Său să extindă mântuirea ca viaţă dumnezeiască în noi. Această viaţă dumnezeiască, extinsă din Trupul Său în credincioşi, e Biserica. Această viaţă iradiază din trupul Său, ridicat la deplina stare de pnevmatizare (36), prin înălțarea şi așezarea Lui de-a dreapta Tatălui, în suprema intimitate a infinităţii vieţii şi iubirii lui Dumnezeu îndreptată spre oameni” (37). Biserica Însăşi urmărește ridicarea membrilor ei pe culmile îndumnezeirii, căci ea devine propovăduitoare a descoperirii divine. „Ea înseamnă descoperirea căii spre cer, pentru fiecare dintre cei ce cred în numele lui Hristos” (38).
Cei ce primesc pe Hristos devin prin Biserică „lumina lumii, sarea pământului” (Mt. 5, 13-14). Pătrunși de Sfântul Duh, Sf. Apostolii înmulțesc, pe zi ce trece, membrii Bisericii (39), prin predicarea lui Iisus cel Înviat. Constituirea Bisericii, ca scop al revelației dumnezeiești, aduce o lumină deosebită şi asupra revelației care pune în evidență puterea ei de reliefare a dispoziției credinciosului, de maxima apropiere de Dumnezeu.
Creștinul, participând activ (40) la viaţa Bisericii, îşi însușește prin darul Celui ce S-a jertfit pentru noi, „imunitatea” firii împotriva păcatului şi a depărtării de Dumnezeu. Slăbiciunea omenească devine o „anexă” a firii, o reminiscență a căderii omului în păcat, care se șterge din istoria omenirii prin unirea cu Cel Ce ne-a creat. Dar, în schimb, dacă omul nu participă la viaţa Bisericii (41) se înstrăinează de Dumnezeu, adică se îndepărtează de Sursa vieţii sale, rămâne în starea de iraționalitate existențială. Astfel, acest dar al unității ființiale şi interpersonale se destramă ducând la o stare de impersonalitate, de creșterea individualității şi dezvoltarea egoismului personal. Unitatea, în caracterul ei de origine divină, este un dar veşnic (42) al lui Dumnezeu pentru omenire iar reflecția ei se găseşte în fiecare membru al Bisericii, dar nu în mod individual. „Biserica este firea cea nouă care „subzistă” şi se arată doar ca mod de existență. Viaţa trăită ca şi comuniune iar nu ca supraviețuire individuală constituie modul de existenţă al Bisericii…” (43).
Iată deci că omul, ca fiinţă complexă şi rațională, este înzestrat de Dumnezeu cu puterea credinței, esență subiectivă a sufletului, prin care omul poate cunoaşte şi experia peste limitele raționalității sale. Căci omul este fiinţa creată de Dumnezeu, spre împărtășirea veșnică cu El prin Har iar raţiunea, ca proces tehnologic al creierului uman, nu poate ajunge acolo unde credinţa poate ajunge în intensitatea ei (44). Bineînţeles, aici este vorba de credinţa cea sinceră, curată, neinteresată şi deci valoroasă prin veridicitatea ei, căci, altfel, forma ei poate fi condiționată, egoistă, pătimașă şi șablonizată în forme tehnice, deci trecută prin prisma raţiunii.
Această formă a fost înfierată şi combătută de Mântuitorul Iisus Hristos în timpul propovăduirii Sale. Observăm din nou complexitatea firii umane prin însăşi acțiunile sale care pot fi reale şi autentice sau dozate cu ipocrizie şi falsitate dar sub auspiciul virtualității, ceea ce poate crea în mintea omului o formă virtuală a ceea ce este spre deosebire de realitatea interiorului său. Mântuitorul Hristos ne dezvăluie în timpul viețuirii Sale în Trup ca om muritor, exemplu de trăire autentică în care acțiunile exterioare sunt conforme cu starea sufletească lăuntrică. Căci printr-o formă activă de sinceritate şi claritate, odată cu despătimirea, reapare şi imaginea reflectivă a lui Dumnezeu în sufletul nostru (45).
Astfel Biserica este rodul iconomiei dumnezeiești (46), adică a Sfintei Treimi ce reflectă în planul de mântuire, ceva din unitatea şi iubirea Ei lăuntrică, fără ca prin aceasta să meargă până la unificarea prin fiinţă cu creația şi cu omenirea, ceea ce ar diminua valoarea Persoanelor treimice şi iubirea dintre Ele. Relația noastră cu Hristos (47), ca drum spre nemurirea noastră spirituală şi spre învierea cu trupul spre veci, nu e o relație în afara relației cu semenii noştri şi cu lucrurile văzute ca daruri date nouă de El, spre a ni le face daruri între noi şi a spori astfel în unitatea iubitoare dintre noi. Astfel, la Hristos ca țintă a veșniciei noastre nu putem ajunge decât prin umanitatea Lui, ca atare e țintă şi cale comunicată nouă prin Sfintele Taine, dar şi prin semenii noştri şi prin darurile ce ni le facem, ceea ce arată că nu putem ajunge la El ca țintă decât împreună cu alţii. „Aplicarea existenţei lui Hristos la propria noastră existenţă devine, astfel, tot una cu realizarea comunității Bisericii. Această comunitate se naște ca Trup al lui Hristos şi trăiește aceeași comuniune pe care o aflăm în existenţa istorică a lui Hristos. „Adevărata sa viaţă este identică celei a lui Dumnezeu întreit; ea devine astfel „stâlp al Adevărului„ într-un sens existențial” (48).
În El umanitatea este încadrată în ipostasul dumnezeiesc, purtător până în veci a firii dumnezeiești. În El, raţiunea (49) are ca în Persoana proprie cunoaşterea infinităţii dumnezeirii şi o poate comunica oamenilor în mod accesibil lor, fără sfârşit. Hristos iubeşte şi ca om pe Tatăl cu iubirea de Fiu, şi Tatăl îl iubeşte pe El şi ca om cu iubirea de Tatăl. Prin actul minții sau al înțelegerii, Tatăl se descoperă pe Sine ca existenţă rațională, ca Logos, şi acesta este chipul Său real, prin simțire, sau prin Duhul, iubeşte acest chip al Său. Fiul sau Cuvântul, sau Raţiunea supremă, este produsul cugetării la Sine al Tatălui, iar Duhul Sfânt, ca iubire a chipului Său cugetat, este produsul simțirii sau al ,,inimii” Sale. Fiul este dedublarea cugetată a Tatălui, chipul Său ontologic, Duhul este proiectarea iubirii Sale spre acest chip gândit, ontologic al Său (50).
Note:
- Denaturarea „chipului” dumnezeiesc din om facilitează apariţia a ceea ce nu are existenţă ontologică, răul; Pavel Florensky, Stâlp şi Temelia Adevărului, p. 116: „…devine irațională şi dementă”; „Căci călcarea poruncii, (ieșirea din comuniunea cu Dumnezeu) i-a atras la starea cea după fire, că aşa cum neexistând au fost aduși la existenţă, aşa să suporte, precum se cuvine, şi stricăciunea spre neființă în cursul timpului. Căci dacă având odată drept fire neființa, prin prezenţa şi iubirea de oameni ai Cuvântului, au fost chemaţi la existenţă, în mod firesc, golindu-se ei de gândul la Dumnezeu, şi întorcându-se spre cele ce nu sunt …. Dar pentru asemănarea lui cu Cel ce este, pe care ar fi putut-o păstra prin gândirea la El, ar fi slăbit stricăciunea după fire şi ar fi rămas nestricăcios. Deşi nu are existenţă ontologică, răul este destructiv în planul realității existențiale…” Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, p. 71; Georges Florovsky, Creation and Redemption, vol. 3, p. 84: „Certainly evil never exists by itself but only inside of goodness…Evil is a void of nothingness but a void which exists, and devours beings…it never creates but its destructive energy is enormous”; Sf. Vasile cel Mare, Constituţiile ascetice, p. 11: „Dar când va înceta să reflecteze şi să privească cu atenția cele ce se cuvin, atunci patimile trupului, ca şi câinii răi şi îndrăzneți, care pierd din vedere supravegherea, se trezesc şi atacă cu forța sufletul, fiecare dintre patimi încearcă în mod diferit ca să-l divizeze…”; Sf. Irineu al Lyonului, Contra ereziilor, p. 30: „Dar Domnul i-a răpit de la el, şi i-a luat cu Sine”.
- Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, p. 144.
- Actul Jertfei Sale pentru omenire este fundamental, dar şi exemplul angrenării „mădularelor Bisericii” într-o acţiune asemănătoare. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, cuv. de introducere, la Sf. Atanasie cel Mare, Scrieri, p. 23: „Fiul ca Raţiune ce le rânduiește pe toate, ce vrea să le readucă pe toate în armonie, începe această faptă prin Jertfa Lui; dar la ea trebuie să se asocieze jertfele altora insuflate de Jertfa Lui. E necesară o jertfă cât mai generalizată pentru restabilirea raționalității universale, ca articulare armonioasă a tuturor. Când toţi se vor dărui tuturor, suferința din jertfă va înceta”.
- Pr. Boris Bobrinskoy, op. cit., p. 74. Aici Pr. B. Bobrinskoy preia această referință din studiul Întruparea lui Dumnezeu ca temelie a Bisericii (cap. 4) al Pr. Serghei Bulgakov. Prin Jertfa Sa cea veșnică, Mântuitorul Hristos, defineşte fundamentul ontologic al firii umane, restabilite prin El, în cadrul Bisericii, care devine „noua grădină edenică” a omului; Bernard Otten, op. cit., p. 49: „…as the transgression of the first Adam implanted in our flesh the principle of sin, so the restoration brought by the second Adam, implants in our soul the principle of sanctification. The principle is the Spirit of God and of Christ (Rom. 8,4-2; I Cor. 2,14-15; G.5,16). He is the Spirit of grace and charisms. By grace we are made intrinsically just before God (Rom. 5,16-21; Ephes.3, 14-21)”.
- Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii la praznice împărătești, p. 41.
- Pr. Radu Dumitru, Caracterul ecleziologic al Sf. Taine şi problema comuniunii, teză de doctorat, în: Ortodoxia, XXX (1978), nr. 1-2, p. 35: „ Om central, care cuprinde pe toţi, şi atrage pe toţi la Sine”.
- ÎPS. Ioannis Zizioulas, Comuniune şi alteritate, p.117: „Pentru ca eros-ul să fie o adevărată expresie a alterității în sens personal, acesta nu trebuie să fie doar simplu ekstatic, ci şi mai presus de toate, Ipostatic: trebuie să fie cauzat de mişcarea liberă a unei fiinţe şi să aibă ca destinație ultimă o altă fiinţă”. Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, p. 97, descrie în mod patristic, ca atribut divin iubirea dumnezeiască pentru omenire, ca element fundamental al restaurării firii umane, dar și mişcare constantă spre unire deplină: „nu se oprește până ce nu ajunge întreagă în cel iubit întreg şi până nu este învăluită de El întreg …primind de bunăvoie îmbrățișarea mântuitoare”.
- Esenţa umanității este exprimată, în modul cel mai clar, prin însăşi existenţa creștinismului, ca formă fundamentală lui Dumnezeu în lume, şi prin Iisus Hristos a omului-dumnezeu. Pr. Teodor M. Popescu, „Duhul comunitar al Ortodoxiei”, în Ortodoxia, VIII (1956), nr. 1, p. 144: „Creștinismul este o religie comunitară prin excelență, comunitară nu numai în sensul că asociază pe oameni în comunități de credincioşi uniți în numele lui Iisus Hristos, ci şi în sensul că este destinat prin misiunea sa religioasă-morală să cuprindă toată omenirea, s-o transforme deci într-o comunitate sufletească”.
- Stare de fapt, total opusă unității şi comunității. Individualismul exprimă starea de decadență şi de mişcare contrar legii dumnezeiești; Ioan 13, 34: „ Precum v-am iubit şi Eu pe voi, zice, aşa să vă iubiți unul pe altul”.
10. Reprezintă forma excesivă a eu-lui personal, ca urmare a căderii în păcat, având ca subzistență mândria ce produc astfel o „gravitație în propria orbită”. Astfel, ceea ce exprimă şi îndeamnă Biserica prin Hristos este exact opusul individualismului-care nu permite formarea unității harice a comunității de oameni şi astfel nu se poate face comuniunea cu Cel veşnic; Drd. Simion Teodoran, „Mântuirea obiectivă după Epistolele Sfântului Apostol Pavel”, în Studii Teologice, XXXIV (1982), nr. 3-4, p. 222: „Prin păcat dispare armonia cu Dumnezeu, în primul rând, trupul nu se mai supune sufletului. Iar acest lucru este arătat atât de clar de Sfântul Apostol Pavel. „Ceea ce fac nu știu, pentru că nu ceea ce voiesc săvârșesc, dar ceea ce urăsc aceasta fac, căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela săvârșesc”(Rom 7, 15, 19; Gal. 5, 17)”.
11. Este vorba de firea umană care de multe ori tinde să aibă tendințe bipolare. Această bipolaritate a tendinței umane este anihilată de Mântuitorul Hristos în Chipul Trupului Său; însă nu înseamnă că voința este supusă în mod obligatoriu spre a tinde spre bine, ci rămâne liberă în om de a alege; Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, nota 55, la Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuiri la Fericiri, p. 356: „Odată ce Dumnezeu a sădit în firea noastră dorinţa de bine, dar noi am amestecat-o cu gustarea răului, acestea se află acum amândouă în noi: dorinţa binelui nu poate fi dezrădăcinată din noi; dar nici de obișnuința cu răul nu ne putem vindeca numai prin noi înșine, fără ajutorul lui Dumnezeu, Cel infinit în iubire şi fără puterea ce ne-o dă. Fără acest ajutor suntem într-o stare de sfâșiere”. Procesul de raționalizare şi selectare pe fondul voinței este independent de forma genetică ca esență umană. Omul are sădit în el alegerea binelui pentru că este creat de Binele Suprem şi veşnic; dar dinamica umanului din bunăvoința Creatorului pentru creația Sa rațională; a lăsat la latitudinea personală de a prioriza pe fondul liberei alegeri; Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, p. 43: „În Hristos voința şi tendințele naturii umane nu sunt strâmtorate şi strâmbate de un subiect autonom purtat de porniri individualiste, ci de Ipostasul divin care le dă o actualizare favorabilă tuturor, dar conformă cu voia lui Dumnezeu”.
12. Christos Yannaras, op. cit., p. 24. Asemenea la John Meyendorff, The Orthodox Church, p. 35.
13. Caracteristică fundamentală a omului, ca fiinţă dialogică. Prof. Bobrinskoi, accentuează această realitate, arătând planul veşnic eclesiologic al Sf. Treimi, op. cit., p. 59-60: „Biserica rezultă deci din sfatul trinitar. Aceasta este o noțiune teologică pe care o găsim la Sfinţii Părinţi; însă nu este vorba despre o manieră exterioară, formală, extrinsecă, ci de un mod necesar, inerent chiar actului creator. Acest cuvânt din Cartea Facerii (2,18) „Nu este bine să fie omul singur”, nu se referă doar la un cuplu de oameni pierduți în Rai, ci exprimă o realitate inerentă fiinţei umane, care este prin natura şi vocația sa, o fiinţă a comuniunii. Regăsim aici eclesiologia ca plenitudine a antropologiei însăşi…Biserica, la fel ca şi omul, se pun şi se descoperă înaintea Ipostazelor divine, în faţa şi în interiorul veșnicei comuniuni treimice”.
14. Ioan 1, 14; 3, 16; Matei 3, 17; 2, 18; II Petru, 1, 17.
15. ÎPS. Ioannis Zizioulas Comuniune şi alteritate, p. 121.
16. Idem, Euharistie, Episcop, Biserică, p. 52. A se vedea şi la Karl Felmy, op. cit., p. 129 .
17. Pr. Boris Bobrinskoy, op. cit., p. 61.
18. II Cor.13, 13: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi”. Prin Fiul, noi simțim Taina Sfintei Treimi, căci în trupul Său ne-a ridicat la nespusa priveliște a dumnezeirii; Sf. Chiril Al Alexandriei, Despre Sfânta Treime, p. 198: „ Chipul lui Dumnezeu ca Tată este numai Fiul, ca născut din fiinţa Lui. Noi, oamenii, suntem numai după chipul, adică asemănători cu Fiul şi nu ca deoființă cu El, ci numai prin harul primit de la El, născuți. Harul este prin Duhul Fiului. Dacă nu S-ar fi făcut Fiul lui Dumnezeu om, n-am fi redevenit nici noi fii. Originar am fost făcuți după chipul Fiului, la început prin suflarea Duhului în Adam”.
19. Alexis Homiakov, op. cit., p. 31.
20. Părintele profesor Stăniloae accentuează permanența jertfei lui Hristos, ca desăvârșire a chipului Său în Biserică şi respectiv în fiecare persoană umană. De aici înţelegem că Jertfa Sa are caracterul veşnic chiar în parametrii timpului istoric, care deşi ni se prezintă sub forma limitată, în Hristos persoana umană experiază veșnicia chiar în trupul său muritor, înfățișați înaintea Tatălui ca jertfă curată: „ Implicarea stării de jertfă, în arhieria permanentă a lui Hristos, are ca scop eficiența ei în Biserică. Prin arhieria Sa în veac, Hristos voiește ca prin ea sau prin jertfa care o ţine permanent prezentă în faţa Tatălui, să fim asociați şi noi la jertfa Lui, ca şi noi să ne aducem jertfă Tatălui, ca să fim bineplăcuți Lui. Dar ca să putem face aceasta, dispoziția Lui de jertfă trebuie să se sădească şi în noi….De aceea ni se împărtășește prin Euharistie în starea Sa de jertfă: ca să ne comunice starea şi pornirea Sa de jertfă către Tatăl. Prin aceasta ni se face parte şi de iertarea păcatelor, prin faptul că aducându-ne Tatălui împreună cu El, suntem iertați” Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, „Iisus Hristos, Arhiereu în veac”, în Ortodoxia, XXXI (1979), nr. 2, p. 219.
21. Eberhard Arnold, op. cit., p. 8.
22. Georges Florovsky, The Eastern Fathers of the Fourth Century, vol. 7, translated by Catherine Edunds, Belmont, 1987, p. 203: „…this conection is realised in the Church”.
23. Andrew Louth, op. cit., p. 184; Pr. Georges Florovsky, Biblie, Biserică, Tradiţie, p. 115: „Hristos este deasupra în Biserică iar Biserica este în el. Biserica nu este o comunitate a celor cred în Hristos şi merg împreună cu El îndeplinindu-i poruncile. Biserica este o comunitate a celor ce locuiesc cu El şi în cei care locuiește El prin Duhul…”; Pavel Florensky, Dogmatică şi dogmatism, p. 170: „duhul Bisericii este numele limanului unde se liniștește freamătul inimii, unde se cumințesc pretențiile raţiunii, unde pacea adâncă se pogoară în minte”.
24. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, „Biserica şi viaţa. Realitatea tainică a Bisericii”, în Ortodoxia, IX (1984), nr. 3, p. 416-417.
25. Sf. Chiril al Alexandriei, Despre Sfânta Treime, p. 198: „ Chipul lui Dumnezeu ca Tată este numai Fiul, ca născut din fiinţa Lui. Noi, oamenii, suntem numai după chipul, adică asemănători cu Fiul şi nu ca deofiinţă cu El, ci numai prin harul primit de la El, născuți. Harul este prin Duhul Fiului. Dacă nu S-ar fi făcut Fiul lui Dumnezeu om, n-am fi redevenit nici noi fii. Originar, am fost făcuți după chipul Fiului, la început prin suflarea Duhului în Adam”.
26. Sf. Atanasie cel Mare, Tratat la Întruparea Cuvântului, p. 114: „…în trupul Domnului şi moartea şi stricăciunea au fost desființate”.
27. ÎPS. Ioannis Zizioulas, Comuniune şi alteritate, p. 69. Chipul definirii se poate face doar prin fundamentul ontologic al existenţei noastre-iubirea lui Dumnezeu. George Tyrrell, op. cit., p. 15-16: „Love is, after all, the very substance of our spiritual life, the bond that binds personalities together, and is to the will-world what gravitation is to the physical. But above all wills there the will of God, and above all loves there is the love of God…we conquer the chaos of our inward life, and transform it to the pattern of those absolute ideals which are the ends and aims of the Divine will”; Ibidem, p. 18: „Since every action we do is built into our spiritual substance as an eternal possession, and does not pass away like its temporal results in the other world, it is plain that our union with God, our growth in grace and love, admits of an endless acumulative progress; that we can go on for ever determining our relation to Him ( and our relation to others, viewed as related to Him), more and more exactly as long as life lasts”; I Cor.1,10: „Vă rog însă, fraţilor, pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos, ca toţi să vorbiți la fel şi să nu fie între voi dezbinări”.
28. Alexis Homiakov, op. cit., p. 27: „Fiecare acțiune a Bisericii, îndrumată de Duhul Sfânt, Duhul vieţii şi al adevărului, reunește toate darurile sale: credinţa, nădejdea şi dragostea”.
29. Pr. Georges Florovsky Biblie, Biserică, Tradiție, p. 117: „Cincizecimea, a pecetluit şi a mărturisit biruința lui Hristos”.
30. Col.1, 18: „Hristos este capul trupului Bisericii”.
31. Vladimir Lossky, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, p. 77: „Ziua Cincizecimii este numită ziua Treimii. Ea este statornicia absolută, limita oricărei contemplări, a întregii înălțări şi în acelaşi timp, principiul oricărei teologii, adevăr primordial, datul inițial de la care pornind îşi ia începutul orice gând, orice fiinţă. Sfântul Grigorie de Nazianz, Evagrie Ponticul, Sfântul Maxim Mărturisitorul şi alţi Părinţi identificau cunoaşterea desăvârșită a Treimii cu Împărăţia lui Dumnezeu, desăvârșirea ultimă la care sunt chemate ființele create”; Sf. Teofilact al Bulgariei, op. cit., p. 85: „Dar care era vremea dării Domnului? Cea după Înălțare, că trebuia să Se arate firea cea omenească la Tatăl, fără de păcat în Hristos Iisus şi aşa, împăcându-se Dumnezeu cu noi, să ne trimită Duhul ca o bogăție şi ca un dar”.
32. Pavel Florensky, Stâlpul şi Temelia Adevărului, p. 89: „ Duhul-Porumbel le-a atins inima cu aripa Sa albă ca zăpada”; Sf. Irineu de Lyon, op. cit., p. 71: „Fără Duhul este cu neputință a-L vedea pe Cuvântul lui Dumnezeu, iar fără Fiul nimeni nu se poate apropia de Tatăl, deoarece Fiul este cunoaşterea Tatălui, pe când cunoaşterea Fiului lui Dumnezeu este de la Duhul Sfânt”.
33. Sf. Atanasie cel Mare, Cuvânt despre Întruparea Cuvântului, p. 151.
34. Pr. Dumitru Radu, op. cit., p. 51: „Prin învierea Sa, Hristos ne ridică într-o stare de dreptate şi de unire desăvârșită cu Dumnezeu, de sfinţenie perfectă şi veșnică, care implică şi stare de totală dăruire ca făpturi noi Tatălui”.
35. ÎPS. Ioannis Zizioulas, Fiinţa eclezială, p. 120: „Întruparea, după cum am cunoscut, este constituită prin opera Duhului şi nu este decât expresia şi realizarea voinței Tatălui”.
36. Allen Pauline, op. cit., p. 117: „Through the Spirit, Christ vivifies the Church with His love, and this infusion of love into mankind guarantees the truth of the Church. Christ leads the Church interiorly into all truth, but He does so precisely by means of the mutual love of the Churches members”; Sf. Irineu al Lyonului, Contra ereziilor, p. 95: „Şi Domnul a primit acest dar de la Tatăl şi îl dă celor care sunt moștenirea Sa, trimițând Sfântul Duh peste tot pământul”.
37. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologie Dogmatică Ortodoxă, p. 47.
38. Pr. Georges Florovsky, Biblie, Biserică, Tradiție, p. 76; I Ioan 1, 2: „ Şi viaţa s-a arătat şi noi am văzut-o şi mărturisim şi vă vestim viaţa de veci care la Tatăl era şi care nouă S-a arătat”.
39. Sf. Irineu al Lyonului, Contra ereziilor, p. 94: „Căci atunci, ei în toate limbile au lăudat pe Dumnezeu şi Duhul a adus pe cel distante/ depărtate (una de alta) la unitate şi a oferit Tatălui primele roade ale neamurilor”. ÎPS. Ioannis Zizioulas, Fiinţa eclezială, p. 121: „Această comunitate se formează…printr-o convertire radicală a individului în persoană, la botez…naştere „din Duh”.
40. Participarea se face în mod liber, fără o constrângere a voinței sau a firii umane, dar ca una ce are potențialitatea alegerii prin virtute; Sf. Vasile cel Mare, Constituțiile Ascetice, p. 11: „ Aşadar, sufletul care-şi păstrează mintea cu vegherea şi forțele ce-i aparțin…va exercita caracterul său spre ceea ce este corect şi drept, cinstit şi pașnic. Dar când va înceta să reflecte şi să privească cu atenție cele ce se cuvin, atunci patimile trupului, ca şi câinii răi şi îndrăzneți care pierd din vedere supravegherea, se trezesc şi atacă cu forța sufletul…”.
41. Dacă omul nu devine piatră ineligibilă a Bisericii, aşa cum spunea Sf. Grigorie Dialogul, adică un punct de rezistență în zidul Bisericii, o legătură inter-relațională cu ceilalţi, ce formează structura unei realităţi.
42. Alexis Homiakov, op. cit., p. 18: „ Ea are pe Hristos care locuiește întru ea şi harul Duhului Sfânt, în toată plinătatea vieţii lor.” Astfel, Biserica este veșnică prin esenţa şi fundamentul ei ontologic, devenind mediul de înveșnicire a omului prin Hristos cel pnevmatizat. De aceea omul, este beneficiarul acestui dar cu caracter veşnic, ca expresie a Iubirii Veșnice a lui Dumnezeu”.
43. Christos Yannaras, op. cit., p. 41.
44. Prof. Teodor M. Popescu, Meditații teologice, p. 172: „ Credinţa sporește şi împlinește puterile omului, cu puterea lui Dumnezeu, credinţa mută munții, după cuvântul dumnezeiesc şi nedezmințit al lui Iisus Hristos”.
45. Gal. 2, 20: „De acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos este cel ce trăiește întru mine”.
46. Adică este veșnică prin fundamentul ei care este Hristos, iar omul este proiectat în veșnicie prin Ea, ca rezultat al Iconomiei treimice; Vladimir Lossky, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, p. 58: „Biserica este inima universului, centru în care se hotărăsc destinele lui. Toţi sunt chemaţi să intre în Biserică, pentru că, dacă, omul este un microcosmos, Biserica este un macro-anthropos. Ea creşte şi se compune în istorie, aducând la sânul său, unind cu Dumnezeu pe cei aleși. Lumea îmbătrânește şi cade în gârbovire, în timp ce Biserica este în mod constant reîntinerită şi înnoită de Duhul Sfânt, care este izvorul vieţii sale”; John Ackley, The Church of the Word, vol. 81, New York, 1993, p. 147: „The Apostle Paul does not deal with question of a church constitution, because of his eschatological perspective. Thus Paul view the Church not primarily as an institutional reality, but as a cosmic reality awaiting the return of Christ”.
47. Prin Duhul Sfânt; a se vedea la, Sf. Vasile cel Mare, Despre Duhul Sfânt, p. 168; Luca 4, 18: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru că El, M-a uns să binevestesc săracilor. M-a trimis să vindec pe ei zdrobiți cu inima, ca să propovăduiesc robilor dezrobirea şi celor orbi vederea, ca să slobozesc pe cei apăsați”; Paul Evdokimov, Prezenţa Duhului Sfânt în Tradiția Ortodoxă, p. 12: „El face ca Fiul etern al lui Dumnezeu să fie într-o unire specială cu firea umană asumată…”; Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii la praznice împărătești, p. 129: „Se naște Hristos (Lc. 2, 7), Duhul Îi este premergător (Lc. 1, 35; Mt. 1, 20); se botează Hristos (Lc. 3, 21-22), Duhul Îi este Mărturisitor (Lc. 4, 1); săvârşeşte minuni Hristos (Mt. 12, 22), Duhul Îl întovărăşeşte (Mt. 12, 28)”; Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, p. 321.
48. ÎPS. Ioannis Zizioulas, Fiinţa eclesială, p. 122; Georges Florovsky, Creation and Redemption, p. 105.
49. Aici este vorba de Cuvântul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, prin care toate se lucrează; Pr. Prof.Dumitru Stăniloae, nota 267, la Sfântul Atanasie cel Mare, Cuvânt împotriva elinilor, p. 108: „ Cuvântul întrupat este Cel ce lucrează în creațiune, înainte şi după întrupare, fiind Cuvântul creator şi providențiator. El cunoaşte mintea şi sufletul, sau gândurile şi simțirea lor, fiind aproape de el. Dar El mişcă în mod raţional toate energiile create, le ţine şi le mişcă în ordinea rațională în care le-a creat…Prin raționalitatea lor în mişcare omul poate descifra rațiunile creaţiei, dar prin aceasta nu o cunoaşte numai pe ea, ci şi pe Cel ce, ca Subiect creator al acestei raționalități, o susţine şi o mişcă în ordine”.
50. Sf. Grigorie de Nyssa, Cele cinci cuvântări despre Dumnezeu, p. 130.
Ierom. Dr. Nicodim Macovei,
Mănăstirea Jitianu