05.10.2016 – Istorie, Cultură și Spiritualitate Românească în contextul european al veacului al-XVIII-lea

Sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea reprezintă atât pentru Europa de Răsărit cât și pentru poporul român un conglomerat de evenimente importante, pe plan politic dar și socio-cultural.

Europa trece printr-o perioadă de treptată afirmare a tendințelor de modernizare și integrare culturală. Aceste procese se derulează însă cu o intensitate diferită, pe alocuri întârziată „ca o perioadă de relativă stagnare cu crize intermitente” (1) și într-o diversitate nesfârșită în funcție de condițiile concrete în fiecare zonă etno-culturală datorată faptului că „la originea acestei dezvoltări din sec. al XVIII-lea se află o spectaculoasă dezvoltare demografică” (2). Și în spațiul românesc, pe fundalul unor imperative commune-tranziția de la medieval la modern și tendința tot mai accenuată spre unitate culturală- condițiile istorice au impus adesea modalități diferite în realizarea lor. Cu toate acestea Europa „ rămâne încă un continent rural, inclusiv partea sa occidentală” (3), datorită unei destabilizări a formei de organizare prin apariția sistemului feudal având ca element de rutină exploatarea maselor de țărani agricultori. Bineînțeles nici situația populației din domeniul urban nu era prea strălucită, oamenii fiind nevoiți să lucreze în condiții grele, abia reușind să-și întrețină familiile. Dezvoltarea industriei încă nu promitea un mod mai ușor de trai, iar pe plan social se mai adăuga și ridicarea în mod ostentativ a burgheziei.

Revoluția industrială, este ceea ce dă naștere societății burgheze, care joacă un rol important fiind admisă în rândurile nobilimii. Nobilimea care continuă să domine în Europa centrală, de Est și de Sud, izolată de revoluția industrială, încearcă în Franța să stopeze evoluția acestui proces. Astfel acest „avânt economic din sec. al XVIII-lea, modifică profund condițiile economico-sociale” (4) producând o invizibilă scindare între Europa de N-V și cea de S-E. Formele de monarhizare absolută au început să se destrame apărând la orizont forma statului modern; „ procesul de centralizare, chiar și în țările unde a atins formele cele mai complete, ca în apusul Europei, n-a făcut să dispară toate instituțiile regionale și spiritul local. Din cauza slabei dezvoltări a industriei, Spania a rămas în urma rivalelor sale din Apus. Anglia din lipsă de suficiente resurse financiare n-a putut avea o administrație centralizată și în provincie. Iar în ceea ce privește Franța, cu drept cuvânt s-a spus că procesul de centralizare, n-a fost desăvârșit decât de Revoluția burgheză din 1789” (5).

Acest proces de trecere a statelor europene din epoca medievală în cea modernă devine și mai lent, datorită faptului că se înmulțiseră conflictele armate ce urmau să detroneze unele state suverane devenite imperii. Însă pe scena politică oricând au fost state ce pretindeau locul suveranității de a aplica absolutismul în forma extremă. „Caracteristica principală a acestei perioade constă în primul rând în nesfârșitele războaie dintre marile puteri, cu o succesiune aproape ritmică de victorii și de înfrângeri pentru fiecare dintre ele și cu aproape tot atât de deasa schimbare a suzeranității asupra teritoriilor disputate” (6).

În ciuda acestor profunde schimbări și frământări pe plan socio-economic, pe plan cultural și științific, se înregistrează o perioadă de înflorire și dezvoltare continuă. Spiritul științific se impune definitiv în Europa, în sec. al XVIII-lea, odată cu Newton și înlocuiește cercetarea legilor cu aceea a cauzelor principale și a efectelor finale. Progresele realizate pe acest plan dau încredere în posibilitățile nelimitate ale rațiunii umane. Din această concepție, care devine aplicată în societate atât religie cât și politică, se manifestă mișcarea filosofică a „Luminilor” sau Iluminismul. Exercitându-și spiritul critic, adepții noii filosofii nu cruță nici monarhia absolută, nici Biserica, nici inegalitatea socială. Bazați pe principiul „liberalismul economic” iluminiștii puneau în favoare cosmopolitismul european chiar mondial. Un sistem centralizat care totuși privind dintr-o perspectivă mai critică ar însemna contopirea națiunilor într-o singură masă omogenă, ce devin obedienți unor legi generale și conceperea vieții strict rațional „În numeroase țări, illuminati, Aufklarer, philosophes și-au propus să reformeze omenirea și societatea prin cunoaștere și rațiune” (7).

Pe plan estetic, clasicismul cedează locul curentului „sufletelor sensibile”, bazat pe cultul pentru natură, proslăvirea sentimentelor generoase și a unei morale eroice. Se impune un curent nou care tinde spre direcția redescoperirii istoriei, lucru destul de vital pentru „regenerarea” stării de spirit, privind evenimentele grele prin care Europa trecea în acel timp.

În domeniul cultural, ca și în sec. al XVII-lea, Franța este cea care dă tonul culturii europene, în Europa centrală și orientală, suveranii proslăvind rațiunea, sărbătorind pe filosofii francezi și practicând un „despotism luminat” (8), al cărui scop real era consolidarea puterii lor. Dar împotriva dominației culturale franceze, încep să se manifeste reacțiile naționale din Germania, din Italia și din Spania.

La baza acestor cunoașteri și descoperiri explozive, se află progresul științific care totuși va aduce cu el ca efecte „ezoterismul și formele moderne ale superstiției” (9), acestea fiind alimentate de optimismul exagerat ce stimulau pe oamenii acelei epoci, că progresele inteligenței umane deschid calea spre o nouă lume și un nou mod de viață. Vom observa că în decursul istoriei acest proces al descoperirii științifice se va accelera într-un mod neobișnuit de repede ajungându-se în prezent la o explozie chiar destructivă a științei bazată numai pe rațiune și interes de câștig.

Pe plan religios, se observă o „scindare” în gândirea și cultura europeană influențată de curentul filosofic iluminist ce persista mai mult pe terenul rațiunii și a inteligenței umane sub sigla libertății. Deși dacă privim în retrospectivă, rădăcinile și sursele întregului sistem socio-cultural au la bază creștinismul; „la temelia culturii popoarelor europene stau: cartea, școala, știința și arta creștină…. În Europa toate popoarele, născute din amestecul neamurilor autohtone și cele năvălitoare, își au la baza culturii lor cartea creștină, Sf. Scriptură, Biblia” (10). Școala care este casa culturii, unde se înfiripă spiritul cultural și social, a fost una din principalele preocupări pentru Biserică. Primele slove pe care le învățau copii erau din Biblie, „cele dintâi școli europene pentru popoarele creștine, sunt școlile Bisericii…” (11). Biserica a avut în decursul ei de două milenii frontul cel mai larg de contribuție și dezvoltare a popoarelor atât pe plan socio-cultural cât și politic. În sânul ei s-au format oameni de cultură, de știință, care au adus un plus la dezvoltarea omenirii. Cu toate acestea, popoarele creștine ale Europei sec. XVIII, nu prezentau o unitate masivă ce ar fi putut izgoni amenințările specifice așa cum era Imperiul Otoman la acea vreme. „Astfel datorită istoriei, panorama religioasă a Europei sec. al XVIII-lea este extrem de complexă. Europa este întru totul-sau aproape întru totul- creștină, însă prezintă o mare diversitate ce întreține diviziunile. Omogenitatea la care aspiră majoritatea statelor nu-și află pereche decât în varietatea Bisericilor, a formulărilor dogmatice ale acestora, a expresiilor liturgice și a organizărilor disciplinare” (12).

Elementul primordial, al unei dezvoltări constante și stabile pe plan socio-cultural al poporului român, îl reprezină Biserica. Asemenea unei „ancore înfipte adânc în nisipul istoriei” (13), Biserica, întemeiată de Mântuitorul Iisus Hristos, a plăsmuit și dezvoltat în simțirea poporului român spiritul creștin și iubirea de glie și neam. Am putea spune cu îndreptățire că reprezintă ADN-ul poporului român. În contextul istoric al poporului român, credința creștină în Iisus Hristos nu a fost un element adăugat poporului, ci a fost implementată încă de la începuturile formării acestui popor, reprezentând astfel elementul primordial și esențial al unei istorii creștine și a dezvoltării poporului român. De-a lungul secolelor, Biserica noastră și-a împletit firele vieții Sale cu firele vieții poporului român: „Suntem un popor născut creștin, ortodox ….un popor caracterizat prin capacitatea de suferință și generozitate, cu aptitudini profunde pentru comunicarea umană” (14). Ea a sprijinit continuu luptele strămoșilor pentru dreptate și libertate, dar și dezvoltarea pe plan socio-cultural. „Aflându-se mereu alături de popor, Biserica noastră a desfășurat rodnică lucrare nu numai pe plan religios-moral, ci și pe plan cultural și național. Din punct de vedere cultural-istoric, Ortodoxia românească a prezentat un factor dinamic, un element activ în promovarea filosofiei, culturii și artei naționale” (15). Poporul român a crescut de mic la „streașina Bisericii”, primind atât primele forme de educție cât și de cultură, din sânul Bisericii, în forma cea mai pură. „Prin ortodoxie s-a închegat aproape tot fondul de viață sufletească, pe care veacurile l-au strecurat în sufletul românesc, și cât ne-a venit din trecut ca tradiție și cât am adăugat, ca creație proprie, în nobilul domeniu al culturii, de a fost carte, chip sau vers, faptă de arme sau instituție socială, în cea mai mare parte, prin Biserică, prin Ortodoxie, ne-a venit” (16).

Personalitatea lui Constantin Brâncoveanu este complexă și prezintă tipul mai multor șabloane perceptuale. Activitatea sa pe mai multe planuri, l-a remarcat în istorie ca: „martirul, diplomatul, precursorul politicii de reformă, patronul cultural și reprezentantul tipic al sensibilității baroce” (17).

Contextul istoric al vremurilor în care a domnit Constantin Brâncoveanu este destul de complicat și presupunea din partea domnitorului un simț dezvoltat al diplomației și a premeditării evenimentelor politice privite prin prisma obiectivității și atingerea obiectivului dorit, acela de a câștiga libertatea și independența poporului român. Dovada istorică, că domnitorul Constantin Brâncoveanu, s-a ridicat la nivelul exigențelor, îl reprezintă faptul că a domnit o perioadă destul de lungă 25 de ani și 5 luni, „domnie lungă cum nu mai avusese până atunci decât viteazul Mircea cel Bătrân, …dar dacă n-a făcut multe lupte cu sabia, a știut în schimb să se lupte cu încurcăturile grele, care ne amenințau atunci și să iasă biruitor din ele” (18).

Cunoscător al limbilor greacă, latină și italiană, el corespondează cu alți domnitori europeni, prin aceasta ținând o evidență actualizată a problemelor politice europene care influențau în mod direct sau indirect Țara Românească. Ca element nou în această direcție, este prezentă nevoia unei viziuni obiective în care domnitorul Constantin Brâncoveanu prezintă modelul demn de urmat de către șefii de stat, atât ai României cât și ai altor state, precum și al fiecărui român în parte. „Una din dimensiunile fundamentale ale politicii brâncovenești a fost respectarea ideii de lege strămoșească, în care voievodul vedea nu numai inerția tradiției ci conținutul evanghelic al acesteia” (19). Anume viziunea perspicacității și a căutării bunăstării poporului în contextul politic actual, element ce nu trebuie alterat în detrimentul personal, sau a intereselor izolate de grup. Maximizarea resurselor spirituale pe care Biserica le oferă, ca principiu de conduită morală, poate duce la imunizarea personalității, în luarea deciziilor importante, și chiar lipsa compromiterii. Se observă în mod distant, diferența gândirii chiar și în teren politic, a unei rațiuni conduse de credință și bineînțeles a rațiunii mecanice. Constantin Brâncoveanu a consfințit prin sângele său, o domnie necompromisă și o implicare a spiritului creștinesc în toate direcțiile gândirii umane. Deci ca urmare a acestei elaborări și evidențieri a vieții și martiriului lui Constantin Brâncoveanu ni se prezintă nouă tuturor exemplul domnitorului, creștinului și omului de cultură, demn de urmat și de rememorat în rândul fiecărei generație de români ce se ridică. Valoarea testamentară a acestor înaintași ar trebui păstrată cu sfințenie, dar nu numai păstrată ci și elaborată, exemplificată ca mod autentic de trăire.

Studiată din punct de vedere istoric și cultural, de mulți scriitori, epoca lui Constantin Brâncoveanu, reprezintă un capitol de aur al poporului român, în care sub presiunea evenimentelor politice, totuși cultura și arta se dezvoltă armonios sub „mantia Bisericii”, ajungând să aibă răsunet, peste hotare și peste generațiile viitorului. „Eflorescența culturală și artistică, determinată și permanent stimulată de voievod,a făcut pe toți călătorii străini să aibă numai cuvinte de laudă la adresa Țăriii Românești și a voievodului ei…Palatele și ctitoriile pe care le-a ridicat sau restaurat, risipite mai prin toată Țara Românească, au făcut din ea un adevărat centru cultural și artistic, ce se diferențiază în mod categoric de toate celelalte țări și provincii din Peninsula Balcanică, unde influența orientală era dominantă. Această operă constituie și astăzi o mărturie în piatră, pe care a transmis-o posterității Constantin Vodă Brâncoveanu” (20).

Istoria nu reprezintă evenimentele în mod fragmentat cu specificul fiecărei epoci doar ca o memorie trecută, ci ea ne evocă modul ideal de conviețuire socială și culturală. Prin opera sa, Constantin Brâncoveanu nu a căutat o izolare a caracterului cultural românesc față de cel occidental, ci a păstrat elementul originalității în acest proces evolutiv, întinzând astfel o punte de legătură între formele seculare ale poporului român și formele moderne ale manifestărilor artistice occidentale, realizând astfel trecerea de la omul medieval la omul modern, el fiind în acest sens deschizător de drumuri noi.

Vizualizând prezentul prin adoptarea noilor mentalități străine de spiritul român, generațiile se dezvoltă într-un mod defectuos iar nivelul de cultură scade dramatic. Generațiile tinere din păcate nu mai apelează la sursele istorice autohtone pentru revigorarea spiritului românesc, lucru ce duce, așa cum spune și sociologul creștin Ilie Bădescu, la o „oboseală a generațiilor”, oboseală caracterizată prin slăbirea spiritului creștin, la o ignorare a istoriei, a luptei înaintașilor care și-au dat viața pentru acest pământ, și chiar la o atitudine ignorantă. „ Înclinația spre valori materialiste, diminuarea idealității, absența idealurilor, atracția zeflemelii, respingerea identificărilor cu eroii unei colectivități ori cu martirii și sfinții ei, cu marile sale personalități exemplare, diminuarea credinței, disprețuirea obiceiurilor etc. sunt toate expresia oboselii sufletești a unei generații. Nevoindu-se într-o gesticulație grandielocventă, ori subtilizând pe sofalele trândăviei, mahmură în dimineața vieții ei, o asemenea generație își va strâmtora până la desfigurare sufletul și eul social deopotrivă” (21).

Reflecția istorică a trecutului, reprezintă forma de comemorare a evenimentelor și oamenilor ce au contribuit la dezvoltarea poporului român. În sec. XXI, din păcate este prezentă în formă mai mică sau mai mare o doză de ignoranță sau de indiferență a maselor românilor, mai ales a generațiilor de tineri, sentiment care poate deveni fatal în ce privește prezența evenimentului de „colaps socio-cultural”. Chipurile marilor domnitori, scriitori, istorici, poeți, ce s-au născut în sânul poporului român, care au luptat pentru păstrarea spiritului și dezvoltarea culturii românești nu reprezintă doar o formă de trecut al unui proces evolutiv ci sunt reale exemple și modele ce pot inspira pe tineri spre o formă mai pură de viață, spre aspirații și ideologii mai înalte decât cele la care un tânăr al sec. XXI aspiră în prezent.

Deși lucrarea de față nu este pe profil pur social, inevitabil se ajunge la acest punct în contextul în care istoria ne evocă modul de evoluție a vieții socio-culturale a poporului nostru. Aceste elemente devin inseparabile, chiar și atunci când o lucrarea tratează un subiect istoric din punct de vedere pur științific.

Ceea ce se urmărește a se reflecta în lucrarea de față reprezintă forma de proiecție a trecutului istoric prin prisma prezentului spre viitor, o legătură indisolubilă dintre oameni ai trecutului și evenimente cu reflecția în timpul spațial. Forma cea mai necesară de „revigorare” a spiritului românesc este concepută printr-o reconsiderare a vremurilor înaințașilor noștri, asemenea unei definiții ce prezintă un mod evolutiv de viață. Reconectivitatea cu oamenii importanți ai istoriei, vizualizând viețile și faptele lor, ne aduc în planul evenimentelor, retrăindu-le prin imaginație dar cel mai important prin prisma spirituală sufletească.

Un alt aspect ce merită scos în evidență îl reprezintă statornicia de nezdruncinat a strămoșilor noștri de a nu copia culturi sau obiceiuri străine de gândirea românească, de a lupta pentru a dezvolta o identitate autentică a poporului român și nu de a deveni o „plagiatură” a unei forme centralizate de gândire colectivă. „Din statornicia în spațiul propriu provine faptul că românul dă atâta preț și atâtea sensuri expresiilor: „om așezat”, „om cu așezământ”,„om cu așezare sufletească” (22).

Marii domnitori, printre care se numără și Constantin Brâncoveanu, ce a consfințit lupta sa pentru poporul român și pentru credința creștină prin sângele său, au avut înfiripat în ființa lor această „statornicie” de a păstra chiar și în vremurile cele mai grele spiritul românesc de libertate. Speranța și nădejdea spre vremuri mai bune și libertate nu s-au stins niciodată în inimile lor, prin exemplul lor fiind insuflați toți românii gliei strămoșești.

Un alt element la fel de important și de vital îl reprezintă sfârșitul mucenicesc și creștinesc al domnitorului cu cei patru fii ai săi. Nenumărate scrieri au apărut și relatări istorice, care au ilustrat în mod virtual sfârșitul tragic, prin tăierea capului, familiei Brâncovenilor. Din aceste lucruri, se poate evidenția, un aspect important privind modul de dominare a Imperiului Otoman asupra unei Europe creștine. Totuși ca un domnitor mazilit să fie torturat în mod brutal (23) și mai apoi omorât cu necinste, oarecum scoate la iveală un aspect important și acela că nu mai era posibil ca în epoca modernă, să stăpânească Europa un popor barbar care în primul rând era de altă religie și în al doilea rând nici nu aprecia oamenii care nu erau numai politici ci oameni ai culturii și artei așa cum a fost domnitorul Constantin Brâncoveanu.

Motivul principal al mazilirii domnitorului precum și torturile la care a fost supus, sub pretextul trădării, a fost deposedarea de averile lui și valorile inestimabile de bani pe care le deținea. Numai simplul act de mazilire, adică pogorârea din domnie, reprezenta umările unui prejudiciu de trădare așa cum era acuzat, formal Constantin Brâncoveanu dar după cum bine știm interesele erau de ordin pur financiar. Chinurile sale înainte de sentința cu moartea reprezintă o reconstruire fidelă, a primelor veacuri creștine în care mucenicii erau chinuiți cu sălbăticie de către păgâni. Dintre toate aceste chinuri pentru domnitor, cea mai grea tortură poate a fost aceea de a îndura uciderea fiilor lui chiar în fața lui, lucru ce a sporit nemulțumirea nu numai a creștinilor dar chiar și a turcilor : „ niciodată istoria nu a cunoscut imaginea unei atât de sângeroase măcelăriri și lumea întreagă freamătă încă de oroarea de a fi văzut pe acest nenorocit prinț, după ce și-a petrecut cele mai multe zile în bogățiile și gloria lumii, să moară înotând în sângele întregii sale familii…De care neauzită tiranie crudă s-au mirat nu numai creștinii, dar și între turci s-au auzit murmure, căci toți blestemau și strigau că e o sălbăticie neomenească de care nu s-a mai auzit în această țară” (24).

S-au format un ciclu întreg de poezii și balade închinate martiriului lui Brâncoveanu, ce au devenit un tezaur al folclorului românesc dar și o comemorare eternă a celui ce cu tărie și-a păstrat credința chiar cu prețul vieții sale. Aceste îndemnuri tainice, ale comemorării lui Brâncoveanu au avut un efect puternic amplificat în rândurile românilor, înverșunându-i și motivându-i din ce în ce mai mult pentru lupta antiotomană și eliberarea de sub jugul acetui popor barbar. Dar nu numai pe teritoriul țării noastre a avut acest efect ci și în hotarele celorlalte popoare europene care au înțeles că trebuia să fie eliminată această „plagă” ce o reprezenta Imperiul Otoman. „Drama Brâncovenilor a provocat un puternic ecou și în cancelariile europene, precum și în opinia publică din Europa occidentală, mai ales rapoartele diplomatice trimise de la Constantinopol, în care este redată executarea familiei Brâncoveanu, alcătuiesc un adevărat rechizitoriu împotriva tiraniei asiatice și exprimă un cald și omenesc sentiment de milă și de silă în același timp, în fața grozăviei” (25).

Cu toate acestea, puterile suverane ale Europei (26) deși înfiorate de cele întâmplate nu au căutat modul de a forma un front unitar împotriva expansiunii otomane, căci agendele politice erau diferite în planul fiecărei țări, urmărind fiecare scopul propriu. „ Europa civilizată nu a fost unitară și nici solidară în fața barbariei și a tiraniei” (27). Așa cum menționează și Elena Ionescu în lucrarea sa, numită Corespondența stolnicului Constantin Cantacuzino cu ceaușul David Corbea, situația istorico-politică a întregii Europe ar fi fost diferită dacă ar fi fost mai multă solidaritate și unire între popoarele europene: „dacă n-ar fi fost aceasta (lipsa de unire a popoarelor europene față de dominația păgânilor) nu în mulți ani, ci într-un singur an, turcii ar fi fugit cu toții din Evropa” (28).

Scenariul istorico-politic poate fi interpretat și analizat, în diferite moduri și puncte de observație dar ceea ce rămâne ca punct valabil și real în întreaga istorie fie din epoca medievală sau cea modernă, nici un stat suveran sau Imperiu format în Europa nu a dăinuit la nesfârșit. Dar acest lucru nu înseamnă că dorința de dominare a marilor state s-a stins chiar odată cu declinul Imperiului Otoman. „Tratatele de pace de la Radstadt(1714) cu Franța și Passarovitz(1718) cu Imperiul Otoman au adus Austriei câștiguri importante. Acestea combinate cu declinul evident al Franței, Imperiului Otoman, Spaniei și Olandei, însemnau că acum Austria era potențial, cel mai puternic stat din Europa” (29) . Este vorba de ridicarea unui nou imperiu pe scena Europei, anume Imperiul Austriac, care va fi detronat în decursul timpului de Imperiul Rus.

Revenind astfel la principalul subiect, în ce privește martiriul domnitorului Constantin Brâncoveanu, el se înveșnicește atât prin păstrarea credinței străbune murind asemenea înaintașilor, însemnat fiind în Biserica creștină, dar rămâne și o eternă influență pozitivă și determinantă spre a face binele și a nu săvârși compromisul, pentru cei ce vor comemora viața și faptele lui.

Prezintă o particularitate aparte am putea spune, în contrast cu ceilalți domnitori români care au luptat pentru credință și neam, deoarece a trecut în timpul vieții sale, de la cronica domnească în calendarul creștin. Astfel își îndeplinește atât datoria sa față de neam și țară, luptând și căutând limanul libertății și a siguranței pentru poporul său, cât și datoria sa de creștin veritabil și fiu adevărat al Bisericii Ortodoxe.

Nu mai menționăm contribuția sa enormă la dezvoltarea culturii și artei românești, prin vastele sale lucrări și ctitorii de biserici și mănăstiri care au promovat stilul arhitectural brâncovenesc, dăruit chiar epocii respective denumite „epoca brâncovenească”. Foarte frumos evocă G.M. Cantacuzino în lucrarea sa Izvoare și popasuri, despre epoca brâncovenească ce reprezintă un nou curent românesc de creație: „Epoca brâncovenească este o platformă de unde aspirația își poate lua zborul, epoca brâncovenească conține în spiritul legilor sale un program de realizări pentru mai multe secole…este aceea în care sufletul românesc a intrat în stăpânirea posibilităților sale creatoare. De aceea domnia brâncovenească este mai mult decât un simplu capitol al evoluției noastre, ea înseamnă începutul maturității noastre artistice”. Valoarea artei sale a ajuns să fie apreciată peste hotare, în sec. XIX, reprezentări ale modelului brâncovenesc apărând prin marile orașe ale culturii europene, asemenea unui identități în care se evidențiază faptul că poporul român și-a găsit prin domnitorul Constantin Brâncoveanu forma originală a artei sale, demnă de tezurul cultural al Europei.

Cultura nu presupune însă numai manifestările suprastructurale în legătură cu viața religioasă, literară sau filosofico-științifică, într-un cuvânt nu numai cărturarul laic sau religios este un om de cultură. Purtător al actului de cultură este și artistul, meșterul zugraf, cioplitorul în lemn sau piatră, numiți arhitecți. Astfel prin arte, mai ales că ele s-au închegat într-o unitate stilistică, Constantin Brâncoveanu a întregit definirea epocii lui, dând strălucire nu numai domniei lui ci și poporului român, ca mesaj al unei epoci de zbucium politic. „Stilul brâncovenesc este propriu-zis un stil de cultură…din epoca brâncovenească toate formele culturii încep să fie autonome, să capete personalitate, devin majore. Și este cu atât mai grăitoare această realitate spirituală, dacă avem în vedere că voievodul muntean a putut să păstreze sub costumul bizantin și cuca turcească, un suflet de român doritor să pătrundă cât mai adânc în marea familie a lumiii occidentale…Prin aceasta poate fi comparat cu marii monarhi europeni ai vremii” (30).

Prin această metodă, a înțelepciunii în privința politicii și a iubirii de cultură la un grad ce nu se poate descrie decât prin ctitoriile sale, școli și artă românească, domnitorul Constantin Brâncoveanu capătă aura unicității și a veritabilității. În timpul domniei sale am putea spune prin acest nou orizont socio-cultural, poporul român a realizat mult mai mult decât dacă ar fi dus războaie secole de-a rândul. La fel se exprimă și Ludovic XIV-lea, inițiator al artei sale autentice, care conchide că: „În lipsa acțiunilor războiului, nimic nu marchează mai mult grandoarea și spiritul principilor decât construcțiile…ele opresc cu respect ochii popoarelor” -adaugă regele soare în una din scrisorile sale” (31).

Note:

1. Serge Berstein, Pierre Milza, Istoria Europei, trad. Monica Telu, Institutul European, 1998, pag. 278.
2. Ibidem.
3. Ibidem, pag. 295.
4. Ibidem, pag. 297.
5. Acad. Andrei Oțetea, Renașterea și Reforma, Editura Științifică, București, 1968, pag. 156.
6. Pr.Prof. Pătuleanu Constantin, Viorel Ioniță, Constantin Brâncoveanu și relațiile sale cu Europa veacului XVIII, Ed. Mitrop. Olteniei, Craiova, 2006, pag. 10.
7. Amos Funkenstein, Teologie și Imaginația științifică, Ed. Humanitas, București, pag. 312.
8. Serge Berstein, Pierre Milza, op.cit., pag. 303.
9. Ibidem.

10. Ilarion V. Felea, Religia Culturii, Ed. Episcopiei Ortodoxe a Aradului, 1994, pag. 227.

11. Ibidem, pag. 230.

12. Rene Remond, Religie și Societate în Europa, Ed. Polirom, Iași, 2003, pag. 29.

13. Marie Francois Baslez, Biblie și Istorie, Ed. Artemis, București, 2007, pag. 12.

14. Dr. Nestor Vornicescu, Studii de teologie istorică, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 1998, pag. 8.

15. Idem, Biruit-au Gândul, Ed. Mitropolia Olteniei, 1990, pag. 24-25.

16. Ioan Gh. Savin, Cultură și religie, Tipografia „Lupta”, 1927, pag. 45.

17. Paul Cernodoveanu, Constantin Brâncoveanu, Ed. Academiei Române, București, 1989, pag. 23.

18. Nicolae M. Popescu, Viața și faptele lui Constantin Brâncoveanu, Ed. Tipografia Cărților Bisericești, București, 1914, pag. 9.

19. Pr.Prof. Pătuleanu Constantin, Viorel Ioniță, op.cit., pag. 71.

20. Ștefan Ionescu, Panait I., Constantin Vodă Brâncoveanu, Ed. Științifică, București, 1969 pag. 409.

21. Bădescu Ilie, Sociologie Noologică, Ed. Mica Valahie, București, 2007, pag. 138.

22. Dumitru Stăniloae, Reflexii despre spiritualitatea poporului român, Scrisul Românesc, Craiova 1992, pag. 7.

23. „La numai două luni de la sosirea în Constantinopol fu supus la tortura întinderii pe roată, la cetluirea capului cu un cerc de fier, la arderea cu fierul înroșit în foc pe piept și pe spate, la înțeparea mâinilor și picioarelor…” N Iorga, Documente și regeste privitoare la Constantin Brâncoveanu, București, 1907, pag. 71.

24. Nicolae Iorga, Viața și faptele lui Constantin Brâncoveanu, București, pag. 145-146.

25. Ștefan Ionescu, Panait I., op.cit., pag. 301.

26. La execuție au fost prezenți ambasadorii marilor puteri europene; Franța, Anglia, Rusia, Imperiul Habsburgic.

27. Ștefan Ionescu, Panait I., op.cit., pag. 304.

28. Ibidem, pag. 304.

29. Walter Oppenheim, Habsburgii și Hohenzollernii, trad. Roxana Aura, Ed. III, București, 2001, pag. 28.

30. Ștefan Ionescu, Epoca Brâncovenească, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1981, pag. 235-236.

31. Ibidem, pag. 236.

Bibliografie:

Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. IBMBOR, București, 1994.
Baslez, Marie Francois, Biblie și Istorie, Ed. Artemis, București, 2007.
Berstein, Serge, Pierre, Milza, Istoria Europei, trad. Monica Telu, Institutul European, 1998.
Constantin, Pr.Prof. Pătuleanu, Viorel, Ioniță, Constantin Brâncoveanu și relațiile sale cu Europa veacului XVIII, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 2006.
Constantin, C. Giurescu, Istoria Românilor, vol.III, partea I, București, 1944.
Cernodoveanu, Paul, Constantin Brâncoveanu, Ed. Academiei Române, București, 1989.
Felea, Ilarion V., Religia Culturii, Ed. Episcopia Ortodoxă a Aradului, 1994.
Funkenstein, Amos, Tologie și Imaginația științifică, Ed. Humanitas, București.
Ionescu, Ștefan, Epoca Brâncovenească, Ed. Dacia Cluj-Napoca, 1981.
Ionescu, Ștefan; Panait I., Constantin Vodă Brâncoveanu, Ed. științifică, București.
Iorga, Nicolae, Viața și faptele lui Constantin Brâncoveanu, București, 1969.
Ilie, Bădescu, Sociologie Noologică, Ed. Mica Valahie, București, 2007.
Oppenheim, Walter, Habsburgii și Hohenzollernii, trad. Roxana Aura, Ed. III, București, 2001.
Oțetea, Acad. Andrei, Renașterea și Reforma, Editura Științifică, București, 1968.
Popescu, M. Nicolae, Viața și faptele lui Constantin Brâncoveanu, Ed. Tipografia Cărților Bisericești, București, 1914.
Rămureanu, Prof. Dr. Ioan, Istoria Bisericească Universală, Ed. IBMBOR, București, 2004.
Remond, Rene, Religie și Societate în Europa, trad.de Giuliani Sfichi, Ed. Polirom, Iași, 2003.
Savin, Ioan Gh., Cultură și religie, Tipografia „Lupta”, 1927.
Stăniloae, Dumitru, Reflexii despre spiritualitatea poporului român, Scrisul Românesc, Craiova, 1992.
Sugar, Peter, Southeastern Europe, under Ottoman Rule, Seattle, Londra, 1977.
Stiles, Andrina, Rusia, Polonia și Imperiul Otoman, trad. de Radu Paraschivescu, Ed. All Educational, București, 2001.
Vornicescu, Dr. Nestor, Studii de teologie istorică, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 1998.
Vornicescu, Dr. Nestor, Biruit-au Gândul, Ed. Mitropolia Olteniei, 1990.
Șerban, Constantin, Constantin Brâncoveanu, Ed. Tineretului, București.

Ierom. Dr. Nicodim Macovei,

Mănăstirea Jitianu

Category: Teologie si Viata