Teologul rus, Paul Evdokimov, vede cele trei răspunsuri din pustie ale Mântuitorului ca fiind piatra de temelie a monahismului. „Cele trei voturi monahale, spune el, reproduc exact cele trei răspunsuri ale lui Hristos”, pe care monahii le-au primit ca „reguli de viaţă monastică”.
Paul Evdokimov, în cartea sa Vârstele vieții spirituale, vine cu o inedită viziune asupra genealogiei teologice a monahismului, considerând că acesta își revendică fundamentul într-un anume moment din viața Mântuitorului, mai exact în episodul ispitirii din Carantania, afirmând că încă „de la începuturile lui, monahismul egiptean a înțeles spiritualitatea ca pe o continuare a luptei dusă de Domnul în pustie” (PAUL EVDOKIMOV, Vârstele vieţii spirituale, trad. pr. prof Ion Buga, Ed. Christiana, Bucureşti, 2003, p. 122 ). De aceea, având pe Hristos ca pildă de verticalitate în fața satanei și a păcatului, monahismul devine „nu-ul cel mai categoric față de orice compromis, față de orice conformism, față de orice complicitate cu ispititorul … El este da -ul răsunător dat lui Hristos în pustie”(IBIDEM, p. 122).
De remarcat este, însă, legătura profundă dintre răspunsurile Domnului la cele trei ispitiri ale satanei și voturile monahale. Evdokimov vede făgăduințele călugărești ca o prelungire concretă în istorie a celor trei răspunsuri date de Domnul în Carantania, prin care omul refuză să redevină sclavul satanei și al păcatului, dobândind însă adevărata libertate în Duh.
Aparent, voturile sărăciei, castității (neprihănirii) și ascultării se arată ca niște lanțuri care încorsetează și anulează manifestarea liberă a ființei umane sau a monahului, însă „prin cele trei voturi creștinul nu se leagă, ci se eliberează” într-un mod tainic (IBIDEM, p. 132). Evdokimov arată că voturile monahale, deşi par a pune un jug greu pe umerii călugărului, îl conduc spre o adâncă şi statornică libertate, în sensul că „sărăcia de bună voie eliberează de stăpânirea materiei şi aceasta înseamnă o transmutaţie baptismală în noua făptură, castitatea eliberează de stăpânirea cărnii, şi aceasta înseamnă misterul nupţial al iubirii creştine (agape); ascultarea eliberează de sub stăpânirea idolatră a eului, şi aceasta înseamnă înfierea divină de către Tatăl” (IBIDEM, p. 118).
Cele trei voturi monahale sunt de fapt armele împotriva celor trei ispitiri principale venite din partea răului şi îndreptate împotriva omului pentru ca acesta să nu dobândească starea de sfinţenie în comuniune cu Dumnezeu. Aceste ispitiri se oglindesc, în primă fază, în istoria Vechiului Testament unde se arată că poporul evreu, în peregrinările lui spre „pământul făgăduinţei”, întâlnind celelalte neamuri, avea de înfruntat trei tentaţii esenţiale: idolii, contrari ascultării, desfrânarea, contrară castităţii şi bogăţia, contrară sărăciei. De aceea, profeţii aveau misiunea de a feri pe Israel de aceste înșelări şi de a-l menține pe o orientare dreaptă care presupune închinarea doar lui Dumnezeu, curăţia poporului şi dragostea lui faţă de săraci (IBIDEM, pp. 118-119).
Cu mult mai adânc şi cu mai multă sfială se cuvine a vorbi despre legătura dintre ispitirile respinse de Mântuitorul în Carantania şi voturile monahale, mărturisindu-ne totodată lipsurile şi neputinţele în problema aceasta, bine ştiut fiind faptul că nu se poate cunoaşte ceva în toată lărgimea şi adâncimea lui decât prin propria experienţă, aşa cum învăţa oarecând avva Dorotei: „Lucraţi şi veţi înţelege bine cele ce auziţi. Iar de nu veţi lucra, le veţi primi numai cu cuvântul. Şi care om, voind să înveţe un meşteşug, îl învaţă numai cu cuvântul? Fără îndoială, întâi stăruie făcând şi desfăcând, şi, iarăşi, făcând şi stricând (…) Iar noi voim să ne însuşim meşteşugul meşteşugurilor numai cu cuvântul, neapucându-ne de lucru” ( AVVA DOROTEI, Diferite învăţături de suflet folositoare în Filocalia, vol. 1, Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 531). De aceea, ne vom rezuma la a da curs mărturiei celor cu cunoştinţă în acest sens.
Votul sărăciei are ca temei cuvântul lui Hristos: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Lc. 4, 4), iar acest răspuns al Domnului face să se întrevadă superioritatea şi întâietatea care trebuie acordate duhului asupra materiei şi harului asupra necesităţii. În ochii celor necredincioşi îndemnul la sărăcie sau la neagonisire ar părea o lipsă a simţului realităţii, a faptului incontestabil că noi suntem materiali şi vieţuim într-o lume materială, motiv pentru care trebuie să ne folosim de materie. Părintele Sofronie ne spune că nu despre aceasta este vorba în votul sărăciei sau al neagonisirii, ci despre faptul că „nevoinţa înţeleaptă constă în a se mărgini la un minimum de materie şi de ale materiei, fără de care viaţa ar deveni cu neputinţă, însă măsura acestei putinţe diferă la fiecare” şi, evident, diferă de la monahi la mireni (ARHIM. SOFRONIE, Naşterea întru Împărăţia cea neclătită, trad. Ierom. Rafail Noica, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2003, p. 202). Cu alte cuvinte, „măsura sărăciei este totdeauna foarte personală”, așa cum se exprimă Evdokimov.
Pe de altă parte, votul monahal al sărăciei, în esenţa sa duhovnicească urmăreşte slobozirea duhului de „a avea”, „iar semnul acestei sloboziri este naşterea unei dorinţe puternice de „a nu avea”, dusă până la măsura în care adevăratul nevoitor al neagonisirii încetează a-şi mai cruţa până şi propriul trup. Numai cu această condiţie este cu putinţă o viaţă în duh cu adevărat împărătească” (ARHIM. SOFRONIE, p. 201). Așadar, o nevoință înțeleaptă în acest sens presupune o dreaptă raportare a duhului față de materie sau, altfel spus, „problema nu stă în privațiune, ci în uzaj” (PAUL EVDOKIMOV, p. 125).
Mirenii ar trebui să ia aminte la lepădarea de lume şi de materialitate a monahilor, care ştiu să-şi chivernisească priorităţile duhovniceşti şi materiale. Lumea însă a pierdut acest simț al echilibrului, pentru că „ nu a putut să-şi organizeze viața aşa încât să aibă destul răgaz, destul timp liber pentru rugăciune şi pentru contemplarea vieţii Dumnezeieşti. Pricina acestora este o patimă arzândă de „a avea” și în felul acesta „în goana după confortul material, oamenii şi-au pierdut confortul duhovnicesc, şi astăzi dinamismul materialist, din ce în ce mai mult îşi asumă un caracter drăcesc. Şi nu este de mirare, căci aceasta nu este alta decât dinamica păcatului” (ARHIM. SOFRONIE, p. 202).
Răspunsul Domnului împotriva Satanei, anume „Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui Unuia să-I slujești” (Lc. 4, 8), reprezintă baza votului ascultării din monahism, pe care călugărul îl duce la îndeplinire prin „răstignirea propriei voințe cu scopul de a descoperi libertatea ultimă: duhul care ascultă Duhul” (PAUL EVDOKIMOV, p. 131). Părintele Sofronie Saharov vede ascultarea ca temelie a monahismului și fără de care nu pot exista monah și monahism în sensul lor autentic. Ascultarea este o taină a Bisericii, care se descoperă în Duhul Sfânt acelora care cu credință și dragoste și-au predat voința și rațiunea lor duhovnicului sau starețului, primind în schimb libertatea creatoare a duhului prin puterea harului.
În sfârşit, votul castităţii apare ca prelungire, ca împlinire a răspunsului lui Hristos, „ să nu ispitești pe Domnul Dumnezeul tău” (Lc. 4, 12), la îndemnul Satanei de a Se arunca de pe aripa templului. Fecioria monahală nu se referă numai la starea neprihănită a trupului, ci ea presupune și „curăţia inimii” sau permanenta fidelitate în duh față de Dumnezeu. Evdokimov, referindu-se la această idee, spune că a ispiti pe Dumnezeu înseamnă „să încerci a cunoaşte limita mărinimiei Lui” şi să îţi pui în mişcare propria poftă, propria pasiune, nu numai pe cea a desfrânării trupeşti, ci mai ales pofta de a domina, folosindu-te de darul asemănării cu Dumnezeu, căzând astfel din dragostea și din credincioșia față de El. Această cădere nu este altceva decât „itinerariul lui Lucifer, căderea care antrenează concupiscenţa. Castitatea este înălţare, şi acesta este itinerariul Mântuitorului, din infern spre Împărăţia Tatălui” (PAUL EVDOKIMOV, p. 129). Într-adevăr, așa cum vedem în scrierile filocalice, există o lege duhovnicească potrivit căreia trufia atrage după sine inevitabil căderea, sub o formă sau alta, în păcatul desfrânării.
Din totdeauna fecioria creştină sau neprihănirea a fost socotită de lume ca o nebunie sau ca ceva împotriva firii. Lumea consideră că sexualitatea este vitală pentru organism, însă realitatea este alta. Părintele Sofronie Saharov spune că „experienţa milenară a Bisericii a demonstrat cu siguranţă de necontestat că excluderea funcţiei sexuale nu numai că nu cauzează un prejudiciu sănătăţii psihice sau fizice a omului, ci, în mod corect practicată, sporeşte rezistenţa fizică, longevitatea, sănătatea fizică şi contribuie în acelaşi timp la dezvoltarea spirituală” (ARHIM. SOFRONIE, Fericirea de a cunoaște calea, Ed. Pelerinul, Iași, 1997, p. 90). De altfel, însuși termenul grecesc sophrosyne (neprihănire) înseamnă înţelepciune sau întregime a cugetului, iar în Acatistul Domnului Iisus Hristos se sugerează același adevăr prin stihul: „Iisuse, preacurate, mintea cea întreagă a celor curaţi cu fecioria” (Icosul I).
Ca o concluzie, putem spune că prin cele trei voturi monahale se poate zugrăvi chipul autentic al monahului, un chip plin de măreție și de libertate, chiar dacă în ochii lumii monahul este adesea văzut ca „o ființă strivită și supusă unor legi dure”, o ființă crispată care nu știe să se bucure de viață. El, însă, prin feluritele interdicții care constituie apanajul nevoinței călugărești, are deschise toate căile esențiale ale vieții, găsindu-se permanent în contact cu veșnicia lui Dumnezeu, monahismul fiind astfel „o epicleză vie” (PAUL EVDOKIMOV, p. 133), care neîncetat invocă harul dumnezeiesc pentru întreaga lume.
Pr. Ștefan Petre, Parohia Filiași III