IDEALURI MORALE ÎN CARTEA PSALMILOR
„Lăuda-Te-voi, Doamne, din toată inima mea, spune-voi toate minunile Tale” (Ps. 9, 1)
În istoria gândirii omeneşti, conceptele care fac parte din categoria valorilor morale au constituit o preocupare esenţială pentru toţi cei ce şi-au propus să alcătuiască norme sau îndrumări cu privire la modul în care oamenii trebuie să se conducă în viaţă. În procesul de formare a conştiinţei obligativităţii morale, obligaţia devine datorie morală propriu-zisă; ea devine convingere, voinţă şi sentiment al datoriei, persoana simte atitudinea sau cerinţa societăţii faţă de ea, pe când în conştiinţa datoriei propriu-zise, ea îşi manifestă propria sa atitudine faţă de aceste cerinţe, răspunsul personal care îl angajează faţă de chemarea acesteia (1).
Cartea Psalmilor ocupă locul cel mai important între cărţile poetice, nu doar în ceea ce priveşte întinderea, cât şi din punct de vedere al conţinutului ei, bogat în învăţături religioase şi moral-sociale.
„Psalmii sunt cea mai aleasă mărturie despre înălţimea şi puterea sentimentelor pioase, pe care le-au trăit fiii lui Israel în curs de atâtea veacuri” (2). Mulţi cercetători ai Cărţii Psalmilor consideră că subiectul acestor scurte, dar impresionante rugăciuni, este Dumnezeu şi omul, Dumnezeu în toată măreţia Sa, în toată bunătatea, milostivirea şi dreptatea Sa, iar omul cu toate slăbiciunile, lipsurile, trebuințele, păcatele şi fărădelegile sale (3).
Psalmii scot în relief raportul viu ce a existat şi există între fiinţa supremă şi făptura omenească, prin activitatea omului ca fiinţă morală şi dezvoltarea sentimentelor sale religioase (4). În fruntea psalmilor stau imnuri de laudă sau de preamărire a lui Dumnezeu. Psalmistul laudă atât atributele fiinţei divine, cât mai ales creaţia a toată făptura, care depune mărturie despre atotputernicia lui Dumnezeu, căci „cerurile spun slava lui Dumnezeu, şi facerea mâinilor Lui o vestește tăria” (Ps.18, 1). Creatorul lumii este înfăţişat ca un adevărat părinte care îşi ocroteşte fiii: „Cum miluieşte tatăl pe fii, aşa miluieşte Domnul pe cei ce se tem de El” (Ps. 102, 13). Ca adevărat părinte, El este bun şi îndurător, dar în acelaşi timp şi drept, răsplătind fiecăruia după faptele lui (Ps. 17, 27-28), purtând grijă de cei în nevoi şi apăsați (Ps. 9, 10), acoperind pământul cu bunătăţi şi făcându-l să rodească toate din belşug (Ps. 68, 9).
„Cu privire la om, psalmii vorbesc despre două mari adevăruri dogmatice: înalta demnitate a omului, privit drept cununa creaţiei, şi nemurirea sufletului ” (Ps.8, 4-7) (5). Aceasta se datorează faptului că el a fost creat în chip special de Dumnezeu. Având această origine înaltă, el nu a fost lăsat de Creatorul său în părăsire, ci-i poartă necontenit de grijă, grijă fără de care omul s-ar pierde (Ps. 32, 13 ; 72, 24-27). Vorbind despre originea şi strălucirea naturii omeneşti, psalmistul aminteşte şi despre nemurirea sufletului, mai mult indirect şi mai ales în legătură cu ideea de răsplată a tuturor, în funcţie de felul cum a înţeles fiecare să împlinească pe pământ legea lui Dumnezeu (6).
În psalmi, cititorii găsesc rezolvate multe din problemele acestei vieţi pământeşti plină de zbucium, raportate la viaţa de dincolo, după cum spune psalmistul: „Iar mie a mă lipi de Dumnezeu bine este, a pune în Domnul nădejdea mea, ca să vestesc toate laudele Tale în porțile fiicei Sionului” (Ps. 72, 27).
Nu este de mirare deci că Psaltirea a constituit de la început pentru toţi creştinii izvorul cel mai îmbelşugat de cugetări înalte şi de sfaturi folositoare pentru binele comun (7). Pe lângă valoarea lor religioasă, teologică şi duhovnicească, psalmii au şi o nepreţuită valoare moral-socială, fapt ce a determinat pe unii cercetători, care s-au ocupat cu studiul acestei cărţi, să-i dea numele de „Carte a săracilor” (8). Pentru psalmişti, Legea lui Dumnezeu este regula cea mare a vieţii, iar împlinirea ei este calea spre desăvârşirea morală şi chezăşia fericirii (Ps. 118; 119).
„Formalismul religios este combătut şi în psalmi ca şi la profeţi: „Jertfiţi jertfa dreptăţii şi nădăjduiți în Domnul” (Ps. 4,5). Jertfa pe care o cere Dumnezeu este inima curată (Ps. 51, 19). Pietatea interioară şi datoriile faţă de aproapele nu pot fi neglijate sub pretextul aducerii unor sacrificii” (9).
DREPTATEA ÎN CARTEA PSALMILOR
În desfăşurarea perpetuă a neamului omenesc, năzuinţa spre dreptate a constituit o moştenire preţioasă pentru fiecare generaţie. În Cartea Psalmilor, ca de altfel şi în celelalte cărţi ale Vechiului Testament, pentru a determina idea de „drept” şi „dreptate”, se folosesc expresiile: tsedek şi tsedeka precum şi cuvântul mişpat în câteva cazuri cu sens similar (10). Radicalul tsdk de la care derivă tsedek şi tsedeka are semnificaţia originală de: „drept” (Ps. 5, 13), „credincios” (Ps. 1, 5-6), „iubitori de bine” (Ps. 11, 7), „cuvios” (Ps. 37, 28), „curat” (Ps. 32, 11), „neprihănit” (Ps. 33, 1), „fără răutate” (Ps. 7, 10) „nepărtinitor” (Ps. 7, 12).
În sens figurat însă, tsdk cuprinde întotdeauna ideea de conformitate cu norma de drept morală şi religioasă (11). În cele mai multe locuri din psalmi însă dreptatea este caracterizată ca o angajare spre îndeplinirea unei acţiuni oneste, ca o activitate, şi mai puţin ca o însuşire: „Domnul face dreptate între neamuri” (Ps. 110, 6).
Dar întâlnim şi locuri unde dreptatea este luată în înţelesul de însuşire, de virtute personală. În psalmul 119, cel ce iubeşte legea se roagă ca întru „dreptatea şi credincioşia” Sa, Domnul să-l facă viu (vers. 40; Ps. 143,1) şi să-l mântuiască (Ps. 72, 2) (12). În psalmul 7, 9, acelaşi drept cere lui Dumnezeu să-l judece după „dreptatea şi nevinovăţia” care este întru el.
În sens religios-moral, prin ţedek şi ţedeka se redă ideea de plinătate, desăvârşire, mântuire, precum şi atitudinea justă în raporturile cu semenii, echitate, sinceritate şi lipsă de păcate (Ps. 71, 10; 72, 3; 85, 12-14; 89, 17; 37, 2) (13). Prin urmare, psalmistul atribuie întotdeauna cuvintelor ţedek, ţedeka şi mişpat sensul de: activitate juridică, normă de drept, împrejurări de judecată, precum şi acela de însuşire, de virtute personală, atât când se referă la Dumnezeu, cât şi atunci când îi are în vedere pe oameni. Dreptatea socială este prezentată în psalmi ca una din principalele condiţii care se cer oamenilor, pentru ca nivelul de viaţă al tuturor să se ridice pe culmi nebănuite, în care nedreptatea, exploatarea, sărăcia, ura şi fărădelegile să nu-şi mai aibă locul (Ps. 24, 7-8; 7; 25, 7; etc.) (14).
Dacă în păgânism se vorbeşte despre dreptate ca despre un principiu unitar, permanent, absolut şi etern, apoi în concepţia Vechiului Testament se vorbeşte despre un Dumnezeu al cărui atribut esenţial este dreptatea.
În psalmii proorocului rege „dreptatea se va întoarce la judecată şi toţi cei cu inima curată, care se ţin de dânsa” (Ps. 93, 15), iar în inima profetului „mari sunt lucrurile Domnului şi potrivite tuturor voilor Lui. Laudă şi măreţie este lucrul Lui şi dreptatea Lui rămâne în veacul veacului” (Ps. 110, 2-3). Şi dacă dreptatea este alături de bunătate, milă, iubire etc., atributul desăvârşit al Celui Preaînalt, omul, lucru al mâinilor Sale, creat spre o viaţă de sfinţenie, este dator să-şi aproprieze dreptatea în toate activităţile vieţii sale, ca pe o componentă structurală a eului său interior pentru a se bucura de cele ce Dumnezeu a făgăduit prin gura împăratului – cântăreț: „întru pomenire veșnică va fi dreptul…. neamul drepților se va binecuvânta… răsărit-a în întuneric lumina drepţilor, Cel milostiv, îndurat şi drept” (Ps. 111).
Pe vremea profeţilor, prescripţiile legii mozaice erau însă din ce în ce mai puţin observate. Înfăptuirea dreptăţii a fost unul din motivele care-i determină pe profeţi să fie convinşi să propovăduiască că între oameni trebuie să-şi întindă legăturile sale de nezdruncinat pacea şi buna înţelegere. Proorocii s-au ridicat constant împotriva nedreptăţii, arătând că ea va fi aspru pedepsită: „Vai de cei ce fac legi nedrepte si de cei ce scriu hotărâri silnice, ca să îndepărteze pe cei slabi de la judecată şi să răpească dreptatea sărmanilor poporului meu, ca să facă din văduve prada lor şi să jefuiască pe cei orfani!” (Isaia 10, 1-2); „Vai de cei ce cugetă gânduri silnice stând în aşternuturile lor şi de cei ce săvârşesc nedreptatea la lumina zilei de îndată ce află prilej” (Miheia 2, 1; Avacum 2, 9). Cu aceeaşi tărie de convingere rostesc însă cuvinte de îndemn spre dreptate: „învăţaţi să faceţi binele, căutaţi dreptatea, ajutaţi pe cel apăsat, faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe văduvă” (Isaia 1, 17); „Păziți dreptatea şi faceți lucruri drepte, că în curând va veni mântuirea Mea şi dreptatea Mea se va descoperi” (Isaia 56, 1).
Proorocii cer cu vehemenţa împlinirea dreptăţii la judecată după porunca divina: „Faceţi judecată dis-de-dimineaţă şi scăpaţi pe cel asuprit din mâna asupritorului, pentru ca sa nu izbucnească mânia Mea ca focul şi pentru ca sa nu se aprindă din pricina faptelor voastre cele rele, aşa încât nimeni să n-o stingă” (Ieremia 21, 12); „Israel a făcut judecată şi dreptate şi de aceea i-a fost bine. El a judecat pricina săracului şi a nenorocitului şi de aceea i-a fost bine. Oare nu aceasta înseamnă a Mă cunoaşte pe Mine? – zice Domnul” (Ieremia 22, 15-16). Realizarea dreptăţii trebuie să caracterizeze viaţa socială, relaţia dintre om şi semenul său, dintre om şi colectivitatea din care face parte: „Lăsaţi nedreptăţile şi împilările şi faceţi judecată şi dreptate! Încetaţi de a mai asupri pe poporul meu, zice Domnul Dumnezeu. Să aveţi cântar drept şi efă dreaptă” (Iezechiel 45, 9-10).
Libertatea omului de a alege între bine şi rău i-a fost data de marea înţelepciune a lui Dumnezeu. De aici rezultă că omul este perfect responsabil de lucrările sale (15). El poate cunoaşte din însăşi firea sa datoria de a crede, de a nădăjdui şi iubi pe Dumnezeu şi de a-I da fireasca cinste. În cartea Înţelepciunii lui Isus Sirah ni se spune ca El a dat omului „ştiinţa şi legea vieţii” (Sirah 17, 9), zicându-le: „Feriți-vă de nedreptate! Şi le-a dat porunci, dând fiecăruia în grijă datoriile către aproapele său … Nu sunt ascunse nedreptăţile lor înaintea Lui şi toate păcatele lor sunt înaintea Domnului” (Sirah 17; 12, 16).
Strâns legată de dreptate este pacea, pentru ca nu se poate vorbi de una fără cealaltă, după spusa profetului: „Pacea va fi rodul dreptăţii, roada dreptătii va fi liniştea şi nădejdea în veci de veci” (Isaia 32, 17). Pentru aceasta conducătorii care vor fi călăuziţi de legi drepte şi nepărtinitoare vor fi pentru cei care-i conduc „ca un adăpost împotriva vântului, ca un liman împotriva ploii vijelioase, ca pâraiele de apă într-un pământ uscat şi ca umbra unei stânci înalte într-un ţinut secetos” (Isaia 32, 2). Deseori, psalmii evidenţiază profilul religios-moral al celui drept, arătând că un astfel de om este întotdeauna bun, fără prihană, ia aminte la legea Domnului, este sincer şi fără vicleşug şi în sufletul lui sălășluiește numai adevărul (16).
Peste tot în Cartea Psalmilor întâlnim contrastul dintre omul bun ca împlinitor al poruncilor divine şi, prin aceasta, realizator al dreptăţii sociale. Această problemă însă psalmistul o vede realizată în mod deplin în împărăţia mesianică. De aceea, „precizând despre venirea şi faptele lui Mesia, el accentuează şi lucrarea de dreptate socială desfăşurată de El în împărăţia pe care o va întemeia în mijlocul oamenilor” (17). Dacă în Vechiul Testament raporturile lui Iahve faţă de credincioşi erau normate mai mult pe dreptatea distributivă şi vindicativă, totuşi nu se poate susţine că El nu şi-ar fi manifestat faţă de aceştia şi iubirea sa îndurătoare şi iertătoare. Acesta este şi motivul pentru care noi vorbim despre o dreptate ajutătoare a lui Dumnezeu.
Iahve este un Dumnezeu al iubirii şi cel dintâi ne iartă „de şaptezeci de ori câte şapte”. Dar tocmai această iubire cere dreptatea, fiindcă El nu voieşte să vadă moartea celor pe care i-a plăsmuit să se bucure de bunătatea Sa (18).
Psalmii privesc îndeaproape relaţiile sociale dintre oameni, deşi în ei nu se întâlneşte o analiză amănunţită a stărilor şi raporturilor existente între ei. Forma în care se exprimă psalmistul împotriva nedreptăţilor sociale îmbracă adesea haina sentințelor scurte, dar expresive, care nu reliefează numai starea de lucruri, ci o şi condamnă ca fiind deosebit de rea. Astfel, vom întâlni în psalmi formule scurte şi lapidare care condamnă şi combat puternic şi hotărât nedreptatea socială, arătând că ea este rezultatul invidiei dintre oameni, care nesocotesc legea şi poruncile lui Dumnezeu.
O caracteristică însemnată a omului lipsit de scrupule în viaţa socială este şi aceea că cel nedrept nu se sfătuieşte cu nimeni când unelteşte împotriva celui lipsit, ci se mulţumeşte cu convorbirea pe care o are cu sine însuşi. E prea mult stăpânit de duhul mândriei pentru a consulta pe semenii săi, care poate i-ar imputa nedreptățile şi faptele lui (19).
Ajungând la concluzia că majoritatea nedreptăţilor sociale izvorăsc din dorinţa unora de a stăpâni pe cei inferiori lor şi în special din pofta de înavuţire, psalmistul se ridică plin de revoltă şi de ură împotriva bogăţiei, al cărei izvor este lăcomia. În acumularea de bunuri el nu vede decât nevoia firească a omului de a-şi întreţine existenţa fizică, dar aceasta poate deveni o „nevoie degenerată în excese şi abuzuri prin ceea ce se numeşte patima lăcomiei” (20).
În psalmi, profilul religios moral al celui drept este bine conturat. Aşa se arată că, faţă de Dumnezeu, el umblă fără prihană şi ia aminte cu multă sârguinţă la toate hotărârile Lui. În ceea ce priveşte puterea Firii dumnezeieşti o putem vedea prin lucrările ei: că i-a învăţat pe oameni dreptatea, şi pe cei ce le lucrează pe toate fără socoteală i-a deprins să petreacă cu judecată dreaptă. Pe acestea le-au săvârşit <scaunul> şi <împărăţia> Lui (21).
Şi în raporturile sale cu semenii, cel drept este dator să cultive numai dreptatea şi adevărul şi socoteşte a fi o nedreptate care nu poate fi iertată acumularea de către unii a bunurilor materiale în detrimentul altora. Dreptatea lui cu privire la semeni se manifestă astfel nu numai în voinţa fermă şi conştientă de a le respecta drepturile, ci şi în a voi şi a le face binele, în măsura în care le aparţine de drept (22).
După concepţia creştină şi cea biblică în general, dreptatea îşi are izvorul în însăşi Dumnezeu, de aceea dreptatea şi adevărul trebuie să triumfe. „Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este Împărăţia cerurilor” (Matei 5, 10).
PACEA ÎN CARTEA PSALMILOR
Nu putem vorbi despre pace în Cartea Psalmilor, fără a arunca în prealabil o privire de ansamblu asupra întregului Vechi Testament arătând că „peste tot unde se vorbeşte de pace şi înfăptuirea ei”, ea este motivată religios, adică este pusă în legătură cu Dumnezeu şi mai ales cu venirea lui Mesia.
În mod frecvent pacea este înţeleasă ca lipsă de războaie. O lume fără război este tot una cu o lume care se bucură de pace. Totuşi pacea nu e numai lipsa războiului. Ea este mai mult decât atât. Fiind un <nu> războiului, pacea este un <da> pentru viaţă, cu toate forţele creatoare. Pacea este deci însăşi viaţa în necontenita ei tensiune creatoare spre desăvârșire (23).
Pacea este permanentul dinamism al vieţii, după rânduiala şi ordinea firească, în care sunt angajate la maximum toate forţele pozitive din om, e strădania nobilă de a cuceri cunoaşterii umane noi orizonturi, virtuţilor umane noi culmi, inimii omeneşti noi sentimente, noi realizări. „Pacea este permanentul eroism al omenirii, care, prin muncă creatoare, stăpâneşte din ce în ce mai deplin forţele naturii şi îşi făureşte o viaţă din ce în ce mai fericită” (24).
Proorocul David începe să arate prin ce şi cum hrăneşte sufletul împlinirea adevărată a legii lui Dumnezeu. Pe primul loc pune pacea, şi nu puţină pace, ci din belşug – pace multă. Condiţia acestui lucru o recunoaşte a fi nu simpla împlinire a legii, ci împlinirea plină de dragoste: pace multă au cei ce iubesc legea. Fără această iubire, legea este un jug împovărător, iar alături de dragoste este mana hrănitoare. De aici vine pacea, adică starea de mulţumire pe toate planurile.
Dacă am început să iubim legea, înseamnă că ea este în inima noastră. Iar dacă ea este în inimă, acolo nu mai există patimi, căci fiecare poruncă a legii, fiind iubită, alungă patima opusă ei, iar toate poruncile alungă toate patimile. Astfel, în inima care iubeşte legea nu mai există loc pentru patimi. Iar dacă în inimă nu mai există patimi, atunci nimic nu va mai tulbura nici pacea ei. Ea se va odihni în linişte sau în multă pace (25).
Însă această pace şi această linişte nu reprezintă o stare de nepăsare, de trândăvie, ci starea fericită a vieţii trăite în mod paşnic. Pacea este rodul despătimirii, iar despătimirea îl repune pe om în demnitatea lui firească şi în relaţia pe care a avut-o la început, cu toată făptura, însă Dumnezeu a hotărât la început ca, unindu-se cu toata făptura, omul din toate să asimileze izvoare de puteri, fenomene şi influenţe pline de viaţă. Toate acestea i le înapoiază legea pe care el a început să o iubească. Şi de la Dumnezeu, şi din lumea îngerească, şi din lumea omenească, şi de la natură, vin către el neîncetat influenţe binefăcătoare şi hrănesc toată fiinţa lui – şi trupul, şi sufletul, şi duhul şi, hrănind-o, o mulţumesc din toate punctele de vedere; mulţumind-o instaurează pacea care, datorită acestei lucrări a influenţelor binefăcătoare, este o pace dulce şi mult-hrănitoare.
Fericitul Teodoret al Kirului este de părere că cei însuflețiți de iubirea dumnezeiască şi de păzirea poruncilor şi care au dobândit pacea cu Dumnezeu, chiar de s-ar înarma împotriva lor toţi oamenii, trăiesc cu bucurie. Martorul acestui lucru este dumnezeiescul Pavel, care striga: „în toate pătimind necaz, dar nefiind striviţi; lipsiţi fiind, dar nu deznădăjduiţi; prigoniţi fiind, dar nu părăsiți; doborâți, dar nu nimiciți” (2 Cor. 4, 8-9). Şi Domnul, trimiţându-i pe apostoli în toată lumea, ca pe nişte oi în mijlocul lupilor (Matei 10, 16), le-a spus: „Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă” (Ioan 14, 27).
În Vechiul Testament cuvântul pace (şalom), are un înţeles foarte cuprinzător: 1. integritate, sănătate, plinătate, lucru isprăvit-desăvârşit; 2. linişte, salvare, mântuire, prosperitate, fericire, binele în general, pace (26). În sens mai restrâns, prin pace se înţelege „lipsa a tot ce poate tulbura pe om, fie înlăuntrul său, fie în afară” precum şi securitatea de care se bucură un popor care n-are motiv să se teamă de vecinii săi, cu care trăiește în bune relații (Isaia 21, 4).
„Cu privire la creatură, pacea apare ca un bine foarte înalt. Şi cum binele aparţine firii umane, lucru cert este că şi pacea se răsfrânge în străfundurile fiinţei omeneşti. Ea decurge din adevărul faptelor oamenilor” (27). Profeţii Vechiului Testament aveau credinţa fermă în posibilitatea îndreptării şi vindecării fiinţei umane atinse de păcat. După ei, răul va fi pentru totdeauna înlăturat, iar „pacea nu va mai avea hotar” (Isaia 9, 6).
În Cartea Psalmilor, care este o sinteză a Vechiului Testament, pacea este prezentată ca o realitate care aparţine unor timpuri viitoare nu prea îndepărtate, ca o stare de prosperitate şi fericire a omenirii, când <uciderile vor dispărea> (28). După concepţia psalmistului, izvorul binecuvântat al păcii este însăşi Dumnezeirea. Psaltirea întreagă conţine idealul de pace în care omul trebuie să îşi găsească împăcarea cu semenii săi şi cu Dumnezeu. Psaltirea vorbeşte şi de făcătorii de pace şi îndeamnă la urmarea ei. Aducerea aminte de pace trebuie să fie un momento zilnic, cu gândul la pace să te culci: „cu pace, aşa mă voi culca şi voi adormi…” (Ps. 4, 8). Rugăciunile pentru pace nu trebuie să lipsească: „Rugaţi-vă pentru pacea Ierusalimului…” (Ps. 121, 6). Mai mult, psalmistul ne îndeamnă să căutăm pacea şi să nu căutăm motiv de duşmănie: „Cu cei ce urau pacea, făcător de pace eram” (Ps. 119, 7). Autorul sfânt rostea aceste cuvinte în urma revelației dumnezeiești, dar şi în urma experienţelor dureroase pe care le avea în această problemă. Aşa se explică doririle psalmistului adresate contemporanilor săi şi totodată nouă: „Să fie pace în întăriturile tale şi îndestulare în întăriturile tale” (Ps. 121, 8).
„Pacea se răsfrânge, ca un dar dumnezeiesc şi în fiinţa celui cuviincios şi în întreaga natură, căci toate au fost zidite cu dreptate, credincioşie şi multă înţelepciune. Cel credincios, după concepţia psalmistului, trebuie să trăiască în pace şi să se bucure de faptele minunate ale lui Iahve, gustând viaţa în pace cu toţi semenii săi” (29).
Raportul dintre om şi Dumnezeu rămâne echilibrat numai atâta vreme cât omul face ca pacea să sălăşluiască în sufletul său; atunci când în sufletul omului a pătruns tulburarea, acest raport se rupe în defavoarea omului. Bărbatul cel paşnic se caracterizează prin aceea că este moderat în ceea ce priveşte felul lui de viaţă, pe când cel războinic se caracterizează prin patimi, iar unul ca acesta nu ia parte la menținerea păcii (30).
Din cele expuse, rezultă că pacea în Cartea Psalmilor apare ca binele cel mai înalt pe care Dumnezeu îl dă oamenilor. Privirile psalmistului sunt mereu îndreptate spre progresul moral şi social al omenirii, spre zările unui viitor mai bun şi mai frumos prin pace şi bună înţelegere, îmbrăţişând nu numai destinul unui popor, ci destinul tuturor popoarelor. Cuvintele psalmistului trebuie trăite mereu în viaţa şi faptele oamenilor, ca astfel să nu se mai vorbească de neînțelegeri şi războaie (31). Pacea este prezentată în psalmi ca un bun foarte înalt ce trebuie să fie în oameni şi între oameni. De aici marea obligaţie a tuturor credincioşilor de a depune toate eforturile pentru ca pacea să se instaureze definitiv în lume şi războaiele să fie stăvilite –după cuvintele psalmistului– „până la capătul pământului” (Ps. 45, 9).
Socotită totdeauna între bunurile superioare în relaţiile dintre oameni, psalmistul cere ca mai întâi să căutăm pacea cu Dumnezeu pe care o realizăm apoi prin dreptatea şi iubirea faţă de oameni. Permanent în psalmi, ideea de pace este alături de ideea de dreptate şi iubire. „Cei blânzi vor moşteni pământul şi se vor desfăta de mulțimea păcii” (Ps. 36,1 1). Nimic nu poate realiza omul în lume dacă nu primeşte în suflet darul dumnezeiesc de a trăi viaţa în pace cu semenii săi (32).
Dumnezeu dorește ca să-i vadă pe oameni uniţi prin legăturile cele mai strânse, aceasta văzându-se încă de la facerea lumii şi culminând cu Întruparea Domnului Iisus Hristos. Izvorâtă din dragostea de om, prietenia este socotită floare rară între oameni, dar cu atât mai preţioasă. Ea constituie nu numai farmecul vieţii omeneşti, ci şi un bun moral. Prietenia este cel mai mare bun după înţelepciune, încât nici bogăţia, nici sănătatea, nici onorurile, nici plăcerile nu se poate compara cu ea (33).
Menirea prieteniei este de a se extinde în cercuri cât mai largi posibile, deschise spre întreaga umanitate, pentru a cuprinde ca pe nişte fraţi pe toţi oamenii, ca pe unii care au aceleaşi drepturi de la natură. Într-o astfel de situaţie şi cei răi trebuie câştigaţi drept prieteni, chiar cu preţul celor mai stăruitoare şi prelungite silinţe, pentru ca avându-i apropiaţi, să poată fi deprinşi mai uşor cu virtutea.
Pacea despre care vorbeşte psalmistul a fost dăruită desăvârşit de Mântuitorul prin cuvintele: „Pace vă las vouă, pacea mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu” (Ioan 14, 27). Pacea aceasta pe care ne-a lăsat-o Domnul se caracterizează prin dobândirea unei minţi liniştite, a unei stări sufleteşti echilibrate, prin lipsa de patimi şi îndepărtarea de orice prilej de sminteală. Cel ce caută pacea, acela îl caută pe Hristos (34). În locul răutăţii, al rătăcirii şi al urii, Mântuitorul cere pace şi înţelegere, linişte şi prietenie.
„Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema” (Matei 5, 9).
IUBIREA DE DUMNEZEU ŞI DE APROAPELE
Dumnezeu a dat expresie iubirii care-L caracterizează, aducând de la nefiinţă la fiinţă făptura umană pe care a înzestrat-o cu chipul Său (Facere 1,27). Ca fruct al dragostei divine şi chemat să rămână pururea în comuniunea aceasta cu Creatorul său, la adăpostul dreptăţii şi al luminii, omul a fost destinat dobândirii unor înalte daruri care aveau menirea de a-l face să progreseze în asemănarea cu Dumnezeu. Faptul că Dumnezeu oferea omului această posibilitate însemnă aşezarea de către Dumnezeu a unei temelii pe care omul putea să-şi construiască zidul desăvârşirii sale. Menţinerea relaţiei cu Dumnezeu presupunea activitate şi conferea omului demnitatea supremă. Deşi chemat la o înalta treaptă de existenţă prin rămânerea în comuniune, omul îl cunoaşte pe Dumnezeu, îşi cunoaşte şi condiţia sa precum şi natura legăturii între el şi Creatorul său. În relaţia cu omul, Dumnezeu îşi evidenţiază autoritatea (Facere 2, 16), vorbeşte imperativ – dar nu fără dragoste – arătându-i calea pe care trebuie să meargă şi scopul pentru care trebuie să-l urmeze. Iubirea este legătura între Dumnezeu şi oameni, şi a oamenilor între ei. Dar întrucât omul nu poate iubi deplin, acest sentiment fiind atât de propriu lui Dumnezeu, Dumnezeu Însuşi coboară la un sentiment ce se naşte direct din iubire, fiind propriu atât suveranităţii Sale cât şi naturii noastre. Este vorba de milostivire. Sfera ei de înţelegere este foarte întinsă. Ea înseamnă în primul rând, bunăvoinţă divină, graţie, milă cerească, apoi iubire de oameni, caritate, altruism. Pe scurt, milostivirea este –referindu-ne la Dumnezeu– exteriorizarea, manifestarea în act a iubirii divine; reflexul fondului sufletesc, a tot ce este mai bun în noi, referindu-ne la natura omenească (35). Efectele iubirii omului faţă de Dumnezeu sunt legate direct de iubirea faţă de aproapele. Iubirea este principul fundamental al existenţei creştine, iar iubirea de aproapele, condiţia primă a mântuirii. Iubirea (άγάπη, έρως, caritas, delicto) (36) – înseamnă iubire de Dumnezeu şi de aproapele, care sunt de nedespărţit, ele fiind esenţa vieţii creştine: „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei; dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii” (Ioan 13, 35). Această iubire văzând-o şi fericitul Apostol Pavel o numeşte chiar împlinirea legii; căci plinirea legii – afirmă el – este iubirea – deoarece – „iubirea nu face rău aproapelui” (Rom. 13, 10) (37).
Omul a fost înzestrat cu voinţă liberă care se manifestă numai în sfera binelui, deoarece răul încă nu intrase în lume. Liberul arbitru conferea omului personalitate, omul împlinind o serie de porunci ale lui Dumnezeu (Facere 2, 20), fapt care-i conferea o şi mai înaltă vrednicie. Trebuie să-L iubim pe Dumnezeu cu toată sârguința (38). În lumina revelaţiilor biblice, cheia păcii, pe toate coordonatele vieţii, este dragostea, iubirea de Dumnezeu şi de aproapele, şi iertarea, posibile în urma comuniunii prin credinţa cu Dumnezeu. Şi aşa cum Dumnezeu ne iubeşte pe toţi indiferent de starea în care ne aflăm, la fel noi trebuie să iubim pe semenii noştri, oricum ar fi aceştia, pentru ca să ne asemănăm cu Cel ce „face să răsară soarele Său şi peste cei buni şi peste cei răi şi plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi”. Cel ce în viaţa aceasta dăruieşte iubire, în viaţa cealaltă va primi iubire, ca o cunună a biruinţei.
Iubirea lui Dumnezeu pentru întreaga lume s-a arătat, mai întâi, când a trimis pe Fiul Sau în lume, să se nască, să crească şi să ne mântuiască: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veșnică” (Ioan 3, 16). Iar omul trebuie să arate iubirea lui, ca recunoştinţă a salvării, la fel faţă de Dumnezeu şi aproapele prin a trăi în pace. Legea iubirii depășește în importanță pe celelalte porunci. Iubirea de Dumnezeu nu este altceva decât o recunoştinţă faţă de Dumnezeu pentru că: „Noi iubim pe Dumnezeu, fiindcă El ne-a iubit cel dintâi” (I Ioan 4, 19). Iubirea de Dumnezeu trebuie să fie totală, dezinteresată şi jertfelnică aşa cum a fost formulată porunca iubirii: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău, din toată puterea ta şi din tot cugetul tău”. Tot legat de ideea de iubire Sfânta Scriptură ne învaţă: „Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 8). Mântuitorul Hristos ne arată că vom putea rămâne în relaţii de dragoste şi pace unii faţă de alţii, şi în dragostea Lui, dacă vom păzi poruncile: „Precum M-a iubit pe Mine Tatăl, aşa v-am iubit şi Eu pe voi; rămâneți întru iubirea Mea” (Ioan 15, 9). „Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne întru iubirea Mea, după cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu, şi rămân întru iubirea Lui” (Ioan 15, 10). Mărirea Celui întrupat constă cu deosebire în revărsarea de iubire divină, pe care o aduce în lume odată cu venirea Sa. Din această iubire a izvorât plinătatea harului şi a adevărului, pe care Fiul lui Dumnezeu a adus-o în lume. Căci întruparea Domnului nostru Iisus Hristos este revărsarea din plin a iubirii lui Dumnezeu în lume. Principiul vieţii este tocmai iubirea. Şi cum ne-a dat viata veşnică o arată Sfântul Apostol Pavel: „ne-a strămutat în Împărăţia Fiului iubirii Sale” (Col. 1, 13). Trebuie adăugat de asemenea că Mântuitorul dă plinătate şi poruncii privind iubirea aproapelui. S-a spus: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuți”. Înţelesul cel mai adânc al acestei porunci este respectul pentru persoana umană: atât a aproapelui cât şi a mea. Îl iubesc pe aproapele fără să mă desfiinţez, să mă anulez pe mine.
Iubirea dreptului din psalmi faţă de Dumnezeu umple tot sufletul lui, cuprinde toată fiinţa lui. Dumnezeu pentru el este cea mai reală şi vie fiinţă; el nu numai că-L simte, ci are sentimentul că-L şi vede: „Văzut-am mai înainte pe Domnul înaintea mea pururi, că de-a dreapta mea este, ca să nu mă clatin…pentru aceasta s-a veselit inima mea şi s-a bucurat limba mea” (Ps. 15, 8-9). De aceea dreptul prin toate cugetele sale, prin toate puterile sufletului se îndreaptă către Dumnezeu. „În ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine Dumnezeule. Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu…” (Ps. 41, 1-2). Dreptul tânjeşte după unirea cu Dumnezeu: „Cât de iubite sunt locaşurile Tale, Doamne al puterilor! Doreşte şi se sfârşeşte sufletul meu după curţile Domnului…Fericiţi sunt cei ce locuiesc în casa Ta; în vecii vecilor Te vor lăuda” (Ps. 83, 1-2, 5) (39). Tresaltă de bucurie inima celui cuvios când preaslăveşte pe Dumnezeu: „Bucura-se-vor buzele mele când voi cânta Ţie şi sufletul meu pe care l-ai mântuit” (Ps. 70, 26). Numai în Dumnezeu se linişteşte sufletul celui drept. Dreptul din Psaltire tot timpul trăieşte prin Dumnezeu. Fugind de nedreptate şi rău, dreptul tinde să facă binele; el se îngrijeşte de cel sărac şi cerşetor (Ps. 40, 2); el scapă chiar şi pe acela, care fără vreo pricină a devenit vrăşmaşul său: „Să prigonească vrăşmaşul sufletul meu şi să-l prindă” (Ps. 7, 5) (40), se roagă şi pentru acela, care cu răul i-a plătit binele: „Pus-au împotriva mea rele în loc de bune şi ură în locul iubirii mele” (Ps. 108, 4). Dreptatea dreptului se manifestă şi în atitudinea lui faţă de poporul său şi de oraşul sfânt Ierusalim. El iubeşte poporul său, ales de Domnul şi se roagă pentru mântuirea lui. În Vechiul Testament, ca şi în psalmi, dragostea de Dumnezeu este însoţită de frică căci zice psalmistul: „Slujiţi Domnului cu frică şi vă bucuraţi de El cu cutremur” (Ps. 2, 11). „Căci temându-ne de Stăpânul, lucrăm cele cuvenite şi avem multă veselie” (41). Dragostea de semeni creşte din obişnuinţa dragostei faţă de Dumnezeu şi mai ales din trăirea ei ca extaz pe treapta culminantă a rugăciunii, iar dragostea faţă de Dumnezeu ni se uşurează prin obişnuinţa cu dragostea faţă de semeni. Sufletul plin de dragoste se comportă la fel faţă de Dumnezeu şi faţă de toţi oamenii (42). În Noul Testament, iubirea de aproapele apare ca o poruncă ce stă strâns legată de iubirea de Dumnezeu. Taina iubirii dintre oameni este că fiecare trebuie să se dăruie celuilalt total şi să aştepte dăruirea totală a celuilalt. Dar prin aceasta nu înseamnă că o persoană nu poate iubi şi pe ceilalţi dăruindu-se total. Acest lucru nu se poate face decât prin har. Hristos se dăruieşte total tuturor şi fiecare Îl simte ca al său cu totul, deşi El este al tuturor şi fiecare Îl simte pe măsura deschiderii şi dăruirii sale faţă de El. Iubirea este cea mai mare virtute, am putea spune chiar: izvorul şi sufletul virtuţilor creştine, fiindcă toate celelalte virtuţii trăiesc cu adevărat şi rodesc binefăcător în viaţa creştinului numai când sunt luminate şi încălzite de dogoarea arzătoare a iubirii. Adevărul acesta îl arată atât de minunat Sfântul Apostol Pavel în acel pe drept numit „imn al iubirii creştine”, pe care îl găsim în capitolul al 13-lea din Epistola întâia către Corinteni.
Modelul desăvârşit de iubire faţă de aproapele rămâne Iubirea lui Hristos, singura care poate face pe om asemenea lui Dumnezeu, după cum zice Sfântul Apostol Pavel: „Fiţi dar următori ai lui Dumnezeu ca nişte fii iubiţi” (Efeseni 5, 1). Să imităm, deci, pe Dumnezeu (43) care nu are duşmănie, ci doar iubire faţă de oameni. Mântuitorul Iisus Hristos ne arată cum trebuie să ne iubim aproapele: „Aceasta este porunca Mea: Să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu” (Ioan 15, 12).
Note:
1 Arhid. Prof. Ioan Zăgrean, Conceptele de obligație şi datorie în morala creştină, în revista Mitropolia Ardealului, nr.1-3, 1980, p. 35-59.
2 Drd. Gheorghe Bogdaproste, Valoarea moral-socială a Cărții Psalmilor, în Studii Teologice, nr. 1-2, 1970, p. 104.
3 Ibidem.
4 Gherasim Timuş, episcopul Argeșului, Note şi meditații asupra psalmilor, vol. I, Bucureşti, 1896, p. 3.
5 Drd. Gheorghe Bogdaproste, op. cit., p. 105.
6 Pr. Prof. Dr. Nicolae Neaga, Problema frumosului în Vechiul Testament, în revista Mitropolia Moldovei, nr. 3-4, 1958, p. 204.
7 Drd. Gheorghe Bogdaproste, op. cit., p. 105.
8 Ibidem.
9 Studiul Vechiului Testament, manual pentru uzul studenților, Editura I.B.M.B.O.R, Bucureşti, 1955, p. 201.
10 Drd. Gheorghe Bogdaproste, op. cit., p. 105.
11 Ibidem.
12 Magistrand Dumitru Abrudan, Dreptatea şi pacea în Cartea Psalmilor, în Studii Teologice, nr.7-8, 1963, p. 416.
13 Ibidem.
14 Drd. Gheorghe Bogdaproste, op. cit., p. 106.
15 John Stuart Mill, Despre libertate, trad. de Adrian-Paul Iliescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 111.
16 Ibidem, p. 107.
17 Ibidem.
18 Magistrand Dumitru Abrudan, op. cit., p. 418.
19 Drd. Gheorghe Bogdaproste, op. cit., p. 108.
20 Ibidem.
21 Fericitul Teodoret al Kirului, Tâlcuirea celor 150 de psalmi ai proorocului împărat David, Sf. Mănăstire Sf. Arhangheli, Petru Vodă, 2003, p. 353.
22 Magistrand Dumitru Abrudan, op. cit., p. 422.
23 Dr. Nicolae Mladin, mitropolitul Ardealului, Studii de teologie morală, Editura Arhiepiscopiei, Sibiu 1969, p. 106.
24 Ibidem.
25 Pr. Prof. Dr. Nicolae Neaga, Istoria timpurilor vechio-testamentare, în revista Mitropolia Ardealului, nr. 5-6, 1958, p. 369.
26 Dr. Nicolae Mladin, op. cit., p. 109.
27 Magistrand Dumitru Abrudan, op. cit., p. 423.
28 Ibidem.
29 Ibidem.
30 Pr. Mihai Georgescu, Idei morale şi sociale în comentariul la psalmi al Sfântului Vasile cel Mare, în revista Studii Teologice, nr. 7-8, 1958, p. 473.
31 Drd. Gheorghe Bogdaproste, op. cit., p. 114.
32 Ibidem.
33 Pr. prof. Ioan GH. Coman, Frumusețile iubirii de oamenii în spiritualitatea patristică, Timișoara, 1988, p. 139-141.
34 Ibidem.
35 Magistrand Traian Sevici, Probleme de învățătură şi viaţă creştină în comentariul Sf. Ioan Gură de Aur la scrisoarea Paulină către Filipeni, în revista Studii Teologice, 1960, nr. 7-8, p. 502.
36 Termenul îndeobște folosit de Sfinţii Părinţi este άγάπη – care desemnează în mod egal atât iubirea de Dumnezeu cât şi iubirea de aproapele (Pr. prof. dr. Ștefan Sandu, Iubirea aproapelui la Sfântul Ioan Gură de Aur, în revista Ortodoxia, anul 2002, nr. 3-4, p. 123).
37 Sfântul Ioan Gură de Aur, „Omilii la Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel”, Editura Christiana, Bucureşti, 2005, p. 441.
38 Fericitul Teodoret al Kirului, op. cit., p. 105.
39 Pr. Gheorghe Şavelschi, op. cit., p. 15.
40 Sfinţii Părinţi arată că „acest cuvânt se poate înţelege şi pentru nevăzutul vrăjmaș diavol”. A se vedea Cuviosul Eftimie Zigabenul, Sfântul Nicodim Aghioritul, op. cit., p. 107.
41 Fericitul Teodoret al Kirului, op. cit., p. 12.
42 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă ascetică şi mistică, Editura I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1992, p. 275.
43 Sf. Ioan Evanghelistul zice că: „Tot cel ce iubeşte este născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu, iar cel ce nu iubeşte, n-a cunoscut pe Dumnezeu” (1 Ioan. 4, 16). Şi iarăşi, în alt loc zice: „Cel ce păzește poruncile lui Dumnezeu, rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el; prin aceasta cunoaștem că El rămâne în noi din Duhul care ni L-a dat” (1 Ioan 3, 24).
Bibliografie:
- „Biblia sau Sfânta Scriptură”, Tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2005.
- Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel, Editura Christiana, Bucureşti, 2005.
- ***Studiul Vechiului Testament, manual pentru uzul studenţilor, Editura I.B.M.B.O.R, Bucureşti, 1955.
- Fericitul Teodoret al Kirului, Tâlcuirea celor 150 de psalmi ai proorocului împărat David, Sf. Mănăstire Sf. Arhangheli, Petru Vodă, 2003.
- Bogdaproste, Drd. Gheorghe, Valoarea moral-socială a Cărţii Psalmilor, în revista Studii Teologice, nr. 1-2, 1970.
- Coman, Pr. prof. Ioan, Frumuseţile iubirii de oamenii în spiritualitatea patristică, Timişoara, 1988.
- Georgescu, Pr. Mihai, Idei morale şi sociale în comentariul la psalmi al Sfântului Vasile cel Mare, în revista Studii Teologice, nr. 7-8, 1958.
- Mill, John Stuart, Despre libertate, trad. de Adrian-Paul Iliescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994.
- Mladin, Dr. mitropolitul Ardealului Nicolae, Studii de teologie morală, Editura Arhiepiscopiei, Sibiu, 1969.
10. Neaga, Pr. Prof. Dr. Nicolae, Istoria timpurilor vechio-testamentare, în revista Mitropolia Ardealului, nr. 5-6, 1958.
11. Sevici, Magistrand Traian, Probleme de învăţătură şi viaţă creştină în comentariul Sf. Ioan Gură de Aur la scrisoarea Paulină către Filipeni, în revista Studii Teologice, 1960.
12. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Spiritualitatea ortodoxă ascetică şi mistică, Editura I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1992.
13. Timuş, episcopul Argeşului Gherasim, Note şi meditaţii asupra psalmilor, vol. I, Bucureşti, 1896.
14. Zăgrean, Arhid. Prof. Ioan, Conceptele de obligaţie şi datorie în morala creştină, în revista Mitropolia Ardealului, nr.1-3, 1980.
Protos. Drd. Nifon Văcăruș