„Dumnezeule, cântare nouă Îţi voi cânta Ţie; în psaltire cu zece strune Îți voi cânta Ție” (Ps. 143, 9)
Cultul Vechiului Testament. „Omul, ca fiinţă religioasă, îşi manifestă dragostea faţă de Dumnezeu, Creatorul şi Binefăcătorul său, şi tinde mereu spre realizarea comuniunii cu El prin acte de cult. Totalitatea formelor, a actelor religioase şi a ceremoniilor fixate, stabilite şi consfinţite de Biserică, menite să pună pe om în legătură cu Dumnezeu formează cultul divin” (1).
Cultul are o importanţă majoră în viaţa religioasă în general, pentru că aceasta se trăieşte şi se manifestă mai ales prin formele cultului, caracteristice şi definitorii pentru religia respectivă. Cultul derivă din religie şi este inspirat sau determinat de ea. „Orice formă de cult nu este altceva decât o concretizare în afară a unui fond sufletesc lăuntric; la originea ei se află totdeauna o idee religioasă sau un sentiment religios, din care derivă şi pe care le exteriorizează” (2).
Izvorul formelor de cult e concepţia religioasă pe care o avem despre Divinitate şi despre raportul în care ne situăm faţă de Ea; această concepție inspiră şi determină formele sau caracterul cultului respectiv. De aceea „cultul fiecărei religii poartă pecetea doctrinei religioase care stă la temelia lui” (3).
Religia iudaică este înainte de toate o formă de religie a vieţii interioare, individuale şi subiective; fiecare individ este făcut responsabil pentru acţiunile sale. Conştiinţa superiorității şi perfecțiunii infinite a lui Dumnezeu în contrast cu slăbiciunea noastră dă naştere sentimentului religios, din care rezultă dependenţa noastră faţă de Fiinţa supremă, manifestată prin diferite forme de cinstire.
A cinsti pe Dumnezeu prin acte de cult este o consecinţă firească şi necesară, prin aceasta omul aducându-I laudă şi mulţumire, mijlocind ajutorul Său. Cultul şi tot ceea ce ţine de el (comemorări, gesturi şi acte rituale, clădiri etc.) este expresia legăturii empirice dintre om şi divinitate. Un criteriu al sacralităţii spaţiului cultic este pe lângă o anume consacrare rituală, funcţionarea şi rolul său în viaţa omului religios. Cultul desfăşurat în cadrul său apare ca o garanţie a prezenţei divine în el, deşi uneori această prezenţă este gândită doar la nivel simbolic, nu ca fiind reală.
La formarea unei imagini complete despre ceea ce înseamnă spaţiu cultic în marile religii contribuie apoi şi ansamblul unor noţiuni sau idei fundamentale prezente în fiecare religie: sfinţenia şi cosmologia, relaţia cu Divinitatea, comunitatea, idealuri sociale şi religioase. Noţiunea de sfinţenie este strâns legată în iudaism de Dumnezeu, care este numit: „Iahve cel Sfânt”, sau „Sfântul lui Israel”. Dumnezeu este sfânt nu numai în fiinţa Sa, ci sfinţeşte şi lucrurile, locurile sau persoanele care îi sunt consacrate, şi care devin la rândul lor sacre. În psalmi nu numai Dumnezeu este preamărit şi lăudat pentru faptele sale mântuitoare. Omul, pentru care Dumnezeu a creat cerul şi pământul şi tot pentru om, aflat în centrul atenţiei sale, Dumnezeu a săvârşit atâtea lucruri minunate, pentru acest om şi pentru mântuirea sa, Dumnezeu, „la plinirea vremii” (Gal. 4, 4) L-a trimis pe Iisus, Fiul său, în lume.
Psalmii şi cultul Vechiului Testament. Omul, care este cântat cu atâta pasiune în psalmi, omul, pentru care Dumnezeu a făcut atâtea lucruri minunate, omul, el este coroana întregii creaţii, iar acum este chemat să-L laude pe Dumnezeu cu însăşi cuvintele lui. Formaţi în acest fel în etape succesive, psalmii au păstrat urma adaptării lor la împrejurări. „Psalmii, într-adevăr, nu pot fi înţeleşi decât împreună. Numai aşa poate fi înţeleasă cristalizarea, supravieţuirea, fructul vieţii lui Israel, a cărui gândire au produs-o, a cărui acţiune au alimentat-o şi ale cărui sentimente le-au susţinut. În felul acesta poartă ei trecutul şi viitorul” (4).
Aşa cum a ajuns până la noi, Psaltirea trebuia să fie o culegere de cântece liturgice mai mult sau mai puţin oficială folosită la Ierusalim în epoca celui de al doilea Templu, în secolul al IV-lea înainte de Hristos: se întrezăresc pelerinaje (Ps. 122), procesiuni (Ps. 132), rituri, rugăminţi, rugăciuni de tot soiul. Din această epocă şi până în ziua de azi psalmii sunt o componentă principală a cultelor iudaismului şi creştinismului.
Vechiul Testament este considerat preistoria creştinismului. Noul Testament este o prelungire firească a lui (5). Cartea Psalmilor a fost cartea de cântări a evreilor. De fapt, sunt cinci cărţi ale psalmilor, fiecare terminându-se cu o doxologie, iar acestea au o corespondență mai mult accidentală cu cele cinci cărţi ale lui Moise. Psalmii 1-14, prima carte, reflectă cartea Genezei, subiectul cheie fiind omul şi sfaturile lui Dumnezeu cu privire la el. Psalmii 42-72 constituie o a doua carte, al cărui subiect cheie este Israel. Această carte începe cu un strigăt de izbăvire şi se termină cu împăratul lui Israel domnind peste naţiunea răscumpărată. Mulţi dintre psalmii din această grupă reflectă învăţătura Exodului. Psalmii 73-89, cea de-a treia carte, conţin sanctuarul pentru nota lor dominantă şi de aceea sunt o paralelă a cărţii Levitic. Psalmii 90-106, corespund în mod evident cărţii Numeri, cea de-a patra carte a lui Moise. Acest grup de psalmi începe cu unul scris de Moise şi se termină cu unul care relatează răzvrătirile poporului Israel în pustie. Psalmii 107-150, cea de-a cincea carte, sunt legaţi de Deuteronom, gândul predominant fiind Cuvântul lui Dumnezeu.
„Caracterul religios al cuprinsului psalmilor ne arată că scopul scrierii, compunerii şi adunării lor la un loc n-a fost, în primul rând dragostea de literatură poetică sau satisfacerea unui imbold şi talent poetic, ci mai mult scopul practic, şi anume: practic religios” (6).
Un criteriu al sacralităţii spaţiului cultic este pe lângă o anume consacrare rituală, funcţiunea şi rolul său în viaţa omului. Modul cum este gândită şi afirmată relaţia cu Dumnezeu în cadrul serviciului cultic, reală şi simbolică, are efecte şi asupra ideii de sacralitate a locaşului de cult. Construcţia şi arhitectura locaşurilor de cult este condiţionată de ansamblul unor concepţii şi realităţi, de evoluţia şi stagnarea lor, cu alte cuvinte de factorii interni, la care abia ulterior se adaugă influenţa factorilor externi: stiluri arhitectonice, curente estetice, caracteristici geografice etc.
În iudaism, la fel ca şi în alte religii, locașul de cult nu este tot atât de vechi precum cultul, care îl precede. Referirile la locurile rezervate cultului sacrificial, ulterior la altarele ridicate pe înălţimi sunt numeroase în Sfânta Scriptură.
Psalmii la templu. Templul este locaşul sau spaţiul sacru prin excelenţă al poporului ales. El capătă semnificaţii noi, simbolismul şi funcţionalitatea sa cultică fiind mult mai complexe decât cele ale Cortului Mărturiei sau Cortului Sfânt.
Construcţia primului templu s-a făcut în timpul lui Solomon şi a durat şapte ani. În mare, el urma acelaşi plan ca şi Cortul Sfânt, mai exact o împărţire tripartită: vestibul, Sfânta (Heical) şi Sfânta Sfintelor (Debir). Acesta nu era o construcţie de mari dimensiuni (30 metri lungime) dar era impunător, cu cele două enorme coloane de bronz din faţa intrării, înalte de 12 metri şi împodobite cu capiteluri bogate şi motive florale. Sala principală –de 9/18 metri şi înaltă de 13 metri- era decorată cu panouri de lemn de cedru, şi cu zece candelabre de aur masiv, fiecare având şapte lumânări. În spate, o uşă păzită de două făpturi mitologice (heruvimi), înalte de 5 metri, ducea spre Sfânta Sfintelor, o încăpere fără lumină, conţinând un singur obiect: <<Arca Alianţei>> îmbrăcată în aur, în care erau păstrate Tablele Legii (7). Templul apare ca o copie a casei lui Dumnezeu din ceruri, dimensiunea sa cosmică fiind evidentă: „Şi a zidit locaşul Său cel sfânt, ca înălţimea cerului; pe pământ l-a întemeiat pe el în veac” (Ps. 77, 75).
Caracterul său extramundan face adeseori ca referirile la el şi la prezenţa divină în el să apară oarecum antinomice: „Domnul este în locaşul cel sfânt al Său, Domnul în cer are scaunul Său” (Ps. 10, 4) (8). Această confuzie de planuri sugerează strânsa legătură aproape până la identitate (templu-locaş ceresc), dintre original şi reflecţia sa.
Caracterul unic al Templului reiese şi din tradiţiile talmudice dezvoltate treptat. Interpretarea literală (spaţială) a versetului de la Iezechiel 5,5 („Acesta este Ierusalimul, pe care Eu l-am pus în mijlocul neamurilor şi al țărilor dimprejur”) a dat naştere unei geografii sacre: Israel este ţara din mijlocul pământului, Ierusalimul este mijlocul Israelului, templul este mijlocul Ierusalimului.
Vechea biserică iudaică a dat Psaltirii cea mai largă aplicare în serviciul său bisericesc. În cartea Neemia se spune că „încă de mult, în zilele lui David şi Asaf se hotărâseră căpeteniile cântăreţilor şi cântările cele de laudă şi de mulţumire în cinstea lui Dumnezeu” (Neemia 12, 46). Cartea I Parelipomena confirmă acestea, când spune despre David că după aducerea chivotului legii la Ierusalim, „a pus la slujbă înaintea chivotului Domnului din leviţi, ca să preamărească, să mulţumească şi să preaînalţe pe Domnul Dumnezeul lui Israel…În această zi, David pentru întâia oară, a dat, prin Asaf şi fraţii lui următorul psalm de laudă Domnului: << Lăudaţi pe Domnul şi chemaţi numele Lui >>…” (I Paralip. 16, 4-8).
Această rânduială aşezată de David s-a încetăţenit pe lângă templu pentru totdeauna. Din cartea II Paralipomena, se vede că pe timpul regelui Iezechia au fost aşezaţi în casa Domnului leviţii cu chimvale, psaltiri şi chitare după rânduiala lui David, Gad şi Natan profetul: „Iezechia regele şi căpeteniile au zis către leviţi, să preaslăvească pe Domnul cu cuvintele lui David şi ale lui Asaf văzătorul, şi ei L-au slăvit cu mare bucurie şi s-au plecat la pământ şi s-au închinat” (II Paralip. 29, 30) (9).
David introduce ordine în cântarea de la serviciul divin şi împarte pe cântăreţi în 24 de clase. Aceştia cântau la serviciul de la templu şi nu poporul. Adeseori se cântau psalmi întregi. De multe ori însă se cântau doar fragmente din ei: spre exemplu în I Cronici 16, 8-22 este psalmul 105, 1-15. Şi tot acolo, versetele 23-33 sunt din psalmul 96,1-18; iar versetele 24-36 îşi găsesc corespondent în psalmul 106.
În mijlocul celorlalţi cântăreţi şi protopsalţi cânta cu psaltirea şi David, fiecare de Duhul Sfânt mişcându-se, lăudau pe Dumnezeu, iar ceilalţi petreceau în linişte, glăsuiau însă după cel ce cânta pe Aliluia; şi când atingea Duhul pe altul, ceilalţi se linişteau tăcând; cu acest cuvânt şi Apostolul Pavel, aşezând buna rânduială în biserici, zice: „Şi de se va descoperi altuia, cel dintâi să tacă” (I Cor. 14, 30) (10).
Aşadar se alegeau fragmentele care se cântau. Alegerea o făcea cântăreţul singur. Mai târziu cu ocazia diferitelor prilejuri s-a rânduit să se cânte anumiţi psalmi. Aceşti psalmi erau rânduiţi să se cânte la jertfa de dimineaţă. În ziua întâi a săptămânii, duminica, se cânta psalmul 23; luni psalmul 47; marţi psalmul 81; miercuri psalmul 93 şi o parte din psalmul 101; joi psalmul 80; vineri psalmul 93; sâmbătă 92 şi 38. În afară de aceştia, mai găsim cântându-se psalmul 80 la anul nou dimineaţa, iar după amiază psalmul 29. La Pesah ca şi la Cincizecime se întrebuinţau psalmii 104 şi 105. În timpul tăierii mielului pascal, se cântau psalmii 113-118.
De asemenea la sărbătoarea corturilor se cântau unele părţi din psalmul 118. Tot la sărbătoarea corturilor, din ziua a doua până în ziua a opta se cânta din psalmii 29, 50, 65, 81, 82 și 94. Psalmii care se cântau la aceste sărbători se numesc: musaf, adică cântări ce se cântă la jertfele adăugate la aceste sărbători (11). Cât priveşte sărbătorile religioase, sacrificiile şi riturile, întreg cultul sacrificial public sau privat, acestea sunt de neconceput fără un ceremonial sacru, însoţit de psalmi (12). Există texte, ce menţionează cântarea la cultul antic. Într-un pasaj din Amos 5, 23, ce vorbeşte despre cultul formalistic în regatul de nord, Yahve zice: „Depărtează de Mine zgomotul cântecelor tale, că nu am plăcere să ascult cântarea alăutelor tale” (13).
Chiar dacă psalmii utilizaţi în cult nu erau cei cunoscuţi sub forma prezentă, au existat însă compoziţii de natură similară. Multe suprascrieri ebraice şi eline ale psalmilor fac trimiteri la menirea lor liturgică (spre a fi întrebuinţaţi în cultul divin). După mărturia Talmudului, psalmul 91, „cântarea de ziua Sâmbetei”, se cântă de către leviţi sâmbăta în timpul libaţiunii cu vin la serviciul de dimineaţă. Că psalmii se întrebuinţau la serviciul divin, se mai poate observa şi din cuprinsul multora, de exemplu psalmul 110, care conţine în sine rugăciunea celui suferind, sau psalmul103 care slăvește pe Domnul Creatorul şi Proniatorul lumii.
Dacă privim întrebuinţarea Psaltirii la serviciul divin în Vechiul Testament putem observa că aceasta nu se reduce numai la execuţia vocală a unor psalmi. Trebuie să credem că Psaltirea se şi citea la fiecare slujbă. Aceasta ne indică împărţirea existentă a Psaltirii, asemenea împărţirii „Legii” –„Tora”, adică a Pentateuhului în 54 parașe (paraşă-secţie, capitol) după numărul celor 54 de săptămâni. Nici una din celelalte cărţi ale Vechiului Testament nu a avut o astfel de împărțire (14). Avem prea puţine informaţii despre natura muzicii ebraice. Totuşi, se poate spune că ideea de ritm predomină. Multe popoare primitive pun accent pe ritm. În muzica evreilor antici, melodia poate fi descrisă ca un fel de aclamare recitativă, melodiile fiind foarte scurte, repetându-se într-una.
Situaţia în ceea ce priveşte cel de-al doilea templu este mult mai clară. În serviciul de fiecare zi, când se oferea sacrificiul zilnic, preoţii suflau în trompete, iar cântăreţii templului cântau psalmi cu instrumente muzicale. După sacrificiu se cânta psalmul zilei. Aceasta se făcea atât dimineaţa cât şi seara. În zilele de sărbătoare şi alte ocazii importante, erau cântaţi psalmii prescrişi. Astfel, psalmii Hallel (113-118) erau cântaţi la Paşti, la sărbătoarea Săptămânilor şi la sărbătoarea Tabernacolelor, la sărbătoarea Hanukka şi la sărbătorile de Lună nouă. Psalmii treptelor erau cântaţi de cei care urcau spre Ierusalim, la cele trei mari sărbători: Azime, Săptămânilor şi Tabernacolelor. Psalmul 30 era cântat la Hanukka (târnosirea templului) de către Iuda Macabeul, după dărâmarea templului de către Antioh Epifaniu, în 165 înainte de Hristos. Psalmul 81 era cântat la celebrarea slujbei pentru Lună nouă, când erau aduse sacrificii speciale.
Cea mai importantă ocazie, pentru cântarea de psalmi, era sărbătoarea Tabernacolelor sau Colibelor, celebrată la luna plină din Tişri, luna a şaptea din anul iudaic. Psalmul 135, al cărui text spune clar că se citea la templu, era cântat în dimineaţa sărbătorii de Paşte. Existenţa cântăreţilor levitici şi a altor cete de cântăreţi ai templului este clar probată, cel puţin la serviciile de mai târziu ale templului (15).
Ideea principală din Psaltire nu o reprezintă istoria externă a poporului evreu, ci istoria internă a sufletului evreu în decursul multor veacuri, de la Moise şi până în perioada posterioară captivităţii, prin urmare, o perioadă mai mare de un mileniu, cu credinţele ei religioase, dispoziţiile trăite, bucuriile şi durerile, căderile şi răscoalele, strigăte de bucurie şi suspinurile pocăinței (16). Psaltirea se prezintă ca o carte incomparabilă, pentru că răspunde mai bine ca orice altă carte a canonului Vechiului Testament la întrebări de genul: care erau idealurile vechiului iudeu credincios, credinţele lui, cum reacţiona în faţa binelui şi răului. Psaltirea ne dă nouă un model de drept al Vechiului Testament, nu numai individual în persoana împăratului cântăreţ David, ci şi unul tipic, aşa cum îl concepea iudeul în tot cuprinsul istoriei iudaice de la David până la Ezdra (17).
Psalmii în sinagogă. Cu privire la originea sinagogii, au fost sugerate mai multe teorii. După iudeii din timpul Domnului Iisus, fondatorul sinagogii a fost Moise, căci tendinţa era să i se atribuie lui instituţiile religioase esenţiale. Sunt şi păreri care susţin că sinagoga datează din perioada exilului şi a luat fiinţă în Babilon, ca o înlocuire a templului. O altă sugestie este că ea a fost fondată de către Ezdra. Sunt însă şi alţii care cred că sinagoga a fost creaţia iudaismului elenistic, având originea în diasporă, mai târziu fiind introdusă în Palestina. Din nefericire, nici Vechiul Testament, nici cărţile apocrife din timpurile macabeice nu ne dau nici o informaţie.
Dacă templul era casa lui Dumnezeu, spaţiul prezenţei Sale reale, sinagoga este un loc de întrunire, de rugăciune, de judecată, de studiu sau de socializare, dar nu este în sine un spaţiu sacru, ci sacralizat prin prezenţa şi forţa spirituală a comunităţii.
Sinagoga a avut rolul să adune pe credincioşii iudei şi să le cultive credinţa. Cel mai timpuriu pe la sfârşitul veacului V înainte de Hristos existenţa instituţiei sinagogilor se cunoaşte mai bine la iudeii din diasporă. În timpul Mântuitorului, sinagoga era o instituţie recunoscută şi chiar înfloritoare ca centru local al cultului. Cultul simplu din sinagogă consta din citiri din cărţile lui Moise şi din cele ale profeţilor, din cuvântări ocazionale, în legătură cu textele citite, precum şi din rostirea unor rugăciuni. Faptul acesta reiese şi din Evanghelii (Lc. 4, 16; Mt. 6, 5). Prin mijlocirea cultului credinţa credincioşilor se menţinea vie. Din citirile Sfintelor Scripturi credincioşii îşi împrospătau cerinţele legii pentru aplicarea lor în viaţă (18). Cea mai antică evidenţă vorbeşte de sinagogile din Egipt, numite <<locuri de rugăciune>>. Filon din Alexandria şi Iosif, când vorbesc despre sinagogi, pun accentul principal pe învăţătura Legii şi dogmele iudaice. Filon se referă la sinagogi ca la nişte locaşuri de închinăciune, spunând că aici erau cântate laude, imnuri şi cântări, printre acele cântări numărându-se cu siguranţă şi psalmii.
În Noul Testament, de asemenea, când se vorbeşte de sinagogi, accentul se pune pe elementul instrucţie-învăţătură căci adesea sunt menţionate predicarea şi citirea scripturilor (19). Dacă se presupune că la început sinagoga a luat fiinţă având ca scop principal de a se citi şi explica Legea în ea, totuşi încetul cu încetul, sinagoga a fost utilizată în scopul cultului. Acest proces este posibil să se fi dezvoltat după obiceiul de la templu.
Odată cu apariţia sinagogilor ca centre locale de cult, era lucru firesc ca frecventarea lor să aibă loc în mod obişnuit sâmbăta, rugăciunea formând o parte însemnată a cultului. Drept rugăciuni în comun erau rostiţi o serie de psalmi care, după forma şi structura lor, sunt cu adevărat modele de rugăciune. Unii din psalmi se potrivesc ca rugăciuni particulare, alţii pot fi folosiţi ca rugăciuni în comun. Faptul acesta nu este izolat în Vechiul Testament. În Deuteronom se poate observa trecerea bruscă de la persoana a doua singular la persoana a doua plural. Acelaşi lucru îl întâlnim la profeţi ca şi în psalmi. Prin mijlocirea unor astfel de psalmi credinciosul îşi exprimă năzuinţa sufletului său de a se apropia de Dumnezeu. Se ştie că, cântarea psalmilor ocupa o parte importantă în liturghia de la templu şi azi se acceptă faptul că obiceiul a fost luat de la templu şi introdus în liturghia de la sinagogă (20). În zilele de sărbătoare se cântau psalmi şi în familie. În ziua Pesah Halrll -psalmii 113-118 se cântau jumătate înainte de masă, jumătate după masă. Pentru cântarea psalmilor în familii nu existau anumite reguli. Cânta fiecare ce voia şi la ce prilej găsea potrivit. Cântau un psalm întreg sau doar o parte (21).
Chiar şi sinagogile din zilele noastre fac uz considerabil de Psaltire. Metoda de a folosi psalmi întregi este naturală şi înţeleaptă, deoarece în cea mai mare parte, fiecare psalm îşi are o oarecare unitate şi e mai înţeles decât atunci când sunt cântate sau rostite numai câteva versete. Se poate observa că folosirea psalmilor întregi, adică a psalmilor aleşi şi fixaţi la diferitele servicii, se face oarecum din cauza cuvintelor sau ideilor potrivite pentru anumite zile şi ocazii.
Sinagoga nu a fost niciodată concepută ca o compensaţie arhitectonică a Templului, care a rămas un simbol, dar şi un ideal ce potrivit unei concepţii ciclice a istoriei iudaice ar putea fi reconstruit. Psaltirea este sursa rugăciunilor şi frazeologiei rugăciunilor. Multe rugăciuni din cartea de ritual modernă sunt aproape complet compuse din fragmente din Psaltire. Astfel, rugăciunea ce trebuie spusă la intrarea în singogă este alcătuită din psalmii: 5, 8; 55, 15; 26, 8; 95, 6; 69, 14; cu o citare din cartea Numeri. De asemenea, rugăciunea ce trebuie spusă după lectura pericopelor biblice include psalmii: 99, 5-9; 78, 38; 40, 12; 25, 6; 68, 35; 94, 1; 3, 9; 46, 8; 84, 13; 20, 10; 28, 9; 33, 20; 85, 8; 44, 27; 81, 11; 114, 15 şi 13, 6. Acelaşi lucru se întâlneşte aproape în întreaga carte de rugăciuni de astăzi. Lucrul acesta nu trebuie să ne surprindă dat fiind faptul că psalmii sunt plini de simţăminte şi au intrat aşa de adânc în fiinţa spirituală a credincioşilor care vor să-şi înalțe sufletul către Dumnezeu (22).
La fiecare pas, aflăm exprimate în cuvintele psalmilor toate aspiraţiile religioase ale sufletului omenesc. Toate acestea arată că, după concepţia Vechiului Testament, cultul este un element foarte important pentru o viaţă virtuoasă. Cuprinsul variat al Psaltirii oferă credinciosului hrană spirituală nu numai în legătură cu cultul public, ci şi cu viaţa particulară. Rugăciunea ca forma cea mai generală a cultului divin nu e limitată doar de un loc sau altul. Credinciosul se poate ruga pretutindeni şi în rugăciunea sa poate simţi prezenţa lui Dumnezeu.
„Viaţa religios-morală, după cum este înfăţişată în Vechiul Testament, poate fi caracterizată drept o viaţă trăită în deplină armonie cu voia cea sfântă a lui Dumnezeu, care îşi arată roadele sale bogate în raporturile sociale dintre oameni” (23). Din cauza lipsei unei literaturi ascetice a Vechiului Testament (deşi am putea considera Cartea Psalmilor ca pe o adevărată comoară de scrieri de acest fel) nu putem trata eshaustiv viaţa în Dumnezeu a celor care au trăit înainte de întruparea Fiului lui Dumnezeu.
Se pare că autorii sfinţi ai Vechiului Testament nu aveau conştiinţa faptului că sunt în afara Duhului sau că le este destinat iadul. Ei scriau spre exemplu: „Că nu vei lăsa sufletul meu în iad, nici nu vei da pe cel cuvios al Tău să vadă stricăciunea. Cunoscute mi-ai făcut căile vieţii; umplea-mă-vei de veselie cu faţa Ta, la dreapta Ta de frumuseţi veşnice mă vei sătura” (Ps. 15, 10-11) sau „Jertfa de laudă Mă va slăvi şi acolo este calea în care voi arăta lui mântuirea Mea”-zice Domnul (Ps. 49, 24). „Că nu este în moarte cel ce te pomeneşte pe Tine. Şi în iad cine Te va lăuda pe Tine” (Ps. 6, 5). Sigur că avem drept răspuns la această viziune modalitatea de interpretare a iadului pentru acea perioadă ca fiind un loc de aşteptare şi nu de chin, cum îl vedem astăzi.
Periodic, anul religios iudaic, avea anumite zile care erau desemnate, nu numai pentru praznice, sărbători şi comemorări ale trecutului, dar existau şi anumite zile care erau puse deoparte pentru a fi zile de penitenţă. Zile în care exista o exprimare colectivă, o recunoaştere a păcatului şi jale pentru acel păcat. Toate aceste lucruri sunt parte al vieţii cultice a lui Israel.
Note:
1 Pr. Prof. Dr. Liviu Streza, Originea şi sensul divin al cultului ortodox, în revista Mitropolia Olteniei, nr. 3, 1989, p. 40.
2 Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Liturgica Generală, Editura I.B.M.B.OR., Bucureşti 1993, p. 49.
3 Ibidem.
4 Ferdinand Comte, Cărţile sfinte, trad. de Dumitru Purnichescu, Editura Enciclopedică, Bucureşti 1994, p. 150.
5 Pr. Prof. Dr. Nicolae Neaga, Vechiul Testament în Carte de învăţătură, în revista Studii Teologice, nr. 9-10, 1954, p. 186.
6 Pr. Popescu Mălăești, Scurte studii introductive în literatura biblică a Vechiului Testament, în revista Biserica Ortodoxă Române, nr 4, 1924, p. 204.
7 Ovidiu Drâmba, Istoria culturii şi civilizației, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, vol. I, Bucureşti 1984, p. 190.
8 Dumnezeu, deşi este prezent în templu, are scaunul în cer; este pretutindeni de faţă fiind omniprezent.
9 Pr. Gheorghe Şavelschi, Dreptul din Vechiul Testament (după descrierea Cărții Psalmilor), Editura Tipografia Unirii Clericilor din Basarabia, Chișinău, 1934, p. 12.
10 Cuviosul Eftimie Zigabenul, Sfântul Nicodim Aghioritul, Psaltirea în tâlcuirile Sfinţilor Părinţi, trad. de Ştefan Voronca, Editura Egumeniţa, Iaşi, 1850, p. 41.
11 Pr. Popescu Mălaești, Importanţa şi Autoritatea scrierilor canonice ale Vechiului Testament, Editura Societatea studenţilor în Teologie, Bucureşti, 1907, p. 204.
12 Negoiţă, Pr. Atanasie, Psalmii în cultul Vechiului Testament, în revista Glasul Bisericii, nr. 11-12, 1965, p. 1022.
13 Ibidem.
14 Pr. Gheorghe Şavelschi, op. cit., p. 12.
15 Pr. Athanasie Negoiţă, op. cit., p. 1022.
16 Pr. Gheorghe Şavelschi, op. cit., p. 11.
17 Ibidem, p. 12.
18 Pr. Prof. Vladimir Prelipcian, Viaţa religios-morală după concepția Vechiului Testament, în revista Mitropolia Olteniei, nr. 5-6, 1962, p. 280.
19 Pr. Athanasie Negoiță, op. cit., p. 1023.
20 Ibidem.
21 Pr. Popescu Mălăeşti, op. cit., p. 205.
22 Pr. Athanasie Negoiţă, op. cit., p. 1030.
23 Pr. Prof. Vladimir Prelipcian, op. cit., p. 283.
Bibliografie:
- „Biblia sau Sfânta Scriptură”, Tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2005.
- Branişte, Pr. Prof. Dr. Ene, Liturgica Generală, Editura I.B.M.B.OR., Bucureşti, 1993.
- Comte Ferdinand, Cărţile sfinte, trad. de Dumitru Purnichescu, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1994.
- Cuviosul Eftimie Zigabenul, Sfântul Nicodim Aghioritul, Psaltirea în tâlcuirile Sfinţilor Părinţi, trad. de Ştefan Voronca, Editura Egumeniţa, Iaşi, 1850.
- Drâmba Ovidiu, Istoria culturii şi civilizaţiei, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, vol. I, Bucureşti, 1984.
- Mălăeşti, Diacon Popescu, Importanţa şi Autoritatea scrierilor canonice ale Vechiului Testament, Editura Societatea studenţilor în Teologie, Bucureşti, 1907.
- Idem, Scurte studii introductive în literatura biblică a Vechiului Testament, în revista B.O.R. nr 4, 1924.
- Neaga, Pr. Prof. Dr. Nicolae, Istoria timpurilor vechio-testamentare, în revista Mitropolia Ardealului, Nr. 5-6, 1958.
- Negoiţă, Pr. Atanasie, Psalmii în cultul Vechiului Testament, în revista Glasul Bisericii, nr. 11-12, 1965.
10. Prelipcian, Pr. Prof. Vladimir, Viaţa religios-morală după concepţia Vechiului Testament, în revista Mitropolia Olteniei, Nr. 5-6, 1962.
11. Streza, Pr. Prof. Dr. Liviu, Originea şi sensul divin al cultului ortodox, în revista Mitropolia Olteniei, Nr. 3, 1989.
12. Şavelschi, Pr. Gheorghe, Dreptul din Vechiul Testament (după descrierea Cărţii Psalmilor), Editura Tipografia Unirii Clericilor din Basarabia, Chişinău, 1934.
Protos. Drd. Nifon Văcăruș