Dragostea lui Dumnezeu arătată omului s-a împlinit prin întruparea Mântuitorului: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat, ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (loan 3, 16); „pentru că El şi-a dat sufletul şi viaţa spre răscumpărarea multora” (Matei 20, 28). Altfel spus, a fost răscumpărat sufletul din robia păcatului, a diavolului şi a morţii (Evrei 14-15), ca să-i împace pe oameni cu Dumnezeu.
Prin Iisus Hristos, Fiul Omului, omul este readus la Dumnezeu (I Petru 3, 14), ca să moștenească viaţa veșnică şi împărăţia Cerurilor. Şi tot prin Iisus Hristos, Dumnezeu lucrează la transfigurarea omului şi a lumii. Crearea omului – conform Fericitului Augustin – arată o mare putere. Dar mântuirea lumii descoperă o şi mai mare putere. Într-adevăr, Dumnezeu, zidindu-l pe om, a făcut cununa creaţiei, însă, răscumpărându-l, a transfigurat şi a mântuit întreaga creaţie. Prin mântuire, chipul omului devine asemenea cu chipul lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă „mărire şi cinste” dăruite omului de Creatorul său (Psalm 8,5).
Cartea Facerii îl înfățișează pe om ca fiind coroana creaţiei şi reprezentantul lui Dumnezeu în mijlocul ei. Omul a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, adică omul poate fi şi el creator, având putere de a lucra şi împlini voia lui Dumnezeu şi de a desăvârși creația. Răspunsul omului la iubirea lui Dumnezeu este, ca prin puterea Fiului şi prin lucrarea Duhului Sfânt, să devină cu adevărat fiul lui Dumnezeu.
Dumnezeu şi lumea nu stau în opoziție. Dumnezeu este permanent prezent în lume şi omul îl caută permanent pe Dumnezeu. Căci fără El, omul n-are niciun scop şi niciun sens, nici pe pământ şi nici în viaţa veșnică. Iubirea îl unește pe om cu Dumnezeu şi cu aproapele, iar păcatul dezbină această iubire.
Iluminarea şi dobândirea darurilor Duhului Sfânt sunt obținute treptat, cu multă răbdare. Ele aduc omului o profundă interiorizare. În această privință, Fericitul Augustin zice: „Doamne, nu Te- am aflat în lucrurile din afară deoarece căutam greșit în afara mea, pentru că Tu ești înlăuntrul meu.”
Îndreptarea şi înnoirea omului este o lucrare săvârșită de om dinlăuntru şi se răsfrânge şi în afară. Mântuitorul zice: „Luminătorul trupului este ochiul. Deci dacă ochiul tău va fi curat, tot trupul tău va fi luminat; iar dacă ochiul tău este rău, tot trupul tău va fi întunecat.” Lăuntrul omului este asemenea unui izvor de apă. Dacă izvorul este curat, bem apă şi ne asigurăm sănătatea, iar dacă izvorul este infectat ne otrăvim, iar apa nu se poate folosi. În adâncurile sufletului nostru se zămislesc gândurile şi se iau toate hotărârile.
Acest „ochi” sufletesc este „chipul lui Dumnezeu”, pe care omul l-a primit de la Creatorul său. Căci precum ochiul este fereastra trupului spre vederea şi lumina acestei lumi, tot aşa şi sufletul este lumina cea înțelegătoare şi veșnică a fiinţei noastre.
Adevărata viaţă creştină se realizează cu hotărârea de a ne curăți inima de păcate şi de fărădelegi şi de a ne întoarce pe calea cea bună, pe calea care duce spre Hristos.
Multe sunt binefacerile primite de umanitate prin întruparea Fiului lui Dumnezeu. Domnul Iisus Hristos ne-a făcut cunoscut pe Dumnezeu cel adevărat. Mântuitorul ne-a răscumpărat prin jertfa Sa din robia păcatului. Prin El am aflat şi cunoscut prețul sufletului şi înțelesul înalt al vieţii dumnezeiești. Dar toate aceste daruri pot fi înmănuncheate printr-un singur scop: viaţa veșnică, adică mântuirea sufletului.
Mântuirea personală nu se poate realiza fără dorință, hotărâre şi efort din partea noastră de a veni la Hristos, la viaţa cea adevărată. Sfânta Scriptură ne învaţă că Dumnezeu nu mântuiește pe nimeni fără voia lui: „Oricine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34). Mântuitorul Iisus Hristos cheamă pe toţi şi întinde mâna tuturor celor ce se afundă în valurile păcatelor şi a fărădelegilor acestei lumi şi îi ajută să se mântuiască.
Schimbarea în bine a vieţii omului constituie începutul bun în vederea primirii harului mântuitor a lui Hristos. „Pe lângă toate acestea, fiecare om are şi o chemare interioară, care constă în lucrarea lăuntrică a harului prin care omul primește lumina pregătitoare şi i se întăreşte încrederea în adevărul descoperit în posibilitatea iertării lui Hristos.”
Această chemare interioară izvorâtă din adâncul fiinţei noastre este darul veșniciei şi năzuința spre veșnicie, a cărei împlinire o așteptăm fiecare dintre noi. Este mântuirea despre care Fericitul Augustin, după ce a umblat prin valurile plăcerilor vieţii, auzind chemarea lui Iisus la mântuire, a spus un mare adevăr: „Doamne, pentru Tine ne-ai făcut”, „sufletul meu nu poate fi liniștit până nu se va regăsi în Tine, Doamne.” Şi aşa este. Sufletul nostru nu poate fi liniștit până nu va răspunde la chemarea lui Iisus şi nu va străbate împreună cu El calea vieţii pământeşti, care este un drum al crucii, al iubirii jertfelnice şi al transfigurării omului şi a întregii creații.
În acest sens, voi prezenta câteva exemple, din parabolele evanghelice, ca mărturie a pocăinței prin rugăciune smerită şi întoarcere la viaţa adevărată, la viaţa în Hristos.
În prezenţa Domnului Iisus Hristos, patimile şi păcatele oamenilor se transformă în credinţă îmbrăcată în rugăciune şi slujire, izvorâtă din puterea dragostei jertfelnice şi din chinul lor lăuntric. Când omul (creștinul) se hotărăște să vină la Hristos, suspinul inimii este auzit şi primim puterea să ne întoarcem la viaţa cea adevărată, la desăvârșirea creştină şi la mântuire. Aş dori ca aceste parabole să ne descopere cine suntem şi cum trebuie să ne rugăm.
Personajele biblice din parabole au venit la Domnul Iisus Hristos cu inima înfrântă şi smerită. Prin starea lor de pocăință au învins întunericul păcatului şi urmările lui în viaţa duhovnicească a omului. Ele au rămas pilde vii, demne de urmat de fiecare creştin în împrejurările tulburi şi decadente ale vieţii. Cei chemaţi au răspuns cu toată credinţa sufletului la Cuvântul Evangheliei. Primul exemplu care ne arată cum trebuie să ne rugăm este pilda vameșului şi a fariseului. Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Fariseul din parabolă îndeplinea totul, dar cu mândrie; lăudându-se pe sine şi judecând pe alţii, diferențiindu-se, înălțându-se, cade de la fața lui Dumnezeu.” Cu totul diferit ni se prezintă atitudinea şi rugăciunea vameșului, om încărcat cu păcate, dar tocmai de aceea vine la templu. Este mânat de frământarea conştiinţei, care îl face să nu îndrăznească să-şi ridice ochii la cer, către Tatăl, pe care știa că L-a supărat prin faptele sale. „A stat deoparte şi nu voia nici ochii să-şi ridice spre cer şi îşi bătea pieptul zicând: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului” (Luca 18,13).
Vameșul, în rugăciunea lui, îşi confruntă viaţa sa cu poruncile dumnezeiești şi cere smerit îndurarea lui Dumnezeu. Rugăciunea vameșului e o durere şi trăiește această durere pentru că știe că L-a supărat pe Dumnezeu şi s-a îndepărtat de Dumnezeu prin păcatele sale. Suspinul izbucnit dintr-o inimă plină de căință primește iertarea şi dragostea milostivă a lui Dumnezeu.
Mântuitorul a vrut să scoată în evidență un păcat mare, care întunecă şi pierde pe om – mândria. Pe de altă parte, virtutea smereniei îl înalță pe om. Judecata lui Dumnezeu este diferită de judecata oamenilor. Fariseul nu s-a văzut „fariseu”, dar vameșul s-a văzut „vameș”, adică om păcătos, neliniștit de viaţa lui, nemulțumit de el însuşi.
Să ne aducem aminte de Mântuitorul, când a spălat picioarele ucenicilor Săi, poruncindu-le că „precum v-am făcut Eu vouă, să faceți şi voi” (Ioan 13, 15), şi tot El a zis „învățați de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veți afla odihna veșnică” (Matei 11, 29), iar Sfântul Apostol Pavel se considera „cel dintâi dintre păcătoşi” (I Timotei 1, 15).
În viaţă şi mai ales în rugăciune, să recunoaștem că nu suntem decât fiinţe mărginite, cu nimic mai buni sau mai inteligenți decât alţii. Noi, oamenii, suntem supuși greșelilor şi în această situație suntem datori să cerem iertare, ajutor şi binecuvântare de la Dumnezeu, Părintele tuturor. Aşadar, când ne rugăm, să ne curățăm inimile de orice îndoială, umbră de mândrie, iar în locul lor să așezăm mai multă dragoste, mai multă bunătate, mai multă smerenie, să avem în noi rugăciunea vameșului: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosul.” Smerenia este cea dintâi virtute creştină (Ieronim), temelia sfințeniei (Sfântul Ciprian), mama tuturor virtuților (Sfântul Grigorie), rădăcina ce dă viaţă tuturor roadelor inimii creştine (Sfântul Ioan Gură de Aur).
Puterea rugăciunii, profunzimea şi trăirea ei, ne descoperă pe noi înșine. Să ne oprim la Evanghelia cu fiul lunatic. Tatăl copilului vine la Mântuitorul şi îi spune întreaga lui durere de tată: „Doamne, miluiește pe fiul meu că este lunatic şi rău pătimește; că de multe ori cade în foc şi de multe ori în apă. Şi l-au adus pe dânsul la ucenicii Tăi şi n-au putut să-l vindece” (Matei 17, 23-25).
Domnul, văzând cumplita suferință a copilului, l-a vindecat. Din această pericopă se înţelege că tatăl copilului făcea parte dintr-un „neam necredincios şi îndărătnic” (Matei 17, 17), care îl înconjura pe Iisus. Dar, în prezenţa Mântuitorului, o lumină puternică de credinţă năpădește în sufletul tatălui şi îi dă o stare de linişte, de pace şi bucurie pentru că s-a regăsit pe sine în lumina adevărului dumnezeiesc. Astfel, tatăl copilului lunatic devine din necredincios, credincios.
De multe ori, pentru păcatele şi necredința părinților suferă copiii nevinovați. Atunci, apropiindu-se ucenicii de Iisus, au zis: pentru ce noi n-am putut să-l izgonim pe el? Iar Iisus a zis lor: Pentru necredința voastră… Dar acest neam de demoni nu iese decât cu rugăciune şi cu post (Marcu 8, 28-29). lată cele două aripi cu care trebuie să-şi împodobească sufletul fiecare creştin: postul şi rugăciunea.
Fiecare creştin trebuie să ducă până la capăt osteneala rugăciunii sfinte şi stăruitoare care este o lucrare a minții şi a sufletului. Rugăciunea ne sfințește viaţa şi ne ajută să ne schimbăm modul de a gândi, să devenim iubitori de Hristos şi să împlinim voia Lui în viaţa noastră, ca să putem spune şi noi ca Sfântul Apostol Pavel, „nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine” (Galateni 2, 20).
Pr. Tinel Duduău