„Când postiți nu fiți triști ca fățarnicii; că ei îşi smolesc fețele, ca să se arate oamenilor că postesc. Amin zic vouă, că şi-au luat plata lor. Tu însă, când postești, unge capul tău şi faţa ta o spală. Ca să nu te arăți oamenilor că postești, ci Tatălui tău care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îți va răsplăti ție” (Matei 6, 16-18).
Postul este o altă modalitate de a-şi manifesta evlavia faţă de Dumnezeu. Prin post, trupul înfrânat de la hrană şi băutură devine mai ușor de manevrat şi de pus în slujba lui Dumnezeu, deoarece înaintea oamenilor ne arătăm cu înfățișarea din afară a fiinţei noastre, iar în fața lui Dumnezeu ne înfățișăm cu fiinţa noastră lăuntrică, adică cu sufletul. Îngrijirea de suflet şi pregătirea lui pentru prezentarea în faţa lui Dumnezeu se face şi prin mijloace trupești. Iar aceste mijloace mai principale sunt: întreținerea trupului în cumpătare, ferirea de lăcomie etc. „Scopul postului, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, este împărtășirea neprihănită. Pentru aceasta Părinții ne-au pus înainte curgerea postului şi ne-au dat vremea pocăinței, pentru ca noi, curățindu-ne şi sfințindu-ne să ne apropiem de Sfintele Taine” (1).
Iudeii respectau posturile impuse de Lege (la Sărbătoarea Ispășirii: Levitic 16, 29-34; 23-29; la ziua împăcării, Numeri 29, 7). Unii mai riguroși, îndeosebi fariseii, mai posteau şi de două ori pe săptămână: lunea şi joia, în semn de pocăință. După natura postului era reglementată hrana, îmbrăcămintea şi îngrijirea exterioară a corpului. În cazul posturilor mai grele, iudeii se îmbrăcau neglijent, nu-şi spălau faţa, nu-şi îngrijau părul şi era anulat salutul. Dar postul acestor oameni nu era însoțit de pocăință; aceştia urmăreau să fie văzuți şi lăudați de semenii lor (2).
Dacă la început postul a avut un scop moral, cu timpul şi-a pierdut sensul, a devenit formal şi ipocrit. Acest fapt a determinat ieșirile violente ale profeţilor împotriva lor (Isaia 58, 5; Zaharia 7, 5) şi apoi ale Mântuitorului. Nu postul ca atare îl combate Mântuitorul, mai ales că El însuşi a postit (Matei 4,2), ci ipocrizia care însoțea postul fariseilor, care îi nimicea valoarea. Mântuitorul știa că va veni vremea când postul nu va mai fi formal şi ipocrit, făcut pentru a fi văzuți de oameni, ci pentru a fi văzuți de Părintele ceresc întru ascuns, iar El le va răsplăti la arătarea Sa, adică la Parusie.
„Tu când postești unge-ţi capul şi faţa ta o spală”. Comportamentul nostru din vremea postului nu trebuie să difere cu nimic de cel din afara postului. Despre efectul său deosebit în procesul desăvârșirii şi al înfrângerii puterilor necurate vorbeşte Mântuitorul însuşi, întrebat de ucenici de ce ei nu putuseră să vindece un tânăr demonizat, dându-le următorul răspuns: „Acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi post” (Matei 17, 21). Postul nu este un scop în sine, ci este un mijloc pentru a ajunge la desăvârșire. Postul este rădăcină şi începătură a eliberării de patimi, „maică a virtuților” şi temelie a întregii vieți morale; este o faptă de virtute, un exercițiu de înfrânare a poftelor şi de întărire a voinței, o formă de pocăință şi mijloc de mântuire, este un act de creștere spirituală, este încordarea a voinței şi reașezare a domniei sufletului asupra trupului (3).
Prin post înţelegem nu numai o renunțare temporară, conștientă şi consimțită la satisfacerea unui instinct natural – nevoia de hrană – , ci de un exercițiu întru înnoirea vieţii, iar această strădanie este legată cu o luptă grea, care constă în întărirea voinței şi a raţiunii sănătoase, în disciplinarea instinctelor, în îngreunarea trupului şi sufletului, tinzând la stabilirea unui echilibru lăuntric, pe care spiritul (partea superioară şi nobilă a fiinţei noastre), să domine cu înţelepciune viaţa omului (4).
Postul îl întâlnim la diferite popoare, practicat din diferite cauze şi cu scopuri diferite; adevăratul post însă, purificator, îl întâlnim la Iisus Hristos şi la Sfinţii Apostoli. Găsim mențiuni despre practicarea postului şi după epoca apostolică la scriitorii creștini: Sfântul Iustin, Sfântul Policarp, Barnaba, Clement al Alexandriei, urmând ca din secolul IV, mărturiile acestea să abunde. Iudeii nu numai că respectau posturile Legii, dar unii (fariseii) posteau de două ori pe săptămână, lunea şi joia, în semn de pocăință (Luca 18, 12). Posteau şi fariseii, însă postul lor, ca şi rugăciunea şi milostenia, era un fapt imperfect, un post de dragul de a fi văzuți şi lăudați de oameni. Acest post va fi aspru combătut de către Hristos. Căci „acest post L-am ales Eu zice Domnul… şi chiar dacă v-ați încovoia gâtul ca un inel şi v-ați îmbrăca în sac şi v-ați presăra cenușă în cap (dacă nu vă schimbați pocăindu-vă) nu se va spune că postiți un post bine primit” (Isaia 58, 5).
„Când postiți să nu luați înfățișare posomorâtă, ca fățarnicii, care îşi sluțesc fețele pentru a arăta oamenilor că postesc. Adevărat vă spun şi-au luat plata lor. Dar tu când postești, unge-ţi capul şi faţa ta o spală ca să nu te arăți oamenilor că postești, ci Tatălui care este în ascuns, iar Tatăl tău care vede în ascuns, îți va răsplăti la arătare” (Matei 6, 16-18). Astfel, combătând formalismul mai sus amintit, Mântuitorul îndeamnă la practicarea unui post lăuntric, un post real menit să devină un act moral – religios, o jertfa reală a omului şi nu una exterioară, formală. Adică, nu numai mâncând de post, ci şi înfrânându-ne totodată de la patimi şi păcate. Postul foloseşte şi sufletului şi trupului, pentru că întăreşte trupul limpezindu-1, ușurând şi curățind sufletul, păstrează sănătatea trupului şi dă aripi sufletului. Postul este „aflarea înțelepciunii, legalității şi curățeniei faţă de tot şi de toate, prin întoarcerea la izvorul cel curat al vieţii, la Dumnezeu şi la ascultarea Cuvântului Său” (5).
După cuvântul Sfântului Vasile cel Mare, postul este o pocăință, căci „legea postului” a fost dată în paradis. Adam a primit întâia oară porunca, de a posti: „Nu mâncați din pomul cunoștinței… Dacă Eva ar fi postit şi n-ar fi mâncat din pom n-ar mai fi avut trebuinţă de postul de acum. Ne-am îmbolnăvit prin păcat, să ne vindecăm printr-o astfel de pocăință! Iar pocăința fără post este neputincioasă. Îndreaptă-te, dar, înaintea lui Dumnezeu prin post… N-am postit şi am fost alungați din rai! Să postim, dar ca să ne întoarcem în rai! Nu imita neascultarea Evei! Nu lua din nou sfătuitor pe șarpe, care ne sfătuiește să mâncăm, ca să ne cruțăm trupul”(6).
Postul, după spusele Mântuitorului şi după interpretarea Sfinţilor Părinţi, este abținere de la anumite alimente, dar şi de la păcat, înseamnă o luptă atât cu sufletul, cât şi cu trupul. Postul înalță pe om la imitarea stării îngereşti şi a vieții lui Adam înainte de căderea în păcat. Postul este un mijloc de progres în virtute dar şi un act de cult, este jertfa căinței, a supunerii faţă de Dumnezeu şi un mod aparte de a cinsti pe Dumnezeu.
Note:
1 Calinic Argatu, Episcop al Argeșului Şi Muscelului, Traista cu stele (convorbiri realizate de Dumitru Augustin Doman), Editura Episcopiei Argeșului şi Muscelului, 2005, p. 22.
2 Pr. Prof. Constantin Cornițescu, Studiul biblic al Noului Testament, curs dactilografiat, Bucureşti, 1995, p. 146.
3 Pr. Dumitru Stăniloae, Teologia Morală Ortodoxă, p. 120.
4 Pr. Ene Braniște, Liturgică generală, Bucureşti, 1985, p. 301.
5 Pr. Pavel Grosu, „Rostul postului”, în Studii Teologice, nr.3-4/1951, p. 216.
6 Sfântul Vasile cel Mare, Omilii (traducere D. Fecioru), Bucureşti, 1986, p. 348.
Pr. Ilarie Dovleac,
Paraclisul Spitalului Municipal din Târgu Jiu