„Luați aminte ca faptele dreptății voastre să nu le faceți înaintea oamenilor ca să fiți văzuți de ei; altfel nu veți avea plată de la Tatăl vostru Cel din ceruri. Deci, când faci milostenie, nu trâmbița înaintea ta, cum fac fățarnicii în sinagogi şi pe ulițe, ca să fie slăviți de oameni; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor” (Matei 6, 1-2).
Prin milostenie înţelegem grija ce avem de a da şi celor lipsiți din prisosul bunurilor noastre. Dintre practicile Vechiului Testament prin care se consideră că îşi exprimă cineva evlavia, cea mai recomandată era milostenia. Milostenia este recomandată la gândul că Dumnezeu cunoaşte cugetul şi vede faţa cea bună şi răsplătește cu aceeași măsură. „Fericit este cel ce caută la cel sărac şi la cel sărman; în ziua cea grea Domnul îl va izbăvi pe el” (Psalmi 40, 1). Milostenia este prezentată ca expresie a dragostei şi a bunătății faţă de aproapele. Pentru a fi o lucrare desăvârșită, ea trebuie făcută cu discreție, chiar în ascuns, pentru ca de ea să se bucure cel lipsit, iar nu cel ce o săvârșește. Numeroase texte din Vechiul Testament recomandă discreția. „Este mai bine a nu da (milostenie) decât a obliga pe cel sărac să roșească pentru darul pe care 1-a primit” (1).
Mântuitorul nu combate ideea de milostenie; El arată că principala greșeală, care arată o stare sufletească, ce nu cadrează cu actul milosteniei şi care îi micșorează valoarea, este publicitatea, aceasta fiind căutată în special de farisei. Iudeii, în special fariseii, îndepărtându-se de spiritul Vechiului Testament încercau să dobândească folos din mizeria semenilor: „Ei trâmbițează …şi fac milostenie în sinagogi şi pe ulițe, ca să fie slăviți de oameni”. Mântuitorul spune că cei care fac o astfel de milostenie „şi-au primit plata lor”, care nu este alta decât satisfacerea orgoliului în această viaţă, şi că nu poate fi vorba de o răsplată viitoare. „Iar tu când faci milostenie să nu știe stânga ce face dreapta ta, pentru ca milostenia ta să fie în ascuns. Iar Tatăl tău, care vede în ascuns, îți va răsplăti ca atare” (Matei 6, 3-4). Expresia „să nu știe stânga” reprezintă caracterul tainic al milosteniei, iar prin „arătare” se înţelege momentul arătării lui Dumnezeu faţă de toate popoarele la judecata obștească (Matei 25, 31-32). Milostenia trebuie făcută astfel din datorie şi din dragoste faţă de aproapele aflat în suferință.
Milostenia este expresia concretă a iubirii faţă de aproapele, ajutorarea semenului care se află la strâmtorare. Ea a fost cultivată şi în Vechiul Testament (Levitic 19, 10; Deuteronom 15, 7; Isaia 58, 7) şi exista credinţa că în baza unui mare număr de fapte ale milosteniei se iartă păcatele.
Mântuitorul Hristos întruchipează mila şi foloseşte deseori termenul de milă sau milostenie: „Milă voiesc, iar nu jertfa” (Matei 9, 13; 12, 7), spunea iudeilor formaliști care considerau că aducerea jertfelor prevăzute în Legea lui Moise îi face drepţi înaintea lui Dumnezeu şi îi absolvă de îndatorirea de a trata cu mărinimie pe semenii lor. Atunci când a vindecat pe cei doi orbi, a făcut-o din milă, pentru că se zice că „făcându-i-se milă, Iisus S-a atins de ochii lor şi îndată au văzut” (Matei 20, 34).
Mila este un simțământ, o virtualitate, o stare sufletească sau mai precis o stare harică. Simțământul acesta, impulsul acesta, acest dar complex cuprinde în doze variabile bunătatea, iubirea, prietenia, sensibilitatea, afecțiunea, mărinimia, frăția și bună-voirea.
Este o simpatie, o compătimire, o compasiune; se dezvăluie astfel tocmai părtășia, capacitatea de a ieși din tine însuți, de a iubi pe semenul tău nu numai ca pe tine, ci mai mult decât pe tine, de a te substitui lui, de a simți și suferi întocmai ca el, devenind oarecum una cu el (2).
Milostenia, într-adevăr, presupune un astfel de raport personal, fiind un simțământ, o dispoziție, o „stare” ce nu se poate ivi decât în fiinţa capabilă a înţelege o altă fiinţă, a i se substitui, a participa la durerea ei, nu din afară, ci dintr-o perspectivă identică.
E desigur o ieșire din sine, operaţie pe care Hristos o recomandă Apostolilor, credincioșilor, ascultătorilor şi interlocutorilor Săi. Ea nu e nici rațională, nici irațională, nici strict umană, nici pur divină; harul milostivirii depășește până şi ceea ce suntem obișnuiți a numi „sentimentele bune şi frumoase”.
Fariseii practicau şi ei milostenia, însă cu gândul viclean de a fi văzuți şi lăudați de oameni. Ei îşi „trâmbițau faptele, voiau cu orice preț să le facă cunoscute, fapt care le micșora valoarea şi ducea la pierderea răsplății în viaţa viitoare. Mântuitorul le recomandă ascultătorilor Săi, săvârșirea milosteniei „în ascuns”, cu discreție, pentru ca să aibă plată la „arătarea” Domnului, la judecata obștească, atunci când Domnul va răsplăti după faptele milosteniei trupești.
Sfinţii Părinţi vorbesc despre urmările benefice ale filantropiei asupra sufletului. Clement Alexandrinul spune: „Despre dărnicie şi despre împărăţia cerurilor, legea a vorbit mult, este însă de ajuns să spun numai atât că legea oprește să împrumuți cu dobândă pe frate şi tot Scriptura numeşte frate nu numai pe cel născut din aceeași părinţi ci şi pe cel din aceeași seminție, pe cel de aceeași credinţă, pe cel de aceeași limbă; da, legea nu dă dreptul să iei dobândă la bani ci să dai în dar; cu inimă şi mână largă, tuturor celor nevoiași. Căci Dumnezeu este Creatorul unui har ca acesta. Omul care împarte bucuriile sale primește dobânzi de mare valoare, cele mai de preț bunuri care sunt printre oameni: „blândețea, bunătatea, mărinimia, numele bun” (3).
Faptul că milostenia, „acoperă” păcate şi că atrage milostivirea lui Dumnezeu îl exprimă şi Cuviosul Siluan Athonitul, care zice: „Sufletul păcătos care nu cunoaşte pe Domnul se teme de moarte, gândind că Domnul nu-i va ierta păcatele”. Se întâmplă aşa pentru că sufletul nu cunoaşte pe Domnul şi nu știe cât de mult El ne iubeşte, milostiv fiind.
Dar dacă oamenii ar ști aceasta, nimeni n-ar mai cădea în deznădejde, pentru că Domnul nu numai că iartă, dar se şi bucură de întoarcerea păcătosului. Chiar şi atunci când moartea îți bate la ușă, crede cu tărie că vei dobândi iertarea.
Note:
[1] Gheorghe Pufu, Predica de pe Munte, Editura Universității din Piteşti, 2000, p. 44.
2 Nicolae Steinhardt, Dăruind vei dobândi, Baia Mare, 1992, p. 125.
3 Clement Alexandrinul, Stromate II, Bucureşti, 1982, p. 155.
Pr. Dovleac Iliuță Ilarie,
Paraclisul Spitalului Municipal din Tg-Jiu