„Iar tu când te rogi să nu fi ca fățarnicii, cărora le plac prin sinagogi şi prin colțurile ulițelor, stând în picioare, să se roage, ca să se arate oamenilor; adevărat grăiesc vouă, şi-au luat plata lor” (Matei 6,5).
Rugăciunea este comuniunea cu Dumnezeu cel nevăzut, este un dar şi un privilegiu acordat omului, pentru că ea înseamnă vorbirea cu însuşi Creatorul său, cu Dumnezeu. „Rugăciunea este ridicarea minţii şi voinţei noastre către Dumnezeu; rugăciunea este vorbirea minţii cu Dumnezeu” (1). „Rugăciunea este pricină şi mântuirii şi a nemuririi sufletului, este zidul Bisericii care zid de nici o putere nu se poate strica, acesta este mai mare decât toate armele” (2).
Prin rugăciune e binecuvântat si slăvit Dumnezeu, dar tot prin ea e binecuvântat şi slăvit cel ce-L binecuvântează şi-L slăveşte pe El (3). Fiind întemeiată pe însăşi natura umană, care se simte dependentă de Dumnezeu, rugăciunea a fost cultivată din cele mai vechi timpuri şi la toate popoarele. Religia patriarhilor se leagă mai mult de cult decât de rugăciune (Facere 12, 7-8; 13, 31). Există şi rugăciuni care sunt legate de promisiunile lui Dumnezeu: rugăciunea lui Avraam pentru oraşul Sodoma şi pentru Abimelec (Geneză 18, 22-32; 20, 17). Dumnezeu vorbeşte lui Moise (Ieşire 3, 6-16), întocmai ca şi patriarhilor; şi judecătorii s-au rugat: Ghedeon (Judecători 3, 36-40); regii şi profeţii s-au rugat: David (I Regi 24, 10-17; 22, 5-51), Solomon (II Regi 3, 6-14) etc. Mântuitorul însuşi, a Cărei viaţă era o înaltă pildă pentru ceilalţi, este un zelos practician al rugăciunii: Se roagă în templu, în sinagogă (Matei 4, 13; Marcu 1, 21; 6, 2; Luca 2, 42-50; 4, 31-37; Ioan 2, 13-17), fie în locuri retrase (Matei 26, 44). El accentuează valoarea rugăciunii particulare, dar nu exclude rugăciunea publică, atunci când se bazează pe sinceritate (4).
Rugăciunea la iudei făcea parte din obligaţiile de cult public şi particular. Orele de rugăciune nu erau stabilite, dar conform Psalmului 54, 19, deducem că erau trei momente ale rugăciunii: dimineaţa, în vremea prânzului şi seara. Locul special pentru cult era templul, dar uneori şi în afara templului atunci când împrejurările cereau acest lucru. Fariseii făceau în aşa fel încât momentul rugăciunii să-i afle în afara casei, în locuri aglomerate, căutând prin diferite gesturi să atragă atenţia trecătorilor.
Pe aceştia şi acest tip de rugăciune o combate Mântuitorul. El spune: „tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi închizând uşa roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns, şi Tatăl tău care vede în ascuns, îți va răsplăti ţie” (Matei 6, 6). Când ne rugăm, să nu facem zgomot, strigând cu voce tare ca să fim auziţi de oameni, şi apoi lăudaţi pentru evlavia noastră. Mântuitorul nu condamnă rugăciunea publică, El însuşi rugându-se în public, înaintea ucenicilor (Marcu 14, 30). Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „El vrea ca tu să-ţi încui uşa inimii şi a cugetului. Totdeauna trebuie să combatem, să respingem slava deşartă, mai cu seamă când ne rugăm. Dacă și lipsiţi de această patimă tot rătăcim în rugăciunile noastre, ce va fi când în rugăciunile noastre nu aducem un cuget curat” (5).
„Cămara” reprezintă mintea, cea mai frumoasă locuinţă a gândurilor, iar „uşa” reprezintă simţurile: văzul, auzul etc., prin care intrând gândul cel rău jefuieşte bogăţia virtuţii (6). „Când vă rugaţi, nu spuneţi multe ca neamurile ,că ele cred că în multa lor vorbărie vor fi ascultate. Deci, nu vă asemănaţi lor, că ştie Tatăl vostru cel din ceruri de cele ce aveţi trebuinţă mai înainte ca să cereţi voi de la El” (Matei 6, 7-8).
Ca şi în cazul celor care practicau milostenia, Mântuitorul asigură pe cei care practică rugăciunea că Dumnezeu răsplăteşte fiecăruia după inima sa.
Şi păgânii şi fariseii spuneau rugăciuni lungi, dar nu lungimea rugăciunii nimicea valoarea rugăciunii lor, ci gândul care însoţea rugăciunea lor, că Dumnezeu poate fi asemănat oamenilor, că poate fi obosit sau neatent la intervenţiile lor. Rugăciunea lungă sau repetată, pornită dintr-o necesitate sufletească, nu este condamnată de Mântuitorul. El însuşi S-a rugat îndelung şi a repetat anumite rugăciuni (Matei 26, 39-44). Faţă în faţă cu aceste rugăciuni Mântuitorul pune rugăciunea Sa, Rugăciunea Domnească, o rugăciune originală, frumoasă în construcţie şi bogată în idei înalte (7). Pentru că este deosebit de bogată în conţinut, Tertulian a numit rugăciunea Tatăl nostru „Rezumat al Evangheliei” (8).
Puterea rugăciunii
„Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide. Că oricine cere ia, cel ce caută află si celui care bate i se va deschide” (Matei 7, 7-8).
În aceste versete, Mântuitorul revine asupra rugăciunii, voind să arate că ea este mijlocul cel mai eficient pentru dobândirea ajutorului divin, în toate împrejurările vieţii. Cereţi, căutaţi şi bateţi sunt cele trei imperative ale rugăciunii adevărate.
În Sfânta Scriptură, omul este prezentat în strânsă dependenţă de Dumnezeu, Creatorul său şi izvorul bunurilor materiale şi spirituale.
Cererea omului nu este, însă, totdeauna îndeplinită pentru faptul că nu este corect făcută („Nu ştiţi ce cereţi” Matei 20, 22) sau pentru că nu este făcută cu toată încrederea (Matei 17, 20). De aceea omul trebuie să ceară cu stăruință pentru ca cererea să fie împlinită.
Dacă verbul „a cere” exprimă faptul de a cere, verbele „a căuta” şi „a bate” exprimă stăruinţa în cerere (9). Căutând pe Dumnezeu, El îi va face să i se dea obiectul cerinţei sale, să afle şi să i se deschidă porţile împărăţiei Sale.
„Sau cine este omul acela între voi care de-i va cere fiul său pâine îi va da piatră? Sau de-i va cere peşte, îi va de şarpe? Deci, dacă voi răi fiind ştiţi să daţi daruri bune fiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru Cel din ceruri va da cele bune celor care cer de la El?” (Matei 7, 9-11).
Stă în natura firii ca o cerere folositoare unui copil să fie împlinită cu plăcere de părintele său. Şi este firesc ca Dumnezeu, ca Tată să împlinească cererile oamenilor, cu cât bunătatea Sa este mult superioară părinţilor trupeşti. Dacă un părinte nu ia în derâdere cererea fiului său şi nu îi dă în loc de pâine, piatră şi în loc de peşte, șarpe, cu atât mai mult Dumnezeu nu va lăsa neîmplinită cererea oamenilor (10).
Note:
[1] Îndrumări misionare, Capitol elaborat de Pr. Prof. Ene Braniște, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1986, p. 730.
2 Dumitru Stăniloae, Trăirea lui Dumnezeu în Ortodoxie, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1993, p. 127.
3 Diacon Gheorghe Bărbuț, Mărgăritarele Sfântului Ioan Gură de Aur, Editura Pelerinul Român, Oradea, 1994, p. 92.
4 Constantin Corniţescu, Studiul biblic al Noului Testament, curs dactilografiat, Bucureşti, 1995, p. 123.
5 Sfântul Ioan Gură de Aur, Predica de pe Munte (cele zece omilii), Buzău, 1938, p. 82.
6 Teoclit Farmachides, Comentariu asupra Sfintei Evanghelii după Matei, traducere şi note de Pr. Constantin Grigore şi Sava Saru, Râmnicu Vâlcii, 1931, p. 235.
7 Constantin Corniţescu, op.cit., p. 135.
8 Pr. Prof. Dumitru Radu coord., Îndrumări misionare, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1986, p. 732.
9 Gheorghe Pufu, Predica de pe Munte, Editura Universităţii din Piteşti, 2000, p. 74.
10 Vasile Gheorghiu, Sfânta Evanghelie după Matei cu comentar, Cernăuţi, 1925, p. 280.
Pr. Ilarie Dovleac