Ideile care fundamentează învăţătura creştină despre suflet pornesc cum este şi logic, de la învăţătura Vechiului Testament. Ele primesc, însă nuanţări mai precise în lumina noii învăţături propovăduită de Domnul nostru Iisus Hristos şi de Sfinţii Apostoli.
Sufletul este „nu numai o componentă specifică a fiinţei umane (Mt. 6, 26) ci şi principiul formator, unitar şi dinamic al personalităţii. Sufletul este „entelehia” trupului, elementul substanţial şi raţional, care dă formă individuală şi personală fiinţei omeneşti, prin care se distinge atât de Dumnezeu cât şi de celelalte creaturi”.
Sfântul Pavel consideră noţiunea de „psyhi” ca fiind principiul animator al trupului şi baza existenţei emotive. Pentru Sfântul Apostol Petru, „psyhi” reprezintă întreaga personalitate (I Pt. 1, 23; 2, 1).
Sufletul reprezintă suflarea, respiraţia, viaţa animală, dar şi principiul ei; principiul înţelepciunii şi al inteligenţei (Ex. 28, 3; Is. 29, 24). Noul Testament foloseşte în continuare cu precădere cuvântul „pneuma” pentru Duhul lui Dumnezeu (Mc. 1, 12). În câteva cazuri, termenul denotă partea psihică a vieţii (Mt. 5, 3; 26, 41; Mc. 2, 8; 8, 12; 14, 38; Lc. 1, 47 şi 80) sau principiul vieţii (în. 19, 30) sau sufletul după moarte (I Pt. 3, 18 şi urm., 4, 6).
În Evanghelia după Marcu, este folosit termenul „kardia” care denotă personalitatea, viaţa lăuntrică sau caracterul omului (7, 21). Totodată, este folosit pentru a exprima viaţa emotivă (Lc. 24, 32), intelectuală (Mc. 2, 26) şi voliţională (Mt. 5, 28) a omului.
În Noul Testament „kardia” primeşte o nuanţă şi mai profundă prin aceea că omul trebuie judecat mai ales pentru ceea ce iese din însuşi izvorul vieţii sale şi nu prin faptele sale externe.
O altă expresie neo-testamentară, folosită mai ales de către Sfântul Apostol Pavel, este nous – cugetarea, raţiunea, inteligenţa, mintea. „Nous” nu are corespondent în limba ebraică, deşi a fost folosit în Septuaginta, ca traducere pentru „leb” sau „ruah”. „Nous” reprezintă acea dimensiune a omului care îl ajută la cunoaşterea voinţei lui Dumnezeu şi să o urmeze (Rom. 1, 20 şi 7, 25). Totodată este un element de legătură între om şi om, căci prin „nous” ne înţelegem cu semenii noştri (I Tim. 2, 7; I Cor. 14, 14-19).
Noţiunea de suflet în Noul Testament cuprinde numeroase valenţe. Ergonomia lucrării nu ne permite referinţe detaliate, decât cele strict necesare pentru înţelegerea formulărilor patristice ulterioare. De aceea vom menţiona doar câteva texte mai semnificative, cu privire la aparentul trihotomism nou-testamentar.
După cum am înţeles, în Noul Testament, partea spirituală a omului este numită uneori suflet alteori spirit, duh, aceste numiri fiind sinonime, deoarece se referă la aceeaşi parte spirituală din om, la suflet. Astfel, nu se poate înţelege că omul ar fi compus din trei elemente: trup, suflet şi duh. Şi Mântuitorul foloseşte pentru partea spirituală cele două numiri: suflet şi duh. În Evanghelia după Ioan (10, 15) se spune: „şi-mi pun sufletul”. La apropierea patimilor Sale, le zice ucenicilor în grădina Ghetsimani „întristat este sufletul meu până la moarte” (Matei 26, 38). Dar în momentul morţii Sale pe cruce a zis: „Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul meu (Lc. 23, 46). Sfinţii Evanghelişti, relatând acest moment suprem, se exprimă astfel: „Iisus, strigând cu glas mare şi-a dat duhul” (Mt. 26, 50 şi Ioan 19, 30).
Sfântul Apostol Pavel, după ce a înviat pe tânărul Eutihie, a zis celor de faţă: „… sufletul său este în el” (Fapte 20, 10). Sfântul Evanghelist Luca, descriind învierea fiicei lui Iair, spune: „… S-a întors duhul ei…” (8, 55).
În două locuri din Epistolele pauline sunt amintite numirile de: trup, suflet, duh. Acestea sunt: primul, la Epistola către Evrei: „… şi pătrunde până la despărţirea sufletului şi duhului, dintre încheieturi şi măduvă…” (4, 12) iar al doilea, la I Tesaloniceni (5, 23): „… şi întreg duhul vostru şi sufletul vostru şi trupul să se păzească…”.
Dacă cuvântul dumnezeiesc nu se poate contrazice pe sine, dacă el vorbeşte adesea şi lămurit numai de două „părţi” ale omului (cf. I Cor. 5, 3-5; 6, 20; 7, 34) cum este cu putinţă ca în ambele locuri citate, duhul şi sufletul să fie considerate în om, ca „părţi” deosebite? Înţelesul este altul. Sufletul şi duhul se deosebesc numai ca două aspecte sau puteri ale aceleiaşi naturi spirituale, căci zice Apostolul: „Cuvântul lui Dumnezeu pătrunde până la despărţirea sufletului şi a duhului, încheieturilor şi măduvei”. Dar „încheieturile şi măduva” sunt părţi ale unuia şi acelaşi trup omenesc şi nu părţi despărţite în om. Pe baza acestui text (Evrei 4, 12), se poate argumenta că, în cazul celui de-al doilea text invocat ca aparent trihotomist (I Tes. 5, 23), Sfântul Pavel nu deosebeşte în om sufletul şi duhul decât ca două aspecte ale uneia şi aceleiaşi naturi spirituale, primită de la Creator sau că recunoaşte în „duhul”, cea mai înaltă facultate a sufletului. Câţiva Părinţi şi Scriitori bisericeşti credeau că Sfântul Pavel prin „duh” a înţeles acel har al Sfântului Duh primit de orice creştin la botez, despre care sfătuia: „… duhul să nu-1 stingeţi…” (I Tes. 5, 19). Putem observa că Sfântul Pavel face din „pneuma” nu un element fizic al sufletului în maniera filozofilor, ci o comunicare a lui Dumnezeu. În raport cu această semnificaţie a lui „pneuma” se stabileşte distincţia dintre omul „sufletesc” şi omul „duhovnicesc”. Din context reiese că dacă s-a putut vorbi la unii autori patristici de „trihotomie spirituală”, respectiv partea intelectuală, irascibilă şi concupiscenţa în privinţa sufletului, de un trihotomism al omului nici nu poate fi vorba. Pe moment amintim că un plus de informaţie în acest sens îl vom primi din expunerea ulterioară a cugetării patristice.
După cum se poate observa, concepţia neotestamentară despre suflet, este o continuare a celei vechi-testamentare, cu excepţia că Noul Testament accentuează asupra caracterului dihotomic al omului şi, ceea ce este foarte important, întăreşte credinţa că entitatea fiinţială, ce poate fi numită „psyhi” sau „pneuma” supravieţuieşte după moarte. Această entitate, care se continuă, implică prezenţa unui trup adaptat la nevoile eshatologice ale sufletului, aşa cum s-a întâmplat şi în cazul Mântuitorului, al cărui trup poseda după înviere puteri noi.
În Noul Testament, concepţia despre trup primeşte o nouă dimensiune, ca rezultat al viziunii creştine despre locul omului în univers şi starea eshatologică a acestuia.
În timp ce în Vechiul Testament carnea şi trupul sunt desemnate printr-un singur cuvânt (basar), în greaca Noului Testament ele pot fi distinse prin două cuvinte: carne şi respectiv trup, corp, distincţie care nu-şi dobândeşte valoarea deplină decât prin interpretarea credinţei. Spre deosebire de carnea perisabilă (cf. Filip 3, 19) care nu poate moşteni împărăţia lui Dumnezeu (I Cor. 15, 50) trupul trebuie să învie ca şi Domnul (6, 14); deci omul trebuie să slăvească pe Dumnezeu în trupul său (6, 20).
În Noul Testament, Mântuitorul îşi compară trupul cu un templu. El este supus morţii (Mt. 27, 58-59; Mc. 15, 43; Lc. 23, 52) dar înviază a treia zi (Lc. 24, 3,23).
Ideea că trupul este lăcaş al sufletului este păstrată şi în Noul Testament. Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel îşi compară trupurile cu „un cort pământesc” (I Cor. 5, 12, 4, 6; II Pt. 1, 13, 14). Trupul nu trăieşte decât prin suflet (Fac. 2, 26). El este denaturat şi degradat de păcat, ceea ce supără şi pe Dumnezeu (Rom. 1, 24; 8, 10; I Cor. 6, 16; Iac. 3, 16).
Viaţa omului se desfăşoară în trup. Atât timp cât omul se află în trup, el are viaţă pe pământ (cf. II Cor. 5, 6, 8, 9; Evr. 13, 3). Fiind purtătorul vieţii omeneşti, trupul este organul de acţiune. Sufletul lucrează prin mădularele din care e compus trupul, mădulare care formează un tot unitar (cf. Rom. 12, 4; I Cor. 12, 12-26). În mişcarea sa, trupul nu poate fi lăsat la voia întâmplării, deoarece nu se poate împotrivi singur păcatului; să nu se conformeze voii de sine, ci lui Dumnezeu.
Dacă vom vieţui potrivit trupului vom muri, iar dacă „ucidem” cu Duhul faptele trupului, vom fi vii (cf. Rom. 8, 13).
Trupul este organul prin care se manifestă conduita noastră morală. Apostolul neamurilor ne îndeamnă să „oferim trupurile noastre ca pe o jertfă vie, sfântă şi bineplăcută lui Dumnezeu” (cf. Rom. 12, 1), căci la judecată vom fi judecaţi după faptele noastre săvârşite în trup (II Cor. 5, 10).
Atunci când va avea loc învierea universală a morţilor, când vor învia drepţii şi păcătoşii (FA. 24, 15), aceştia vor învia cu trupurile lor cu care au trăit pe pământ. După cum Iisus Hristos, care este prototipul învierii noastre, a înviat cu acelaşi trup cu care a murit, tot aşa se va întâmpla şi cu noi, ceilalţi. Dar trupul care va învia nu va mai fi supus stricăciunii, el nu va mai fi nimicit de boli sau moarte, ci va fi preamărit, aşa cum s-a întâmplat şi cu trupul Domnului după înviere (Filip. 3, 21).
Prin înviere şi trupurile noastre vor participa la nemurire (Lc. 20, 26) deoarece puterea morţii va fi definitiv zdrobită odată cu învierea generală (I Cor. 15, 26).
Căci după cum omul vieţuieşte pe pământ cu trup şi suflet, tot aşa se cuvine să fie răsplătit în întreaga sa fiinţialitate, adică în trup şi suflet.
În vederea mântuirii, trupul joacă un rol important. Mântuitorul Hristos a fost răstignit cu trupul pe cruce pentru mântuirea neamului omenesc. „Împreună cu El a fost răstignit şi omul nostru pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea sa, în aşa fel încât să nu mai fim robi păcatului” (Rom. 6, 6).
Prin eliberare de păcat am fost eliberaţi şi de robia morţii (Rom. 8, 23), căci „dacă duhul Celui ce a înviat pe Iisus dintre cei morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Iisus din morţi va învia şi trupurile voastre muritoare, din pricina Duhului Său care locuieşte în voi” (Rom. 8, 11; cf. FA. 2, 24; I Cor. 4, 14; Efes. 2, 5). Astfel, „trupul stării noastre smerite va fi făcut asemenea trupului slavei sale” (Filip. 1, 21).
Ca şi în cazul noţiunii de suflet, în Noul Testament se găsesc numeroase semnificaţii privitoare la noţiunea de „trup”. Am enumerat pe cele considerate mai tangenţiale cu tematica expunerii noastre, axată pe antropologia patristică.
Prin urmare, în Noul Testament, trupul este considerat ca parte integrantă sau componentă esenţială a personalităţii umane complete. În plinătatea fiinţei sale, omul nu este conceput ca fiinţă pur spirituală, ci ca spirit întrupat. În lumea empirică, trupul îşi are dreptul şi obligaţiile sale. Instinctele sale naturale nu trebuie considerate ca şi cum ar fi fost implantate în om pentru a fi suprimate, ci ca având un loc bine stabilit în procesul de împlinire legitimă a scopului pentru care omul a fost creat. În smerenia sa pământească, trupul este totuşi sacru, căci în perspectiva mântuirii şi a vieţii veşnice şi trupul are locul său promis. Totuşi, nu trebuie să se uite că trupul sau natura fizică a omului este partea inferioară a persoanei sale, căci trupul este supus tentaţiilor rele şi, prin urmare, are nevoie să fie supus în permanenţă vieţii superioare a spiritului, prin care intră în relaţie conştientă cu Dumnezeu. Trupul se află într-un proces continuu de sfinţire. Opera de sfinţire trupească a început, iar ziua mântuirii trupeşti se află în viitor.
Somatologia noutestamentară evidenţiază faptul că şi „trupul exprimă persoana”. El nu este doar un obiect al acestei lumi, ci, fundamental cineva, manifestarea, limbajul unei persoane. Este suflarea care poartă gândirea, e înaintarea şi popasul care structurează timpul şi spaţiul. Este cel prin care sunt mereu gata să acţionez (nici un savant nu poate explica de ce, dacă vreau, pot să-mi ridic braţul, să fac un pas înainte sau înapoi). Este cel prin care mă ofer privirii celuilalt. El trimite la întreaga existenţă a omului. Experienţa trupului ni se dezvăluie ca ceva ce coincide nemijlocit cu prezenţa mea. Trupul meu nu este nici lucru, nici instrument, ci eu în lume, eu pentru ceilalţi. Şi aceasta pentru că se află într-o relaţie de reciprocitate cu sufletul, cum vom constata în cele ce urmează.
Trăsăturile esenţiale ale învăţăturii neotestamentare despre suflet, după cum am văzut, presupun unitatea flinţială dintre acesta şi trup; această unitate accentuează în mod special valoarea persoanei umane, mai ales în perspectiva destinului ei şi faptul că această valoare se realizează în comuniunea teandrică, constituită ca rezultat al acceptării lui Iisus Hristos ca Logos Întrupat, Creator şi Mântuitor.
Am înţeles că sufletul este o esenţă creată, vie, intelectuală, care dă corpului organic şi sensibil putere de viaţă şi facultatea de a percepe cele sensibile, atât cât durează firea receptivă pentru aceasta.
Sufletul este o esenţă („ousia”), adică un element ontic independent şi nu o funcţie sau produs al corpului uman. Această independenţă fiinţială a sufletului faţă de trup are următoarele implicaţii: în primul rând, sufletul are o origine separată de aceea a trupului. Cu alte cuvinte, substratul originar al sufletului se deosebeşte de cel al trupului. În timp ce trupul provine „din ţărână” (materie), sufletul este creat de Dumnezeu prin „suflare”, este imaterial. În al doilea rând, sufletul poate exista separat de trup; are o existenţă de sine stătătoare. Dar această esenţă, care este sufletul, este creată. Această caracteristică a sufletului este foarte importantă pentru că ea delimitează ontic sufletul uman. Mai precis, prin faptul că este esenţă creată, sufletul este viu.
Viaţa este nota fundamentală ce caracterizează sufletul, acesta fiind însuşi izvorul vieţii trupeşti. Dispariţia lui ar însemna dispariţia vieţii; slăbirea lui înseamnă compromiterea facultăţilor şi funcţiunilor spirituale ale omului.
De aceea, sufletul mai este în om şi esenţă intelectuală. Prin aceasta, sufletul are puterea de a înţelege, de a face din om o fiinţă superioară faţă de celelalte creaturi. Astfel, omul este unirea flinţială dintre trup şi suflet. El nu poate fi numai suflet sau numai trup. Chiar atunci când este definit ca trup, se înţelege că este un trup însufleţit de suflet inteligent.
Între trup şi suflet nu există numai o legătură flinţială în sensul că sufletul împărtăşeşte cu trupul numai puterea vitală, ci şi facultatea de a percepe, graţie simţurilor, lumea înconjurătoare. Perceperea are la bază viaţa pe care sufletul o acordă trupului; ea provoacă sau stimulează funcţiunile inteligenţei şi ale raţiunii, făcând posibilă apariţia cunoaşterii, a progresului spre desăvârşire.
Raportul dintre suflet şi trup este organic şi variat. Trupul şi sufletul au o origine comună, amândouă de la Dumnezeu: trupul prin părinţi, sufletul prin creare, de la Dumnezeu. Aceste părţi constitutive ale omului apar şi se dezvoltă în dependenţă una faţă de alta. Unirea sufletului cu trupul se face într-un mod tainic şi nepătruns de mintea omenească. Sufletul nu reprezintă substratul necunoscut al unor fenomene, ci entitatea spirituală care există şi este caracterizată de calităţi şi activităţi proprii distincte, cum ar fi individualizarea unică, libertatea de a acţiona liber în mod real, esenţa nematerială. Dezvoltarea sa în timp, căci el se dezvoltă odată cu trupul, face parte din realitatea sa deşi natura sa ultimă este indefinită.
Persoana umană în totalitatea sa reprezintă ceva mai mult decât simpla conştiinţă de sine. Relaţia dintre conştiinţa de sine cu semenii şi cu Dumnezeu sugerează că sufletul este o entitate mult mai mare decât a putut şi poate să descopere experienţa noastră trecută şi prezentă.
Relaţia sufletului cu trupul în concepţia creştină despre persoană se centrează în jurul recunoaşterii sufletului şi trupului ca aspecte esenţiale ale naturii umane, că puterile trupului aparţin şi sunt concentrate în viaţa sufletului. Cu toate acestea, trupul se poate împotrivi sufletului (Gal. 5, 17) şi-l poate împiedica în alegerea celor mai înalte aspiraţii ale lui, neexcluzând chiar tendinţa către Dumnezeu (II Cor. 4, 6). Dar sufletul fără trup nu poate săvârşi nici cele bune, nici cele rele (II Cor. 5, 10). De suflet depinde ca acesta să se facă „rob al trupului” (Rom. 13, 14; Gal. 3, 3; 5, 13; Efes. 2, 3) sau ca trupul să se facă conlucrătorul ascultător al sufletului (I Cor. 9, 27; Gal 5, 24). După cum sufletul va conlucra cu trupul său, acesta din urmă „se va pângări” (Iuda, vers. 8 ) sau va deveni un templu al lui Dumnezeu (I Cor. 3, 16, 17) şi împreună se vor învrednici de preamărirea lui Dumnezeu (I Cor. 6, 20).
Nici cu întreruperea vieţii pământeşti nu se sfârşeşte pentru totdeauna această legătură strânsă dintre suflet şi trup, căci va veni vremea când toate trupurile omeneşti, după asemănarea trupului înviat al lui Hristos (Filip. 3, 21) vor învia într-o formă proslăvită (I Cor. 15, 20, 44) unindu-se cu sufletele lor spre a primi răsplata veşnică pentru ce au lucrat bine sau rău (II Cor. 5, 10) pe parcursul vieţii pământeşti.
Pr. Tinel Dudău