Biserica Ortodoxă s-a format în Imperiul Roman de Răsărit, datorită lucrării Sfinţilor Apostoli ai Mântuitorului şi al ucenicilor acestora, având ca centru Constantinopolul sau Vechiul Bizanţ până la căderea acestuia în 1453. Deținând moaștele Sfântului Andrei cel dintâi chemat, Biserica Bizantină se consideră cel puţin egală cu cea din Apus.
Tendința de dominare a Bisericii Apusene devine evidentă în momentul în care episcopul de la Roma, Siricius se declara Papa, considerându-se deci tată şi nu frate al celorlalți episcopi.
Până la schisma celor două biserici, reprezentanţii lor s-au întâlnit pentru a dezbate diferite aspecte ale doctrinei creştine, în cadrul sinoadelor ecumenice care au fost în număr de şapte. Sinoadele ecumenice sunt următoarele:
– la Niceea I (325) – se formulează prima parte a Crezului, definind divinitatea Fiului lui Dumnezeu.
– Constantinopol II (381) – se formulează a două parte a Crezului, definind divinitatea Sfântului Duh.
– Efes III (431) defineşte pe Mântuitorul ca întrupare a Cuvântului lui Dumnezeu şi pe Maria ca Teotokos.
– Calcedon IV (451) – defineşte pe Hristos Dumnezeu şi om într-o singură persoană.
– Constantinopol V (553) – se reconfirmă doctrina Trinităţii.
– Constantinopol VI (680) – se afirmă adevărata umanitate a lui Iisus, insistând asupra voinţei şi acţiunilor Lui de origine umană.
– Niceea VII (787)- se discută şi se restabileşte cultul sfintelor icoane.
Învăţătura şi doctrina centrală a Bisericii de Răsărit rămâne theosis sau îndumnezeirea omului, care se bazează pe epistolele Sf. Ap. Pavel şi pe Sfânta Evanghelie după Ioan, acesta fiind cel mai important aspect al credinţei creştine, deoarece omul prin respectarea legilor morale şi fapte bune poate realiza sau poate atinge acest scop final al omului. Taina îndumnezeirii omului a devenit posibilă prin taina Întrupării, Răstignirii, Învierii și Înălțării cu Trupul la cer a Mântuitorului Iisus Hristos, Om și Dumnezeu adevărat.
Un aspect important al evoluţiei Bisericii de Răsărit este importanța acordată atât comunităţii de credincioşi, cât şi călugărilor asceţi care s-au dedicat contemplaţiei lui Dumnezeu şi rugăciunii neîncetate, care au dus la apariţia isihasmului.
Sfinţii Părinţi care au apărut după Părinţii Apostolici au dezvoltat, apărat şi predicat învăţăturile creştine ale Bisericii Răsăritene care a păstrat adevărurile de credinţă nealterate, aşa cum le-au fost transmise.
Sfântul Ioan Damaschin ne spune printre altele că în viaţa lor, sfinţii erau plini de Duhul Sfânt, iar după moartea lor, harul Duhului Sfânt nu s-a îndepărtat nici de sufletele lor, nici de trupurile lor, nici de sfintele lor icoane.
Ruptura dintre cele două biserici se produce în urma adăugării de către Biserica de Apus a cuvântului Filioque în Simbolul de credinţă niceo-constantinopolitan. La 15 iulie 1054 Papa Leon IX îl excomunică printr-un trimis pe Patriarhul Constantinopolului, Mihail Celularie, pentru că nu a acceptat adăugarea lui Filioque, dar și pentru alte diferențe teologice care se iviseră între cele două tradiții creștine.
Este de amintit şi de admirat echilibrul şi înțelepciunea de care a dat dovadă Biserica Ortodoxă de-a lungul vremurilor, ceea ce i-a permis să evite excesele şi actele extreme, de genul celor făcute de Biserica Romano-Catolică. Acest lucru îl datorăm tuturor sfinţilor pe care Biserica Ortodoxă i-a dat la momentele potrivite şi care şi-au adus contribuția pentru păstrarea şi propovăduirea credinței creştine, fiind luminați, povățuiți de Duhul Sfânt.
Pr. Dumitru Vânătoru