Taina întrupării lui Dumnezeu nu poate fi cuprinsă cu mintea. Hristos primește trupul omenesc pentru a elibera omul din legăturile păcatului. Omul nu putea să-şi depășească condiţia în care ajunsese, iar pentru că demnitatea omului de chip al lui Dumnezeu era aproape ștearsă din memoria acestuia, Dumnezeu trimite pe Fiul Său în lume. Sfântul Apostol Pavel ne spune clar că ,,după ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri şi în multe chipuri, a vorbit părinților noştri prin prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul, pe Care L-a pus moştenitor a toate şi prin Care a făcut şi veacurile” (Evrei 1,1-2). Iisus Hristos este Dumnezeu Care S-a făcut Om. Hristos este cel care ne-a adus Vestea cea bună, rezumată prin predicarea dragostei. Hristos este Pedagogul nostru prin excelență, dar şi Mântuitorul lumii. Moartea şi Învierea lui Hristos ne deschid perspectiva şi capacitatea unei noi dimensiuni existențiale, o viaţă liberă de limitări, necesități sau predeterminări. Hristos moare şi învie ca să ,,semnaleze că şi moartea poate fi trăită ca libertate a relației cu Tatăl, adică drept viaţă nelimitată” (1).
Înainte de Înălțarea cu trup la cer, Hristos le făgăduiește Apostolilor că vor primi ,,putere de sus” pentru a merge să propovăduiască Vestea cea bună: ,,Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi” (Ioan 20,21). Momentul Cincizecimii împlinește făgăduința Mântuitorului, iar la acest eveniment adunarea ucenicilor primește denumirea de Biserică (ekklesia). Din acel moment şi până în zilele noastre, Biserica Creştină (Ortodoxă), păstrătoare a adevărului revelat, dă mărturie despre țelul omului pe pământ. Biserica cheamă pe om să participe activ la viaţa ei şi să moară păcatului (intrarea în Biserică se realizează prin primirea botezului în numele Sfintei Treimi conform Matei 28, 19-20), înviind pentru o nouă viaţă în Hristos. ,,Cea dintâi şi cea mai mare grijă a credinciosului în viaţă este grija de mântuirea sufletului său. Nimic pe lume nu e mai de preț pentru el ca mântuirea sufletului, după cuvântul Mântuitorului, care zice: ,,Ce va folosi omului de ar dobândi lumea toată şi îşi va pierde sufletul său? Sau ce va da omul, în schimb, pentru sufletul său?” (Marcu 8, 36-37)” (2).
Pornind de la aceste realităţi existențiale, cei care au avut dorinţa să trăiască într-o intimitate mai puternică relația cu Dumnezeu (3), au optat pentru o retragere din mijlocul lumii. Se cunosc etapele care au dus la apariţia monahismului organizat, aşa cum îl avem şi astăzi. Putem constata cu bucurie că mulți tineri aleg această cale, calea călugăriei, având ca țintă principală comuniunea cu Dumnezeu. Dar pentru a realiza o comuniune cât mai deplină cu Dumnezeu, creștinul trebuie să conlucreze la această unire prin practicarea unor nevoințe, eforturi uneori îndelungate. Putem afirma că monahul este ascetul prin excelență (4) care dorește să se desăvârșească în legătura cu Dumnezeu, iar conform definiției teologului român, Pr. Dumitru Stăniloae (5), ascetica ortodoxă poate fi considerată acea ,,parte a spiritualității care se ocupă cu regulile şi cu eforturile ce duc pe om de la prima treaptă a urcușului spre desăvârșire, până la contemplație şi unirea cu Dumnezeu. Ascetica indică partea activă a vieţii spirituale, partea de cooperare pe care Dumnezeu ne-o cere nouă, silințele ce se cer din partea noastră” (6). Altfel spus, „the goal of the Christian life, as it is found in the Eastern tradition, is to unite with God – something that is more meaningful in terms of the ascetic struggle, than anything else. Theosis [deification], as this union was named in the Greek tradition, involves the acceptance of the operation of God through the sacrifice of the self to the divine will” (7).
Motivația profundă a celor care aleg viaţa monahală o constituie cele trei virtuți teologale: credinţa, nădejdea şi dragostea (8). Exemplificând, din punct de vedere ortodox, credinţa în Hristos stă la baza acestei alegeri. Crezi în Mântuitorul Hristos şi în adevărul Lui transmis prin Biserica Sa, ,,legătură a dragostei” (9) şi participi activ la această realitate. ,,Credinţa înseamnă luarea în serios a celor comunicate prin revelație de Dumnezeu Însuşi, dar, în acelaşi timp, păstrarea cu sfinţenie a Ortodoxiei credinței” (10). Drumul virtuților începe cu credinţa şi este necesară pe durata întregului proces de desăvârșire şi creşte pe măsură ce împlinim poruncile şi ne întărim cu celelalte virtuți. Mai departe, după ce crezi în cele transmise de Biserică, nădăjduiești în ceea ce crezi. Prin nădejde, omul poate pregusta realitățile viitoare în care crede. Iar aceste două virtuți sunt încununate de dragoste, dragostea pentru Dumnezeu, pentru semeni şi pentru sine. Prin dragoste ajungem la asemănarea cu Dumnezeu, care este Iubire (I Ioan 2, 4).
Retragerea din lume a însemnat pentru om şi asumarea altor responsabilități, care vor avea mult mai târziu un caracter obligatoriu. Astăzi ele sunt numite voturi monahale şi au în vedere trei aspecte diferite, dar complementare şi anume: ascultarea duhovnicească, sărăcia de bună voie şi castitatea sau fecioria sufletească şi trupească. Desigur, cununa monahului trebuie să fie împletită şi cu alte virtuți, dar pentru acest lucru, cele trei puncte sunt esenţiale atunci când se porneşte pe drumul aproprierii de Dumnezeu prin călugărie. Putem spune că drumul monahilor de cel al creștinilor din lume se desparte aici, prin acceptarea acestor voturi monahale, care ascund în fond dorinţa mai puternică de a se apropria de Dumnezeu printr-o metodă mai radicală. ,,Monahii apucă pe drumul mai sigur, mai radical, mai scurt. Ei știu că patimile se instalează în fiinţa umană şi deci omul ar trebui să dea lupta înfrânării cu sine însuşi. Dar mai știu că voința acestuia este slăbită de aceste patimi şi e mai bine să-i fie ușurată lupta cu ele, luându-le ocazia de a se naște şi stârni, adică luându-le materia care le face să se formeze şi să se aprindă” (11).
În următoarele pagini, vom încerca să schițăm pe rând aceste trei voturi monahale, aşa cum sunt ele înțelese în tradiția Bisericii Ortodoxe, mai ales că avem şi astăzi oameni, de diferite vârste, care optează pentru o viaţă monahală. Mărturisesc că întrebarea dacă să aleg calea călugăriei sau nu, mi-am pus-o cu aproape doi ani în urmă, reflectând împreună cu duhovnicul meu dacă pot opta pentru monahism sau dacă să aleg drumul familiei. Iar răspunsul l-am primit atunci când am mers în pelerinaj la o parte din mânăstirile din Muntele Athos, din Grecia, când am simțit că nu trebuie să aleg această cale. Dar cu toate acestea, rânduiala monahală mi-a pătruns adânc în suflet şi consider că multe din rânduielile pe care şi le impune tânărul monah pot fi aplicate cu măsură şi în viaţa de familie.
Ascultarea duhovnicească
Pentru omul modern, ascultarea de un altul poate reprezenta o insultă la demnitatea lui. Pentru tânărul care alege să intre în mânăstire, ascultarea de părintele stareț/duhovnic reprezintă primul pas pe care trebuie să-l facă. Modelul tânărului îl reprezintă Mântuitorul Hristos, Care ,,S-a făcut ascultător până la moarte şi încă moarte pe cruce” (Filipeni 2, 7-8), însă acesta are conştiinţa că superiorul lui sau celui care s-a încredințat este reprezentant şi instrument prin care Dumnezeu lucrează pentru desăvârșirea lui (12). ,,Viețuirea monahală înseamnă auto-dăruire şi supunere faţă de Legea dumnezeiască” (13) şi faţă de părintele duhovnicesc.
Această condiție a ucenicilor este întâlnită încă de la începuturile monahismului creştin. Dacă un ascet ajungea vestit, tinerii care doreau o viaţă pustnicească mergeau la acesta pentru a fi învățați de el. Avva Moise învăța pe cei care erau nehotărâți cu privire la drumul călugăriei astfel: ,,Vino, fiule, să deprinzi fericita viaţă a ascultării. În aceasta vei găsi smerenie, putere, bucurie, răbdare şi mărinimie. Prin ascultare se naște reculegerea şi înflorește iubirea. Ea îl va ajuta pe ucenic să împlinească de-a lungul întregii sale vieți toate poruncile dumnezeiești” (14).
La prima vedere, această ascultare nu pare foarte grea, însă cei care au lăsat mărturii despre experiențele lor, consideră votul ascultării unul nu foarte ușor de îndeplinit. Trebuie să conștientizăm că pentru a asculta de altcineva trebuie să fi atins de smerenie. Trebuie să ai conştiinţa că acel om îți poate ușura drumul către desăvârșire. Cunoaștem cazuri de monahi doctoranzi care se supun cu smerenie sfaturilor duhovnicilor tocmai pentru că au gândul la Hristos cel blând şi smerit cu inima. Ascultarea rodește fructele bucuriei atunci când ucenicul nu încalcă recomandările părintelui duhovnicesc. Este de menționat cazul ucenicului avvei Ioan Colovos care l-a pus să ude zilnic un băț uscat înfipt în pământ pentru a rodi. Spre a da ascultare poruncii, ucenicul trebuia să plece de cu seară şi să se întoarcă cu apa în dimineața zilei următoare. Trei ani tânărul novice a pus câte un ulcior de apă la rădăcina bățului. Între timp, acesta a înverzit şi, după trei ani, a rodit. Iar bătrânul a luat din rodul pomului, a dus la biserică şi a dat fraţilor, spunând: ,,luați şi mâncați rodul ascultării” (15). Experiența duhovnicilor ne învaţă că Hristos Însuşi lucrează prin acești oameni ai harului şi că ucenicul care se smerește şi merge să primească sfaturi duhovniceşti de la cel pe care şi l-a ales ca tovarăș de mântuire, chiar dacă duhovnicul ar putea să greșească prin sfatul lui, Dumnezeu rânduiește ca ucenicul să se folosească totuşi de sfat, cu condiţia ca ascultarea să fie sinceră.
Ascultarea de părintele duhovnicesc este virtutea monahului, însă ea se întâlnește şi în cazul mirenilor care au un duhovnic. În scaunul Sfintei Spovedanii, ucenicul se smerește şi se descoperă pe sine părintelui duhovnic. Ascultarea poartă şi ea pecetea tainei, o taină între ucenic, părintele duhovnicesc şi Hristos, Cel ce în chip nevăzut, primește mărturisirea ucenicului. Pentru creștinii participanţi activi la viaţa Bisericii, evenimentele din viaţa lor sunt trăite în comuniune cu toţi ceilalţi credincioşi. Dacă ținta principală a călugărului are în prima parte a demersului său duhovnicesc stabilirea unei relații de iubire cu Dumnezeu şi astfel, prin rugăciune şi post şi prin tot instrumentarul pe care Biserica îl pune la dispoziția fiecărui creştin, monahul dobândește harul şi frumuseţea virtuților, după această etapă, ucenicul poate deveni la rândul său duhovnic pentru ceilalţi. În practica ortodoxă se obișnuiește ca atunci când un călugăr se deosebește prin calitățile dobândite prin legătura cu Dumnezeu, acesta să fie ales ca duhovnic pentru călugării dintr-o mănăstire şi chiar mai mult, pentru toţi oamenii din lume care simt nevoia să vorbească cu el. Putem observa o legătură a dragostei care există între oamenii din afara mânăstirii şi cei care se află înăuntrul acestui locaș. Ucenicul intră sub ascultarea unui duhovnic pe care este liber să îl aleagă, şi sub îndrumarea şi prin rugăciunile acelui duhovnic, se străduiește să ducă o viaţă cât mai curată. Iar apoi, când această curățire atinge pragul sfințeniei, ucenicul devine duhovnic pentru alţi ucenici, fie din lume sau din mănăstire. Biserica Ortodoxă recomandă şi creștinilor mireni să îşi găsească un duhovnic dovedit prin viaţa sa şi să se sfătuiască cu acesta pe acest drum al vieţii. Mai mult decât atât, conform tradiției ortodoxe, pentru a putea să se împărtășească cu Trupul şi Sângele Mântuitorului Iisus Hristos, creștinul care dorește acest lucru trebuie să participe la slujba Sfintei Liturghii şi să aibă dezlegare şi binecuvântare de la un părinte duhovnic care garantează că prin cercetarea vieţii acelui ucenic, acela nu are păcate nespovedite care să îl oprească de a participa la actul împărtășirii. Prin toate aceste rânduieli, putem înţelege că practica de a avea un părinte duhovnic, atât pentru monah cât şi mirean, nu poate avea decât un rol cu adevărat benefic pentru îndreptarea vieţii. Duhovnicul este cel care asigură, prin viaţa sa aleasă, că ucenicul se află pe drumul cel drept către Dumnezeu. Nu poate exista monah fără un povățuitor care să îi fie alături pe drumul către Dumnezeu. Acest lucru este încă o dovadă că viaţa creştină are un caracter comunitar şi nu unul exclusivist.
Sărăcia de bună voie
,,Iisus i-a zis: Dacă voiești să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi” (Matei 19, 21).
Pornind de la acest îndemn (16), cei care s-au retras din lume, au optat pentru o viaţă liberă de grijile avuțiilor. Pentru gândirea modernă, în care viaţa biologică primează vieţii spirituale, ceea ce trebuie evitat este tocmai această sărăcie. Dar pentru părinţii pustniciei nu exista o altă variantă. Ei au avut capacitatea să înţeleagă că avuția, fie cât de mică, te trage înapoi din demersul duhovnicesc. Adevărații anahoreți respectau până la obsesie acest vot al sărăciei. „The monk is one whose love for God and thirst for perfection are so compelling, so total and uncompromising, that for the sake of the Kingdom of heaven he renounces everything else: possessions, home, family, friends. His flight from the world springs not from any lack of love but, on the contrary, from a fullness of love for God that has been carried to an absolute level” (17).
Mai târziu, când se vor forma comunitățile monahale organizate, toate bunurile vor fi în comun şi ceea ce se obține prin munca călugărilor din mânăstire se împarte după înțelepciunea starețului. Este important să se înţeleagă că sărăcia, ca şi celelalte voturi monahale, nu reprezintă un scop în sine ci doar un drum mult mai ușor spre desăvârșire.
Învăţătura ortodoxă consideră că renunțarea are trei forme sau nuanțe. Prima formă de renunțare se referă la bunurile materiale, de care ucenicul scapă în momentul în care depune votul monahal. Este relevantă întâmplarea unui ucenic care a renunțat la viaţa lumească, a vândut toate ale sale şi câștigul l-a împărțit săracilor, însă a păstrat câțiva bani şi pentru el. După acest moment, ucenicul a mers la duhovnicul său şi i-a spus cele ce făcuse cu averea sa, neascunzând şi faptul că păstrase totuşi câțiva bani şi pentru el. Auzind acestea, duhovnicul i-a dat următorul sfat: „Mergi la târg, cumpără carne, tai-o şi o pune în bucăți pe trupul tău gol, apoi vino la mine aşa”. Ucenicul a urmat sfatul dar păsările au năpustit asupra lui pentru a se hrăni cu carnea care era agățată de trupul său, lăsându-l cu răni destul de grave pe întreg trupul. În cele din urmă, ajungând la duhovnic, acesta i-a zis: ,,Aşa sunt sfâșiați de diavol cei care renunță la lume, dar păstrează bani” (18). A doua formă de renunțare are sensul de renunțare la păcat, la obiceiurile şi patimile sufletului şi trupului. Aşa cum am precizat în introducerea acestui scurt studiu, cel care decide să intre în mănăstire este conștient de faptul că starea morală în care se află are nevoie de îndreptare şi de pocăință. Acesta este gândul pe care îl are, să se așeze într-o mănăstire acolo unde se află duhovnicul său, care poate să îl ajute să lupte împotriva patimilor. Renunțarea la avere este un pas absolut necesar pentru a scăpa de grijile lumești, pentru a se putea dedica luptei de a scăpa de grija patimilor şi a păcatului. Lupta împotriva patimilor care ne stăpânesc poate fi de cele mai multe ori aproape imposibilă într-o lume care ne pune pe tavă materia primă pentru a stârni patimile din noi. De aceea, ucenicul renunță la poziția socială, la avere şi la tot ceea ce l-ar putea împiedica să atingă pragul sfințeniei şi pășește pe drumul călugăriei tocmai pentru a-i fi mai ușor să lupte cu patimile care îl domină. A treia formă de renunțare constă în ,,retragerea inimii noastre din toate cele prezente şi văzute spre a o folosi pentru cele veșnice şi nevăzute” (19). Această etapă a renunțării reprezintă punctul culminant al acestui proces de renunțare la tot ceea ce înseamnă purtare egoistă a omului în raport cu lumea şi cu oamenii din ea. Păcatul pervertește gândirea omului şi îl aduce până în punctul în care totul din jur este privit ca un mijloc de a obține o plăcere din contactul cu ele. Prin asceză, procesul are în vedere tocmai inversul acelei poziții iar cel care atinge această măsură priveşte aceste lucruri şi persoane din jurul său ca un mijloc de revelare a lui Dumnezeu Cel Care le-a făcut şi le susţine în existenţă pe toate. Patimile fiind stinse şi chiar dezrădăcinate, întâlnirea cu ceilalţi este un moment de reală bucurie şi nu o posibilitate de a cădea în păcat.
Consider că acest îndemn, pentru noi, cei din lume, nu poate fi atins ca în cazul monahilor. Dar putem totuşi avea un echilibru referitor la avuțiile lumești. Mai concret, fiecare este dator să se îngrijească de cele necesare traiului cotidian, dar flămânzirea şi exploatarea aproapelui pentru îmbogățirea proprie nu poate constitui o caracteristică a creştinului autentic (20). Pr. Profesor Constantin Coman (21) spunea la o conferință că cine are două felii de pâine, să dea una şi celui care nu are. Atunci împlinim porunca Mântuitorului de a ne iubi unul pe altul precum şi El ne-a iubit pe noi. Milostenia creştină este ,,împărăteasa virtuților, putând deschide foarte repede oamenilor cămările cerurilor, fiind cel mai bun apărător”; şi iarăşi: ,,milostenia este hrana sufletului; şi aşa cum pâinea şi vinul sunt hrana şi desfătarea trupului, la fel şi milostenia şi rugăciunea sunt bucuria şi îngrijirea sufletului” (22). Mai departe, referitor la a doua formă de renunțare, mireanul are aceiași datorie de a încerca să caute eliberarea de patimile care ne stăpânesc pe toţi cei din lume, într-o măsură mai mare sau mai mică. Dacă avem un duhovnic iscusit, vom ajunge să înţelegem că avem totuşi unele probleme legate de ceea ce simțim să facem şi ceea ce nu avem voie să facem. Acel echilibru sufletesc de care Sfinţii Părinţi vorbesc, se poate obține prin ajutorul lui Dumnezeu care susţine demersul nostru de a încerca să scăpăm de acele probleme. Scopul acestei lupte este acelaşi cu cel al monahului, anume eliberarea de păcat şi atingerea sfințeniei care ne dă ochi de a vedea pe Dumnezeu întru toţi şi întru toate. Această treaptă se întrepătrunde cu treapta ultimă a renunțării care reușește să întoarcă privirea omului de la cele lumești spre cele veșnice, spre împărăţia lui Dumnezeu. Pentru omul înrobit şi ademenit de plăcerile lumești care le întâlnim la tot pasul, acest ideal al sfințeniei poate părea o utopie, însă pentru creştin reprezintă scopul ultim al omului pe pământ care tinde spre întâlnirea cu Creatorul acestei lumi şi cu Dătătorul de viaţă a tot ceea ce există.
Castitatea sau fecioria sufletească şi trupească
A treia virtute monahală este castitatea sau fecioria. Se înţelege că vorbim despre castitate din momentul în care ucenicul intră în mânăstire. Sunt cazuri în care omul alege să intre în mânăstire la o vârstă mai înaintată. Astfel dacă la el nu poate fi vorba de feciorie trupească în cazul în care a avut şi familie, acesta va respecta votul castității din acel moment.
Această virtute este una dintre cele mai importante virtuți asumate de monah. Modelul fecioriei este Hristos Însuşi. Desigur, şi Sfânta Fecioara Maria reprezintă un alt model pentru cei care aleg acest drum. Pentru gândirea ortodoxă, castitatea este înțeleasă ca ,,o jertfă de laudă adusă lui Dumnezeu” (23) şi are două nuanțe. Mai exact, vorbim de o castitate/feciorie sufletească şi de alta trupească care se leagă una de alta. În ceea ce priveşte fecioria sufletească se referă la omul interior. Integritatea minții este un postulat de dorit şi în cazul mirenilor, pentru că păcatul mai întâi prinde contur la nivelul gândurilor. În privința fecioriei trupești, trebuie să avem în vedere faptul că legătura trupească în afara căsătoriei este considerată un păcat. Ea este o realitate acceptată doar în interiorul familiei binecuvântate de Dumnezeu. Pierderea castității în afara căsătoriei este considerată cea mai bună dovadă de ,,dezintegrare interioară, de risipă şi epuizare somatică” (24).
Referitor la posibilitatea omului de a renunța sau nu la familie şi implicit la relațiile trupești pe care le presupune o căsătorie, cei care aleg drumul monahismului renunță şi la aceste relații trupești. Părintele Stăniloae evidenţiază trăirea înaltă a Sfintei Fecioara Maria şi prin renunțarea la acest drept natural tocmai pentru a se dărui deplin comuniunii cu Dumnezeu: ,,Maica Domnului se dăruiește deplin Cuvântului, nu numai prin Cuvânt, ci prin punerea sa integrală la dispoziția Lui. Cine se predă voluptății nu e pur, nu e disponibil în mod integral pentru Dumnezeu, pentru Cuvântul, nu e într-o stare de luciditate spirituală şi de responsabilitate în faţa lui Dumnezeu” (25). Personal, această explicație îmi este de ajuns pentru a înţelege perspectiva ortodoxă cu privire la posibilitatea renunțării la relațiile trupești şi implicit la familie. Însă totodată, trebuie afirmat că cele două drumuri, al familiei şi al monahismului, au acelaşi scop care poate fi atins, sub o formă sau alta. Relația omului cu Dumnezeu nu este asigurată de cale, ci se lucrează în orice clipă a vieţii, monah fiind sau căsătorit. În alte cuvinte, „it is true that monastics express this evangelical life under particular outward conditions that mark them out from other Christians; but, on a more basic level, monastics and married Christians are both following the same path and share a single commitment and an identical spirituality” (26). Cele două drumuri, cel al familiei creştine şi cel al călugăriei, nu trebuie înțelese ca două extreme. Dimpotrivă, putem spune că reprezintă două trasee spirituale care îl pot duce pe om la Dumnezeu dacă este consecvent în alegerea sa. Mai întâi, pentru tânărul ucenic care alege să intre în mănăstire şi să renunțe la relațiile trupești pentru a se putea dedica mai cu profunzime vieţii de rugăciune, acest drum trebuie accesat în momentul în care este pe deplin convins că această cale este specifică personalității sale. Iar pentru a face un pas pe deplin responsabil, părinţii monahismului au rânduit ca înainte de a primi haina monahală, ucenicul să fie primit în mănăstire pentru o perioadă de acomodare, de noviciat, timp în care tânărul poate să mediteze asupra deciziei finale, de a intra sau nu pentru totdeauna în viaţa de mănăstire. Dacă tânărul dorește acest lucru şi trece probele la care este supus de părintele duhovnic, în cele din urmă, printr-o rânduială păstrată în Biserica Ortodoxă, acesta este acceptat în comunitatea monastică şi primește hainele specifice călugărului. La fel se întâmplă şi pentru tânărul din lume care dorește să facă pasul căsătoriei. Cei doi tineri, fata şi băiatul, îşi aleg un părinte duhovnic care îi îndeamnă sau nu să facă pasul căsătoriei. De fapt, rolul duhovnicului în această fază este acela de a le prezenta învăţătura ortodoxă cu privire la viaţa de familie şi consecinţele care le implică acest eveniment. Dacă intri în mănăstire sau dacă alegi să te căsătorești, menirea este aceiași, aceea de a te întâlni cu Dumnezeu şi de a ajunge de a fi părtaș bucuriei cerești. Reamintim că pentru credinţa ortodoxă, calea monahismului nu este mai aleasă decât cea a familiei, ci atitudinea omului care se află pe una dintre aceste două căi este importantă şi decisivă. Poți să fi călugăr, dar în esență să fi doar purtător de haine călugărești şi să ratezi întâlnirea cu Dumnezeu, dar în acelaşi timp, şi dacă ești pe drumului familiei binecuvântate de Dumnezeu, poți să nu ajungi niciodată la scopul ultim al familiei creştine care este mântuirea celor două persoane, bărbat şi femeie, care se însoțesc pe drumul căsătoriei.
Concluzie
Acest studiu introductiv asupra perspectivei ortodoxe a voturilor monahale poate fi doar un început de drum pentru cei care vor să descopere viaţa de mănăstire. Înainte de a face un pas important pentru viaţa noastră, trebuie să apelăm la experiența înaintașilor noştri şi la scrierile lor care ne pot fi un izvor de înțelegere. Drumul monahismului trebuie să înceapă mai întâi cu dorinţa puternică de a te preda pe deplin vieţii de rugăciune pentru a-L întâlni pe Dumnezeu. Credinţa în cele revelate te ajută să faci această alegere, şi treptat, ajungi să renunți la tine însuți şi să accepți şi regulile acestui drum. Mai întâi îți cauți un duhovnic iscusit, de care ești dispus să asculți necondiționat. Apoi celelalte două condiții, renunțarea la viaţa socială şi fecioria nu sunt decât o urmare firească a dorinței de a fi cât mai liber pentru a te dedica vieţii de rugăciune către Dumnezeu. Prin acceptarea acestor voturi monahale, ucenicul este primit cu bucurie în comunitatea monastică de către ceilalţi călugări şi începând cu acel moment, calea îi este deschisă spre Dumnezeu. Biserica Ortodoxă ne pune la îndemână un întreg instrumentar pentru a putea ajunge la pragul sfințeniei şi al întâlnirii cu Dumnezeu Însuşi. Depinde de voința noastră să înaintăm pe acest drum pe care ni l-am ales.
Note:
- Christos Yannaras, Contra Religiei, traducere din limba greacă de Tudor Dinu, Editura Anastasia, Bucureşti, 2011, p. 55.
- Învăţătură de Credinţă Creştină Ortodoxă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe, Bucureşti, 2000, p. 7.
- ,,Spiritualitatea ortodoxă urmărește desăvârșirea credinciosului în Hristos. Şi cum desăvârșirea nu se poate dobândi în Hristos decât prin participarea la viaţa Lui divino-umană, se poate spune că ținta spiritualității ortodoxe este desăvârșirea omului credincios prin unirea lui cu Hristos. […] În Răsăritul creştin ortodox se mai foloseşte, pentru caracterizarea acestei uniri, şi termenul îndrăzneț de îndumnezeire sau de participare la dumnezeire” Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ascetica şi Mistica Bisericii Ortodoxe, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2002, pp. 5-6.
- Menționez faptul că asceza trebuie să fie parte integrantă şi în viaţa mireanului, nu doar rezervată celor care optează pentru viaţa de mănăstire.
- Dumitru Stăniloae este cel mai de seamă teolog al secolului al XX lea, al Bisericii Ortodoxe Române şi a trăit între anii 1903 – 1993.
- Pr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 8.
- 7. Andreas Andreopoulos, „A Modern Orthodox Approach to Spirituality”, în Spiritus 11:1 (2011), pp. 18-19.
- Pr. Prof. Dr. Vasile Răducă, Monahismul Egiptean, Editura Nemira, Bucureşti, 2003, p. 25.
- Christos Yannaras, Abecedar al Credinţei, traducere din limba greacă de Pr. Prof. Dr. Constantin Coman, ediţia a II-a, Editura Bizantină, Bucureşti, 2007, p. 24.
10. Pr. Prof. Dr. Vasile Răducă, op. cit., p. 25.
11. Pr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 162.
12. Pr. Prof. Dr. Vasile Răducă, op. cit., p. 41.
13. Sfântul Nectarie din Eghina, Cunoaşte-te pe tine însuţi sau Despre virtute, traducere din limba elină de Pr. Dr. Gabriel Mândrilă şi Laura Mândrilă, Editura Sophia şi Metafraze, Bucureşti, 2012, p. 391.
14. V. Rigopoulos, Gherontikon. Picături din înţelepciunea Părinţilor (gr.). Tesalonic, 1969, p. 311 apud Pr. Prof. Dr. Vasile Răducă, op. cit., p. 39.
15. Pr. Prof. Dr. Vasile Răducă, op. cit., p. 122.
16. A se vedea şi textele: Matei 8, 20; 16, 22.
17. Bishop Kallistos Ware, ,,Seek first the Kingdom”: Orthodox Monasticism and Its service to the World”, în Theology Today 61:1 (2004), p. 20.
18. Această întâmplare este descrisă pe larg la: Pr. Prof. Dr. Vasile Răducă, op. cit., p. 37-38.
19. Ibidem, p. 38.
20. Pentru a înţelege realitatea în care trăim, consider că participarea la un curs de teologie care tratează problema săracilor lumii a fost rodnică pentru a-mi forma o viziunea reală cu ceea ce se întâmplă în întreaga lume, iar acest curs a fost accesibil la Facultatea de Teologie şi Studii Religioase din Leuven (Belgia), curs intitulat Contextual Theologies: Challenges and Methods, predat de profesorul Jacques Haers, perioada septembrie 2014 – ianuarie 2015.
21. Pr. Constantin Coman s-a născut în anul 1953. Din 1984 este cadru didactic al Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti. A publicat numeroase cărții şi studii teologice, fiind considerat unul dintre cei mai de seamă teologi români în viaţă.
22. Sfântul Ioan Gură de Aur apud Sfântul Nectarie din Eghina, op. cit., p. 339.
23. Pr. Prof. Dr. Vasile Răducă, op. cit., p. 30.
24. Ibidem, p. 30.
25. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, ediţia a IV-a, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2010, p. 58.
26. Bishop Kallistos Ware, art. cit., p. 15.
Bibliografie selectivă
- Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea și cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2005.
- Andreopoulos, Andreas, „A Modern Orthodox Approach to Spirituality”, în Spiritus 11:1 (2011).
- Învățătură de Credință Creștină Ortodoxă, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2000.
- Sfântul Nectarie din Eghina, Cunoaşte-te pe tine însuţi sau Despre virtute, traducere din limba elină de Pr. Dr. Gabriel Mândrilă şi Laura Mândrilă, Editura Sophia şi Metafraze, Bucureşti, 2012.
- Răducă, Pr. Prof. Dr. Vasile, Monahismul Egiptean, Editura Nemira, Bucureşti, 2003.
- Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Ascetica şi Mistica Bisericii Ortodoxe, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2002.
- Idem, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, ediția a IV-a, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2010.
- Ware, Bishop Kallistos, ,,Seek first the Kingdom”: Orthodox Monasticism and Its service to the World”, în Theology Today 61:1 (2004).
- Yannaras, Christos, Abecedar al Credinţei, traducere din limba greacă de Pr. Prof. Dr. Constantin Coman, ediţia a II-a, Editura Bizantină, Bucureşti, 2007.
10. Idem, Contra Religiei, traducere din limba greacă de Tudor Dinu, Editura Anastasia, Bucureşti, 2011.
Drd. Doru Marcu,
Facultatea de Teologie din Craiova