Introducere
A vorbi despre Sfânta Taină a Mărturisirii dintr-o poziție neutră nu este posibil. Fie te așezi în partea celor care se folosesc de acest dar de sus și atunci poți să intri în dialog, fie refuzi să participi la lucrarea acesteia și te excluzi dialogului. Dacă ești de partea celor care pot vorbi despre această Taină ai din nou doar două variante. Poți să fii ucenic (1) sau poți să fii duhovnic (2). Duhovnicia nu exclude ucenicia, ci de cele mai multe ori, o cere. În schimb, ucenicia nu cere neapărat și duhovnicia.
Poziția mea în acest dialog este doar a unui simplu duhovnic. Indiferent de vârstă, de contextul social sau chiar religios, redescoperirea dimensiunii harice a Tainei Mărturisirii poate fi comoara de mult preț. Analizând propriul traseu al vieții, pot spune cu certitudine că descoperirea acestei Taine a avut mare impact asupra itinerarului meu bisericesc.
Reflecția mea în acest scurt eseu se va axa pe o dimensiune canonică, care are în vedere taina celor spuse și celor primite în interiorul Tainei Mărturisirii. Părintele Prof. Patriciu Vlaicu a numit-o discreție (3). Astfel, am putea să definim discreția ca fiind calitatea de a păstra o taină încredințată. În limbaj teologic se referă la secretul spovedaniei sau la atitudinea preotului de a păstra doar pentru sine cele pe care ucenicul i le-a dezvăluit. În același timp, discreția rămâne o calitate și pentru ucenic. Voi încerca să analizez problema aceasta a discreției, atât a preotului cât și a ucenicului.
Personal, am trecut peste acest hop, de a nu crede că preotul rămâne fidel dialogului nostru și că va păstra cele spuse doar pentru sine. Însă problema aceasta apare în mintea multor tineri. Am purtat diferite discuții cu anumite persoane, tineri mai ales, care mi-au spus că nu se spovedesc tocmai pentru că nu au încrederea că preotul ține la secretul spovedaniei. Pastoral vorbind, această problemă rămâne una destul de importantă și poate o înțelegere mai profundă a dilemei din partea preoților ar ajuta la o schimbare în atitudine și la o deschidere mult mai ridicată a oamenilor către Taina Mărturisirii.
Preotul și secretul spovedaniei
În ceea ce privește atitudinea preotului cu referire la cele pe care le ascultă la scaunul spovedaniei putem face o analiză a tradiției canonice. Pentru Biserica Ortodoxă, tezaurul tradiției canonice rămâne de referință pentru lucrarea pastorală pe care o are în vederea apropierii oamenilor de Dumnezeu. Ce ne spun Sfinții Părinți despre secretul spovedaniei? Care sunt canoanele care reglementează și acest aspect al vieții bisericești? Toate aceste răspunsuri pot aduce lumină în această dilemă a creștinilor de azi. Cultivarea unei conștiințe canonice după care ierarhia sacramentală se orientează poate fi un semn că împreună lucrăm la mântuirea noastră a tuturor. Dar aceasta presupune ca cei care fac parte din cler să fie ei mai întâi cei care cunosc aceste lucruri pentru a fi capabili să le transmită mai departe, prin propria viață bisericească și prin instruirea de noi ucenici. În același timp, trebuie să avem grijă să nu cădem într-un formalism care se folosește greșit de litera canonului, renunțând la duhul canonului care descoperă sensul tainic al vieții în Biserică. Fără a fi înțeles sensul duhovnicesc al canonului, aplicarea lui nu are nici un efect, ci dimpotrivă duce chiar la derapaje teologice.
Pentru varianta românească, atunci când vrei să afli ce spun Canoanele despre un anume lucru sau despre o anumită situație, ai la dispoziție lucrarea numită Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și Comentarii (4) . Același traseu l-am urmat și eu. Mi-am propus să analizez cu atenție care sunt dispozițiile canonice în legătură cu săvârșirea Sfintei Taine a Mărturisirii și dacă sunt anumite canoane care interzic preotului să spună către altcineva cele încredințate lui în scaunul spovedaniei (5). Ceea ce am înțeles din analiza canoanelor care se referă la spovedanie, duhovnic și ucenic, pot sintetiza prin câteva rânduri și anume: Puterea de a lega și a dezlega, după cercetarea felului păcatului, vine direct de la Dumnezeu cu scopul aducerii înapoi a celui ce a greșit. Precum niciodată un doctor nu poate fi înțeles decât ca cel ce ajută la vindecarea unei boli trupești (dacă nu ajută nu poate fi numit doctor, ci orice altceva), la fel preotul trebuie să aibă măiestria să vindece împreună cu ucenicul boala sa sufletească. Dacă păcatele nu sunt cunoscute de către ceilalți, preotul are grijă să nu le facă cunoscute tocmai pentru a-l ajuta pe cel în cauză să se desprindă de legătura cu păcatul și să se aproprie de Dumnezeu. Sfântul Vasile cel Mare consideră că pentru femei, această vădire către ceilalți a greșelilor ei, poate fi cauzatoare de moarte (6). Canonul clasic care oprește preotul de a dezvălui păcatele ascultate la scaunul spovedaniei este următorul: ,,Duhovnicul, care primește mărturisirea celor ce mărturisesc păcate ascunse, trebuie să-i oprească pe aceștia de la împărtășire; dar să nu-i oprească de a intra în biserică, nici să dea în vileag cele ce știe despre ei, ci să-i sfătuiască cu blândețe ca să stăruiască ei întru pocăință și rugăciune, și să li se administreze epitimiile ce li se cuvin, potrivit dispoziției sufletești a fiecăruia” (Canonul 28 al Sfântului Nichifor Mărturisitorul).
În spațiul bisericesc se obișnuiește (măcar pe alocuri) să se afirme următoarea expresie: acea persoană nu poate face cutare sau cutare lucru pentru că e împotriva sfintelor canoane! Consider că o asociere a unei anumite fapte cu un anumit canon nu poate fi o explicație mulțumitoare pentru absolut nimeni. Iar regula se aplică și pentru subiectul reflecției mele cu privire la secretul spovedaniei. Eu pot afirma că preotul nu poate destăinui păcatele mele ca ucenic pentru că cutare canon îl oprește, dar înțelegerea aceasta scapă esențialul, anume așezarea duhovnicească a preotului, dar și relația mea cu el, ca ucenic-preot/duhovnic. Pare-mi-se că, cel puțin în cazul canonului care oprește de la divulgarea păcatelor, am ajuns să interpretăm acest canon doar ca barieră și nimic mai mult. Însă ideea din spatele canonului rămâne pur pastorală. Preoții păstrează taina celor primite la Mărturisire nu pentru că îi oprește respectivul canon, ci doar pentru faptul că știe că dezvăluirea l-ar răni pe ucenic. Cum ar putea să se mai uite preotul la un anume ucenic care i s-ar reproșa că l-a povestit la ceilalți prieteni, cunoscuți sau chiar la oameni necunoscuți? Remarca Sfântului Vasile cel Mare precizată mai sus sigur nu are în vedere moartea fizică în cazul vădirii păcatelor, ci este evident că se referă la moartea sufletească a ucenicului. Consider că această dimensiune ar trebui să o redescoperim cu privire la acest aspect reglementat prin canoane, anume că nu canonul oprește pe preot să dezvăluie greșelile mai mici sau mai mari ale ucenicului, ci dimpotrivă dragostea creștinească care îl apasă pentru acel mădular al lui Hristos, conștient fiind de faptul că ucenicul nu este de acord ca tainele vieții sale să fie cunoscute de către toți.
Înainte de a analiza și partea de discreție a ucenicului, mai aduc o scurtă precizare, de fapt un comentariu la comentariu, și care are legătură cu subiectul propus. Lecturând renumitul Canon 102 Trulan, mi-a sărit în ochi comentariul Arhid. Prof. Floca, care spune așa: ,,pentru a releva importanța pe care o are măiestria duhovnicului, putem spune cu dreptate că pretutindeni credincioșii sunt așa cum sunt și duhovnicii lor” (7). O afirmație foarte mare și care are rolul de a-i responsabiliza pe cei care sunt preoți/duhovnici. Însă problema rămâne deschisă și pentru atitudinea ucenicului. Echilibrul acestei colaborări ucenic-preot/duhovnic ar trebui să fie făcut înțeles pentru cele două părți implicate. Nu doar duhovnicul meu este dator să răspundă pentru traseul meu duhovnicesc, ci mai ales eu ca ucenic, dar împreună lucrând cu duhovnicul pentru a mea și pentru a lui mântuire.
Discreția ucenicului
Din punct de vedere pastoral, preotul rămâne cu responsabilitatea de a păstra în tăcere cele pe care le-a auzit la spovedanie de la ucenic. Dar care trebuie să fie atitudinea după primirea cuvântului de la Sfânta Mărturisire a ucenicului? Are el voie să vorbească cu oricine ceea ce a primit în taină și tainic la scaunul spovedaniei sau tace și încearcă să împlinească cele auzite?
Personal nu mi-am pus problema aceasta niciodată până acum câteva luni de zile. Am căutat să văd dacă există vreun canon în legătură cu acest aspect, dar pot spune cu certitudine că nu există. Analiza personală, dar și ideile furate de la diferite discuții, le-am coordonat în două direcții pe care le voi sintetiza în următoarele rânduri.
Prima direcție – ceea ce spun eu ca ucenic duhovnicului la mărturisire se referă la greșelile mele, iar dumnealui se oprește să vorbească despre acestea cu altcineva din punct de vedere pastoral. În schimb, ceea ce primesc eu de la duhovnic trebuie așezat în legătură cu Dumnezeu. Dacă Hristos stă nevăzut la săvârșirea Sfintei Taine, dar totuși prezent prin sfânta Sa icoană și chiar prin duhovnic (într-o anumită măsură), atunci cuvintele primite nu sunt simple cuvinte, ci cuvintele spuse de Hristos prin duhovnic. Aceasta este taina și pe aceasta o mărturisim și o credem. Firesc ar fi deci ca să păstrez acele cuvinte doar pentru mine. Ele se referă la problemele mele, la contextul meu, la stadiul meu duhovnicesc și nu al tuturor. Evident, lucrurile sunt destul de complexe, dar așa stă prima mea concluzie.
A doua direcție – are în vedere un caz destul de des întâlnit. Prezența a unei familii- soț și soție/ bărbat și femeie- la scaunul spovedaniei (8). Întrebările pe care mi le-am pus sunt următoarele: Care este atitudinea care se impune atunci când cei doi se spovedesc la același duhovnic (și bine fac!), de cele mai multe ori cu probleme comune? Este indicat ca cei doi să aibă o discuție acasă cu privire la soluțiile primite la scaunul spovedaniei sau mai bine este să se păstreze discreția? Răspunsurile mele la aceste întrebări s-au conturat în două etape. În prima etapă am zis că din mai multe motive, soții ar trebui să păstreze tăcerea. Fiecare să aplice cuvântul primit de la duhovnic, dar să nu vorbească de o anumită problemă și să vadă ce a spus duhovnicul fiecăruia (9). Printre motive, m-am gândit că preotul ar putea să aibă să spună soțului ceva și soției altceva. Probabil într-un fel discută cu un bărbat și în alt fel discută cu o femeie. Concluzia primei etape a fost aceea că soluția discreției ar fi o tactică pastorală auto-impusă mult mai bună. Însă în a doua etapă, concluziile se nuanțează într-o direcție pastorală mult mai interesantă. Pe scurt, ar trebui ca în unele cazuri, după spovedania fiecăruia dintre soți, duhovnicul să aibă o mică discuție cu cei doi laolaltă. Am observat că există și preoți care recurg la acest gest și mi se pare cea mai echilibrată soluție. Curiozitățile pot dispărea prin recurgerea la acest moment și riscul soților de a înțelege greșit sfaturile pastorale ale duhovnicului ar putea fi reduse considerabil. Conchid această parte prin a reafirma credința prezenței lui Hristos în Taină și faptul că unul dintre soți primește un cuvânt iar celălalt alt cuvânt nu înseamnă nicidecum neînțelegere, ci dimpotrivă faptul că Hristos dă sfatul potrivit pe măsura fiecăruia.
Concluzii personale
Deși cele prezentate mai sus ar trebui să fie reflecția mea personală, și în mare parte este, la fel concluziile ar trebui să fie ale mele, personale. De regulă, această ultimă parte se numește simplu Concluzii, dar aici țin să sintetizez concluziile personale. Însă pentru că sunt personale, vor fi foarte scurte.
Prima concluzie care o pot pune în scris se referă la faptul că problemele pastorale sunt într-o permanentă schimbare. Cazurile de ieri nu mai sunt cazurile de azi, dar deja cele de azi, nu mai sunt cele de mâine. Însă totuși rămâne ceva care le leagă. Și de funia aceasta ne putem lega cu toții, și ucenicii și duhovnicii. Nu putem să ne rupem de trecut, dar nici să rămânem înțepeniți în el. De multe ori s-a recurs la o asemenea atitudine nu cu rezultate tocmai potrivite. Cheia hermeneutică prin care trebuie să se rezolve problemele pastorale ale credincioșilor, inclusiv a mea, va rămâne însă Hristos. Iar la aceasta se adaugă valoarea de neprețuit a persoanei umane. Împreună lucrăm la mântuirea noastră. Nu există alt drum decât împreună. Atâta timp cât privim permanent dacă cel de lângă noi încă mai e aproape, atunci putem să nădăjduim la cele bune. La nivel teologic-pastoral aceasta se transpune în grija duhovnicului pentru ucenicii săi. Duhovnicul nu se poate numi duhovnic fără ucenici, dar nici ucenicul nu se poate numi ucenic fără duhovnic.
A doua concluzie trimite la esența acestei reflecții personale cu privire la atitudinea de discreție a duhovnicului, care izvorăște din dragoste și nu pe baza unui anumit canon, dar și a ucenicului, care izvorăște din rațiuni pastoral-tainice. Pastoral pentru a nu se ajunge ca duhovnicul să fie motiv de discuție, iar tainic pentru că totul se petrece sub umbrela tainei, a Sfintei Taine a lui Hristos. Era o mică povestioară a Patericului care afirma că la momentul Tainei, potrivnicul nu aude cele ce preotul le încredințează ucenicului. E important să înțelegem profunzimea acestei tainice lucrări, care ne oferă o a șansă, șansa unui nou început în Hristos și în Biserica Sa.
Note:
- Voi folosi expresia de ucenic care mi se pare mult mai bună decât cea de penitent. În același timp, sunt convins că nu te poți numi ucenic atunci când te afli pentru prima oară în fața preotului pentru a te mărturisi, dar consider că ucenicia începe cu acest prim pas.
- O diferență de care nu eram conștient este diferența acceptată între calitatea de spoveditor și de duhovnic. Consider că denumirea de preot poate fi folosită în locul celei de spoveditor, iar în cazul acesta când mă voi referi la duhovnic este evidentă și calitatea de preot.
- ,,Taina Pocăinței este o lucrare de restaurare, o revenire în fire susținută de preot prin disponibilitate, blândețe, smerenie, răbdare, și nu în ultimul rând discreție”.
- Datele complete ale acestei lucrări sunt următoarele: Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și Comentarii, ediția a III-a, ediție îngrijită de Dr. Sorin Joantă, Sibiu, 2005.
- Poate surprinzător pentru mulți, dar nu sunt foarte multe canoane care să aibă în atenție Taina Mărturisirii. Eu m-am oprit la cele care le-am considerat importante și pe care le numesc aici în ordine istorică: Canonul 74 al Sfântului Vasile cel Mare, Canonul 102 Trulan și Canonul 28 al Sfântului Nichifor Mărturisitorul.
- Aici am în vedere canonul 34 al Sântului Vasile cel Mare.
- Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, op. cit., p. 179.
- Am dat exemplul familiei, dar la fel de bine se potrivește și exemplul a doi tineri care nu sunt încă căsătoriți, dar care se gândesc la această perspectivă.
- La o discuție pe tema aceasta, un prieten le-a numit chestii de curiozități între soți.
Pr. Ionuț-Cristian Salavat,
Parohia Raci, Protopopiatul Tg-Jiu Sud, Jud. Gorj