16.03.2017 – Epicleză
M-am gândit că de fiecare dată în care ridic mâinile către cer
Se coboară un înger să-mi atingă cel mai înalt deget ca un fulger.
Și străpuns de lumina angelică pot binecuvânta pâinea și vinul,
Născând din grâu și struguri ca trup și sânge pentru lume divinul.
Și fără preget am dat fraților mei atunci ca și azi din pâine și vin.
Mâncați!, i-am îndemnat, aceasta este trupul meu, trupul divin!
Apoi le-am spus: beți! De veți face astfel, veșnic veți mărturisi
Nașterea minunată, punerea în mormânt și învierea de a treia zi.
.
După aceea m-am gândit cum va fi să vorbesc de timpul apus?
Despre mări, împărății, regate, ceruri și nesfârșiri de nespus?…
Atunci s-au tulburat adâncurile ființei mele ca un cer nesfârșit
Și focuri bengaleze izbucneau neașteptate luminând în infinit.
Nimeni din nimic precum imaginam nu mai împletea ca atunci,
Nu putea scoate din întuneric lumini, din ape pământuri și lunci.
Astfel am străbătut depărtări pe pământ și am făcut din cuvânt
Cer peste ape, stele în cer și nesfârșiri infinite în gând alergând.
.
Și veneau de pretutindeni copiii nimănui căutând părinții vii.
Unii se născuseră alții voiau să se nască și nu știau a cere cui.
Și prin ridicarea mâinilor mele către cere am crezut că pot cere
Tuturora dreptul la o viață nouă și altora după ea mii de sfere
În care întregul se întoarce spre sine și din sine spoi se aruncă
Rostogolind, năruind, risipind și apoi alunecând ca o nălucă
Visul purtat de mâinile mele către stele ca niște ramuri de flori
Ademenind îngeri să dăruiască pâinii și vinului parfum și culori.
Pr. Mircea Nincu
Atașate la articol:
Proscomidia