Din Sfânta Scriptură și de la Sfinții Părinți învățăm că Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat de la Sfântul Duh și din Fecioara Maria și S-a făcut Om. Și-a luat trup din frământătura omenească – din neprihănita, neîntinata, neștiutoarea de bărbat, Fecioara Maria. Dumnezeu Și-a creat un trup propriu, folosindu-Se de vasul ales pregătit din timp.

Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat din Fecioara Maria, înrudindu-Se cu umanitatea prin consimțirea Sfintei Fecioare, prin răspunsul ei la chemarea dumnezeiască „Iată…”. Fecioara Maria devine templu sfânt al Fiului Său datorită vieții curate. Vasul ales este sfințit prin faptele fecioarei și prin puterea lui Dumnezeu. Nașterea Mântuitorului dintr-o Fecioară fără de bărbat – arată dumnezeirea, puterea supranaturală. Este o naștere mai presus de înțelegere. Domnul libertății și al puterii arată că nu natura, ci Dumnezeu este realitatea ultimă, făcătorul ei este mai presus de ea, mai presus de legile firii.

Prin această minune se așterne un nou început, începutul mântuirii, a tainei celei din veac (1). Speranța trimiterii în lume a unui Răscumpărător prezintă elementul principal al Vechiului Testament. Sintagma „fiul lui David” din Sfânta Evanghelie arată legătura Mântuitorului cu poporul israelit și începutul împărăției. Descendența Sa din David este necesar să fie prin Fecioara Maria , care este și ea din seminția lui David.

Chipul Fecioarei Maria apare în Vechiul Testament după căderea în păcat a primilor oameni în cadrul promisiunii făcute de Dumnezeu protopărinților nașterii, Adam și Eva. „Dușmănie…” (Fac. 3, 15). Textul profetic scoate în evidență chipul Fecioarei Maria care prin fecioria ei a biruit diavolul, zdrobindui capul.

Fecioara Maria, care a mijlocit la mântuirea omenirii, nu este o ființă imaginară, misterioasă. Deși este reprezentată mai mult figurativ, zdrobind capul șarpelui, este o persoană reală. Când se vorbește de fica Sionului – se are în vedere Eva cea nouă, noul Israel, cea care în Noul Testament este numită „fecioara care locuia în Nazaret, iar numele acestei fecioare este Maria”(Lc.1, 27) (2).

Prorocul Isaia scoate în evidență nașterea minunată, care va impresiona întreaga omenire: „Iată…”(Is.7,14; Mt.1,23). Profetul a anunțat minunea și n-a recut cu vederea felul împlinirii acesteia, căci a zis  „ea va naște fiu” (3). Prin gura prorocului, Dumnezeu a făcut cunoscută oamenilor profeția, de aceea vestea cea minunată ce avea să se împlinească nu este a prorocului, ci a lui Dumnezeu, prorocie ce venea de sus și se adresa omenirii de pretutindeni. Numele de Emanuel descoperă fapte săvârșite de Mântuitorul. Cuvintele „Îl va chema Emanuel” înseamnă că vor vedea ca Dumnezeu este cu oamenii, dar niciodată atât de lămurit (4).

Nașterea feciorelnică a Maicii Domnului a fost vestită și de prorocia lui Iezechel, văzătorul celor nevăzute „Ușa aceasta…” (Iez. 44, 1-3). Credința profundă în fecioria Maicii Domnului a prorocilor Vechiului Testament se observă prin sublinierea mai întâi a aspectului umanității și apoi a divinului. Semnul fecioarei este adeverit prin însăși Nașterea Domnului din ea, iar posibilitatea împlinirii acestui semn a fost dată de lucrarea Lui. Iar Iisus Hristos, ca Fiu al lui Dumnezeu Atotputernic a făcut posibilă lucrarea Maicii Sale. El este singurul care „va intra și va ieși și poarta va rămâne închisă”. Ușa a fost închisă și pecetluită „înainte de zămislire, în zămislire și după nașterea Celui mai presus de orice nume” (5), iar prorocul Isaia vorbește de odrasla care deschide pântecele feciorelnic. Este Sfântului Dumneze, care poate închide și deschide porțile. Pântecele a fost închis și deschis și prin puterea fecioriei, despre care Sfântul Ioan Damaschin spune că „este de la început și dintru început a fost sădită în firea oamenilor… în Paradis domnea fecioria”.

Preasfânta fecioară mai este numită, în Vechiul Testament, Împărăteasa tronului împărătesc, rai de taină mai sfânt decât cel dintâi. A fost prefigurată și prin chivotul Legii, toiagul lui Aaron, care a odrăslit dar și scara lui Iacob este scara vie prin care Dumnezeu Cuvântul S-a coborât pe pământ către oameni, unde a petrecut împreună cu ei pentru a le arăta adevărata cale a înaintării spre urcușul duhovnicesc. Prin Maica Domnului, Dumnezeu S-a descoperit pe sine, tot prin ea, scara vie, urcă cei chemați, cei care răspund chemării spre înalturile descoperite de Dumnezeu, spre viața veșnică.

Note:

1. Troparul la Bunavestire, în Mineiul pe Martie, ediția a V-a, Ed. IBMBOR, București, 1977, p. 190.
2. IPS Prof. Dr. Irineu Popa, Maica Domnului în iconomia mântuirii și preacinstirea ei în Biserica Ortodoxă, Curs de Istoria Dogmelor pentru anul II Master, Facultatea de Teologie din Craiova, 2014, p. 2.
3. Sfântu Atanasie cel Mare, Despre întruparea, în PSB 16, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1988, p. 190.
4. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, în PSB 23, Ed. IBMBOR, București, 1994, p. 68.
5. Sfântul Ioan Damaschin, Despre credința ortodoxă, Ed. Valea Plopului, Prahova, p. 163-164.

Pr. Alexandru Eremia, Parohia „Sf. Ioan” – Hera, Craiova

Maica Domnului

Acest articol a fost publicat în data de marți, 28 martie 2017, la 09:13 în categoriile Teologie si Viata. Poți urmări orice răspunsuri la acest articol prin RSS 2.0 feed. Atât comentariile, cât și acțiunea de ping la acest articol sunt dezactivate.