Istoria autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române
Termenul de ,,autocefalie” provine din reunirea cuvintelor din limba greacă,, autos,, – prin sine, însuşi , propriu şi ,,Kefali”(cap) şi desemnează, în viaţa bisericească, independenţa unei unităţi bisericeşti constituită la nivel sinodal în cadrul Ortodoxiei ecumenice faţă de o altă unitate bisericească ,de acelaşi nivel organizatoric.Această independenţă se manifestă în plan jurisdicţional , administrativ dar nu şi în cel al învăţăturii de credinţă , unde se păstrează o unitate statornică între toate bisericile ortodoxe surori. Biserica autocefală este deci o biserică având conducere proprie sau de sine ,organismul ei de conducere fiind Sfântul Sinod prezidat de întăistătătorul acelei Bisericeşti .
Autocefalia unei Biserici implică în acelaşi timp: drepturi, libertate şi responsabilitate în hotarârile pe care le ia aceasta .Drepturile unei Biserici autocefale nu sunt expuse într-un cod canonic,ele derivă dintr-un consens al practicii vieţii Bisericilor autocefale de-a lungul veacurilor.
Astfel o Biserică autocefală este liberă în deciziile sale privind: alegerea şi hirotonia epsicopilor, administraţia bisericească , organizarea educaţiei teologice,a vieţii liturgice şi a activităţii pastorale şi misionare, liberă în ceea ce priveşte misiunea sau slujirea sa în societate,relaţiile frăţeşti sau de cooperare cu alte Biserici, precum şi relaţiile cu autorităţile civile din ţară în care păstoreşte comunitati eclesiale.
O Biserica autonoma se distinge de o Biserica autocefala,prin faptul ca nu se bucura de toate drepturile acesteia.Spre exemplu intaistatatorul sau primatul ei trebuie sa fie confirmat de Biserica Mama,nu are dreptul de a sfinti Sfantul si Marele Mir,etc.
Recunoaşterea autocefaliei unei Biserici locale de către Biserica Mamă şi de către totalitatea Bisericilor Ortodoxe autocefale nu este reglementată de prevederi canonice unanim acceptate şi poate fi uneori un proces complicat şi dificil , condiţionat nu numai de principii canonice eclesiale , ci şi de diferiţi factori de ordin istoric, misionar, etnic şi politic.
Între condiţiile obţinerii autocefaliei pot fi enumerate:
– capacitatea spirituală şi materială a unei Biserici locale de a menţine şi promova credinţa ortodoxă şi de a organiza viaţa bisericească a unui popor , fapt dovedit în decursul unei lungi perioade de timp;
– numărul suficient al episcopilor titulari(cel puţin trei);
-dorinţa episcopilor , clerului şi credincioşilor dintr-o ţară de a se organiza ca Biserică autocefală;
– un teritoriu bine definit în care această Biserică şi-a aratat capacitatea sa misionară şi pastorală;
-convingerea Bisericii Mame de către Biserica locală fiică aflata sub jurisdicţia sa de posibilitatea şi necesitatea acordării sau recunoaşterii autocefaliei dorită de această Biserică locala-fiică.
În ceea ce priveşte Biserica română se poate spune că procesul de afirmare a autocefaliei ei faţă de Patriarhia de Constantinopol , a fost unul de lungă durată.
În spaţiul carpato-danubiano-pontic creştinismul a apărut încă din primul veac al erei creştine încă din epoca apostolică . În secolele următoare s-au constituit aici eparhii, în special în zona Dunării de Jos.
Astfel Biserica din Sciţia Minor s-a organizat până la nivel de mitropolie ,având în frunte arhiepiscopia Tomisului . Ea avea un fel de autonomie în cadrul Bisericii din Imperiul Roman de Răsărit.
Mai târziu , în secolul al XIV-lea ,odată cu crearea statelor feudale româneşti, se organizează şi mitropoliile din Ţara Românească şi Moldova . După recunoaşterea mitropolitului din Ţara Românească de către Patriarhia de Constantinopol , în deceniile următoare ierarhii munteni au fost numiţi tot de Patriarhia Ecumenica , în condiţiile în care păstoreau o Biserică tânără abia organizata în cadrul noului stat.In acel timp în Moldova se dorea foarte mult ca ierarhii de acolo să fie autohtoni .Din această dorinţă s-a născut ulterior mişcarea pentru dobândirea autocefaliei.
La începutul secolului al XV-lea Patriarhia Ecumenică a recunoscut , în cele din urmă ,pe ierarul moldovean Iosif Muşat ca prim mitropolit , acesta fiind în funcţie mai dinante de recunoaşterea sa.
După 1453 ,Ţările Române au devenit principalul bastion de apărare a creştinităţii ,a întregii Europe .În condiţiile în care patriarhiile ortodoxe , inclusiv Patriarhia Ecumenică, avea mari dificultăţi în cadrul stăpânirii otomane ,ortodoxia românească a devenit o mare sprijinitoare a ortodoxiei din toate ţările răsăritene , fapt care reprezintă expresia autocefaliei ,căci un asemenea sprijin consistent nu putea să vină decât din partea unei Biserici bine organizate şi cu capacitate de exprimare proprie.
Tot în această perioadă ierarhii erau aleşi în ţară şi abia apoi era anunţată Patriarhia Ecumenică ,doar pentru confirmare . Aceasta este tot o manifestare timpurie a autocefaliei în Biserica noastră.
De asemenea organizarea de eparhii se făcea ţinând cont de necesităţile locale . Astfel Episcopiile Râmnicului şi Buzăului au fost create în 1502-1503 în cadrul unui sobor condus de patriarhul Nifon în calitatea sa de conducător al Bisericii din Ţara Românească , nu în calitate de patriarh ecumenic.La sobor au participat toţi egumenii şi stareţii mânăstirilor din ţară,boierii şi însuşi domnitorul Radu cel Mare .
La fel crearea mai târziu a episcopiilor Huşilor şi Argeşului a fost gândită şi realizată în Biserica Moldovei şi a Ţării Româneşti.
Şi în arta bisericească din Evul Mediu românesc se regăsesc elemente de autonomie , stilul ştefanian şi stilul brâncovenesc fiind formele de exprimare cele mai strălucite ale artei ecleziastice româneşti din această perioadă.
In aceeaşi ordine de idei trebuie amintite momente în care probleme importante privind învăţătura de credinţă ortodoxă au fost discutate în Ţările Române. Spre exemplu la Sinodul de la Iaşi din 1642 a fost studiată Mărturisirea de credinţă a mitropolitului Petru Movilă , care a fost adoptată apoi de întreg Răsăritul ortodox.
Amintim aici şi faptul că mitropolitul Varlaam ,din vremea lui Vasile Lupu , a fost chiar unul dintre candidaţii la scaunul de patriarh ecumenic,iar în 1643 , patriarhul Ierusalismului , Teofan ,aflat în vizită în Moldova,împreună cu alţi ierarhi de aici au sfinţit Sfântul şi Marele Mir.
O altă lucrare sfântă care dovedeşte autonomia Bisericii din Ţările Române este canonizarea de sfinţi. Avem exemplu pe Cuviosul Nicodim de la Tismana , apoi canonizarea Sfântului ierarh Nifon , patriarhul Costantinopolului , consfinţită la Curtea de Argeş prin aducerea moaştelor sale de la Athos de către domnitorul Neagoe Basarab , în 1515, la fel canonizarea Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava.
Toate acestea vorbesc despre o viaţă bisericească bine organizată ,o trăire neabătută în învăţătura ortodoxă , o comuniune frăţească cu celelalte Biserci Ortodoxe .
Unirea Principatelor Române , realizată în 1859,a fost premisa şi cadrul aspiraţiei spre o organizare bisericească pe un plan superior . Realizarea Unirii Principatelor a adus şi necesitatea unei reorganizări a Bisericii , care avea două mitropolii în cele două ţări , mitropolii ce trebuiau aduse împreună într-o structură unitară în cadrul noului stat.
În anul 1864 s-a elaborat un proiect de noua lege privind unirea şi organizarea bisericească . Acest proiect de lege a fost primit cu reticenţă de către Patriarhia Ecumenică , care intenţiona să-şi menţină controlul asupra Bisericii din teritoriile româneşti. El a fost însă adoptat în 3 decembrie 1864 sub titulatura de ,,Decretul Organic nr. 1703 pentru înfiinţarea unei autorităţi sinodale centrale ,” şi promulgat de domnitor în 6 decembrie 1864.
În acest decret articolul 1 conţine următoarea prevedere,:” Biserica Ortodoxă Română este şi rămâne independentă de orice autoritate bisericească străină în ceea ce priveşte organizarea şi disciplina,,. Iar în articolul 3 se stipula că,,Sinodul General al Bisericii Române păstrează unitatea dogmatică a sfintei credinţe ortodoxe cu Marea Biserică de Răsărit prin coânţelegere cu Biserica Ecumenică a Constantinopolului,,. Acestea sunt cele două idei principale care au stat în cele din urmă la temelia autocefaliei aşa cum a fost ea consfinţită în 1885 .
Decretul Organic din 1864 , supranumit şi ,,Legea Sinodală,, , este temeiul pe care s-a constituit un Sinod Unit al Bisericilor din Moldova şi Ţara Românească şi a creat condiţiile ca, în fruntea Bisericii,încă din vremea lui Cuza , să fie aşezat un mitropolit primat-mitropolitul Tarii Romanesti.Conţinutul acestui decret organic a fost făcut cunoscut şi Patriarhiei Ecumenice,care l-a primit în februarie 1865, urmând o reacţie destul de dură şi o perioadă de răcire în relaţiile cu aceasta.
Problema autocefaliei a fost reluată în timpul lui Ioachim al III-lea ,într-o altă realitate istorică, după proclamarea independenţei de stat a României la 9 mai 1877 şi de aceasta dată Patriarhia Ecumenică s-a opus.
Sfinţirea Marelui Mir , la 25 martie 1882,joi în săptămăna patimilor,în Catedrala Mitropolitană din Bucureşti ,a iscat o nouă tensiune din partea Patriarhiei Ecumenice.Astfel într-o scrisoare din 10 iulie 1882 Patriarhul Ioachim al III-lea se declară indignat de gestul ierarhilor romani , pe care îl consideră ca fiind o îndepărtare de la canoane. Au urmat răspunsuri demne şi bine întemeiate din partea Bisericii noastre . Din toamna anului 1884 odată cu urcarea pe tronul de la Costantinopol a patriarhului Ioachim al IV-lea ,a început o activitate intensă de pregătire a demersurilor necesare pentru dobândirea autocefaliei, luăndu-se contact în mod repetat cu Patriarhia Ecumenică.
În februarie 1885 , sinodul Bisericii Române a elaborat principalele doleanţe pe care le avea Biserica Română pentru exprimarea acestei autocefalii într-o formă stabilă , care să aibă şi confirmarea patriarhiei ecumenice . In 20 aprilie 1885, Sinodul nostru a trimis scrisoarea oficială de recunoaştere a autocefaliei, iar la 25 aprilie s-a convocat Sinodul Patriarhal şi s-au întocmit: Tomosul de recunoaştere a autocefaliei şi două scrisori una către mitropolitul primat Calinic Miclescu şi alta către primul ministru D.A Sturza.Cele trei documente exprimă , într-un cadru solemn,recunoaşterea autocefaliei BOR, ca un fapt legitim în concordanţă cu canoanele bisericeşti şi cu realităţile istorice .În data de 7 mai a fost trimisă o scrisoare de mulţumire Patriarhiei Ecumenice ,pentru gestul recunoaşterii.
Toate Bisericile Ortodoxe au fost anunţate că, de acum,Biserica Română este Biserică soră cu Biserica Ecumenică ,iar Sinodul roman este Sinod frate cu cel constantinopolitan , în această comuniune a egalilor.
Biserica Ortodoxă universală se prezintă astăzi ca fiind o comuniune de Biserici autocefale surori ,egale între ele, libere unele faţă de altele în ceea ce priveşte conducerea administrativă ,dar unite unele cu altele prin aceeaşi credinţă ,aceeaşi viaţă sacramentală şi aceeaşi structură şi disciplină canonică. Intre Bisericile autocefale surori şi egale între ele , Patriarhia Ecumenică de Costantinopol se bucură de un primat de onoare , patriarul ecumenic neavând vreun drept de jurisdicţie asupra celorlalte Biserici Ortodoxe autocefale surori.
In prezent , la înplinirea a 125 de ani de la dobândirea autocefaliei , Biserica Ortodoxă Româna se prezintă ca o Biserică vie , activă , în mijlocul poporului pe care îl slujeşte ,profound implicată în promovarea dialogului cu celelalte Biserici Ortodoxe surori ,cu lumea creştină şi cu societatea contemporană.
Referat întocmit si sustinut de pr. NEDELCU MIHAI NARCIS parohia „SF.NIFON” Craiova-în data de 02.11.2010 la şedinţa conferinţei pastoral misionare de toamnă