Mântuitorul Iisus Hristos, după slăvita Sa Înviere din morți, a mai rămas împreună cu Apostolii încă 40 de zile, pentru ca aceștia să „înțeleagă Scripturile” (Luca 24, 45), dar mai ales i-a povățuit despre felul cum vor fi mesagerii noii credințe, așa cum reiese din ultimul capitol al Evangheliei Sfântului Luca: „Și le-a zis că așa este scris și că așa trebuia să pătimească Hristos și a treia zi să învieze din morți, și întru numele Său să se propovăduiască pocăința și iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim. Voi sunteți martorii acestora” (Luca 24, 46-48).
Credința Apostolilor legată de arătările lui Hristos cel înviat (determinată de o cunoaștere istorică, empirică și tangibilă), ,,ce am auzit, ce am văzut cu ochii noștrii, ce am privit și mâinile noastre au pipăit” (1 Ioan 1, 1), face necesară și credința în înălțarea Mântuitorului Iisus Hristos, ca ultim eveniment istoric al parcursului Său pământesc (1).
Dacă în Evanghelia după Matei nu se amintește deloc acest eveniment, iar Evangheliștii Marcu și Ioan îl amintesc în grabă (Marcu 16-19, Ioan 20, 17), Evanghelia lui Luca urmărește să traseze activitatea terestră a lui Iisus Hristos, ca realitate istorică probată și argumentată, iar în cartea Faptele Apostolilor să lumineze cititorul despre drumul Bisericii prin timp. Așadar, Înălțarea este punct de încheiere a vieții lui Hristos pe pământ și început al drumului Bisericii (2).
Potrivit cosmologiei biblice, Dumnezeu locuiește în ceruri, iar pământul ca ,,așternut al picioarelor” lui Dumnezeu, este sălașul oamenilor (Isaia 66, 1). De aceea tot ceea ce provenea de la Dumnezeu cobora de sus, cobora din cer, în timp ce tot ceea ce mergea spre Dumnezeu se suia spre cer. Așadar Evanghelistul, prin Înălțarea lui Iisus, nu vrea să ne indice o separare între Iisus și oameni, Iisus nu se îndepărtează de lume, ci se aproprie; Înălțarea Sa nu este o absență ci o prezență și mai intensă.
Apostolul Pavel, format la şcoala rabinului Gamaliel, cunoaşte bine valoarea simbolurilor biblice. În privinţa Înălţării lui Iisus, apostolul explică: „Dar ce înseamnă “s-a ridicat”, dacă nu faptul că a şi coborât în locurile cele mai de jos ale pământului? Cel care a coborât este acelaşi cu cel care s-a ridicat deasupra tuturor cerurilor ca să împlinească toate” (Efeseni 4, 9-10). Apostolul Pavel vrea să spună că Înălţarea pune în evidenţă natura divină a lui Iisus. Acelaşi lucru îl subliniază evanghelistul Marcu care spune că Iisus „înălţat la cer S-a aşezat la dreapta lui Dumnezeu” (Marcu 16, 19). La rândul său, sfântul Luca notează că Iisus, sub privirile apostolilor, „a fost înălţat şi un nor l-a ascuns din ochii lor” (Faptele Apostolilor 1, 9). Norul este simbolul prezenţei lui Dumnezeu, iar a sta la dreapta lui Dumnezeu înseamnă demnitate şi putere dumnezeiască.
Biserica apostolică a trăit încă din prima clipă această certitudine a unei noi prezențe a lui Hristos înviat și de aceea nu a acordat o importanță deosebită istoricității Înălțării. Mulți au crezut astfel că Biserica primară nu a făcut la început o deosebire între evenimentul învierii și al înălțării și că înțelegea ridicarea la slavă prin Înviere ca ultimul act al istoriei pământești a Mântuitorului Hristos (3).
Evenimentul istoric al înălțării s-a petrecut nu departe de Ierusalim, la Muntele Măslinilor, în Betania, la patruzeci de zile după Înviere (4) ,,pe când îi binecuvânta”, arătându-se de fapt că despărțirea aceasta este doar fizică și pentru o vreme, deoarece revederea nu va mai fi în această lume, ci în împărăția lui Dumnezeu (Ioan 17, 24; Luca 22, 29-30) (5).
Istoric sfânt al Noului Testament și ,,teolog al Înălțării”, Luca accentuează istoricitatea evenimentului folosind termeni realiști, cum ar fi ,,pe când priveau”, ,,a fost ridicat” și ,,S-a înălțat la cer” (Luca 24, 51; Faptele Apostolilor 1, 9), cu scopul de a preveni pe viitor orice interpretare ,,mitică” a Înălțării. Sfântul Ioan Damaschin înțelegea Înălțarea de la pământ la cer și coborârea Lui ca pe niște activități ale unui corp circumscris: ,,Acest Iisus, Care S-a înălțat de la voi la cer, așa va și veni cum L-ați văzut voi mergând la cer.” (Faptele Apostolilor 1, 11) (6).
Mulți preferă să încheie parcursul istoric al Mântuitorului Hristos la crucea Golgotei și la îngroparea Sa în mormântul din afara zidurilor Ierusalimului însă pentru credința creștină din toate timpurile evenimentul Înălțării nu este deloc secundar căci el determină o mișcare spre cer a Biserici (7).
Vorbind despre restaurarea firii umane în Iisus Hristos, părintele Dumitru Stăniloae afirma că Mântuitorul nu s-a înălțat dintr-o dată după Înviere pentru a convinge pe oameni de adevărata Sa înviere și pentru a arăta legătura Sa reală cu oamenii. Dar nu putea nici să rămână pe pământ după Înviere, pentru că oamenii ar fi crezut atunci că viața cu trupul înviat nu e decât o întoarcere momentană în lumea pământească și nu o existență care se cere după un alt cosmos. Pe de altă parte, dacă ar fi continuat să stea cu mărirea trupului Său înviat între oameni, aceștia ar fi fost siliți să-L recunoască drept Dumnezeu. Istoria ca arenă a vieții de libere decizii ar fi devenit imposibilă.
Existența istorică a Fiului Omului se prelungește în cer și după Înălțare, pentru că ea cuprinde evenimente noi și neîmplinite, cum ar fi: arătarea lui Hristos către Pavel pe drumul Damascului, a doua venire întru slavă sau celelalte evenimente prezentate în Apocalipsă.
Înălțarea Domnului afirmă ridicarea firii omenești a lui Hristos unită în chip nedespărțit, neîmpărțit, neamestecat și neschimbat cu firea dumnezeiască în Ipostasul Logosului Înomenit, la cea mai înaltă formă a ei de existenţă, după schimbarea esenţială petrecută cu ea, prin Înviere: „Cerurile au gătit scaunul Lui; norii suirea Lui. Îngerii se minunează, văzând un Om mai presus de ei. Tatăl primeşte pe Acela pe Care Îl are în sânuri de-a pururea” (Vecernia Mare, stihira 1). Cele două firi, divină şi umană, sunt deci unite ipostatic în chip inefabil pentru veșnicie fără nicio schimbare și fără nici o întrerupere.
Sfântul Ioan Evanghelistul spune că, fără nicio schimbare, „Cuvântul S-a făcut trup” şi trupul s-a făcut Cuvânt fără nici o modificare şi Dumnezeu S-a făcut om. În felul acesta, Cuvântul lui Dumnezeu şi omul, care au aceeaşi subzistenţă, a făcut ca Ipostasul Logosului care a devenit Ipostasul firii umane impersonale însuşite de El să aibă ca Persoană pe Persoana lui Dumnezeu Cuvântul (8).
Asumării firii umane i-a urmat îndumnezeirea ei, tot în Persoana Mântuitorului, dar la o treaptă mult superioară stării originare a omului, nesfârşită ca posibilităţi, până la îndumnezeire. Astfel, chipul omenesc desfigurat de păcat recapătă frumuseţe prin chipul dumnezeiesc al Fiului.
Prin Înălțare umanitatea lui Hristos transfigurată este primită de Tatăl în intimitatea Sfintei Treimi, pentru ca și peste aceasta să se odihnească persoana Sfântului Duh (9).
Hristos S-a înălțat la ceruri de pe Muntele Măslinilor pentru a Se coborî mai apoi prin Duhul Sfânt la toți cei care vor crede și se vor boteza (10) asigurându-i de comuniunea cu El și de ajutorul Său permanent: ,,Iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul veacului” (Matei 28, 20).
Prin această coborâre izvorâtă din iubire, El Se adresează libertății noastre în efortul ei de a învinge păcatul, căci numai acolo unde este prezent Hristos este posibilă mântuirea (11). Uimitor în actul Înălțării Domnului este faptul că natura noastră reală stă pe scaunul dumnezeiesc în persoana lui Iisus Hristos și participă la atotputernica chivernisire a lumii.
Note:
- Gheorghios Patronos, Parcursul istoric al lui Iisus – de la iesle la mormântul gol –, Trad. Lector Dr. Sabin Preda, Ed. Bizantină, București, 2011, p. 398.
- Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Chipul evanghelic al lui Iisus Hristos, Editura Centrului Mitropolitan Sibiu, 1991, p. 279.
- Gheorghios Patronos, Parcursul istoric al lui Iisus…, p. 400.
- Satul Betania (în aramaică însemnând „casa bărcii”) se afla în partea de răsărit a Muntelui Măslinilor, mai aproape de Ierusalim. A se vedea și articolele despre Betania și Muntele Măslinilor din: Dicționarul biblic, Societatea Misionară Română, Ed. Cartea Creștină, Oradea, 1995, p. 144 și p. 878; Pr. dr. Ioan Mircea, Dicționar al Noului Testament A-Z, Editura II-a, Ed. IBMBOR, București, 1995, p. 59 și p. 336; Dr. Irineu Pop Bistrițeanul, Țara Sfântă arena operei mântuitoare, Ed. Universal Dalsi, 1995, p. 276.
- Arhid. prof. Ioan Ivan, „Învățăm să ne înălțăm sufletește gândind la Înălțarea Domnului cu trupul la cer”, în Revista „Teologie și Viață”, nr. 1-6/1997, p. 190.
- Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, Ed. Scripta, Ediția a III-a, trad. Pr. Dumitru Fecioru, București, 1993, p. 147.
- Gheorghios Patronos, Parcursul istoric al lui Iisus…, p. 400-402.
- ÎPS. Acad. Prof. Univ. Dr. Irineu Popa, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei, „Valoarea mântuirii şi îndreptării noastre reflectată în consecinţele mântuitoare ale unirii ipostatice a celor două firi ale Logosului înomenit”, în Rev. „Mitropolia Olteniei”, nr. 1-4/2012, p. 10.
- Pr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Ed. Omniscop, Craiova, 1993, p. 365-374.
10. ,,A crede” înseamnă a primi această iubire și a o comunica și altora. Pentru cei care nu vor crede Hristos va rămâne nevăzut și absent. A se vedea: Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, IX, PSB 41, Traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, București, 2000, p. 884.
11. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol. II, Ed. IBMBOR, București, 1997, p. 124.
Pr. Popescu Daniel,
Parohia Sf. Nicolae, Târgu-Jiu,
Protopopiatul Târgu-Jiu Nord