Viața lui Aristotel. Aristotel s-a născut în anul 384 î.Hr. la Stagira, în Tracia. Tatăl lui se trăgea dintr-o familie de medici, fiind el însuși medicul regelui Amyntas al II-a al Macedoniei. Probabil această influență a tatălui său explică orientarea spre studiul științelor naturale și pozitive, pe care o observăm la Aristotel. După moartea părinților săi, Aristotel este luat în îngrijire de o rudă apropiată, un anume Proxenos. La vârsta de 18 ani, Aristotel vine la Atena și intră în Academia lui Platon, unde va rămâne timp de 20 de ani, până la moartea filozofului Platon. Apoi, Aristotel, împreună cu Xenocrate, merge în Troada din Asia Mică, unde, împreună cu alți prieteni filozofi, fondează o secție a Academiei pe teritoriul Asiei Mici, în dependența lui Hermias, și el un filozof. După trei ani de ședere în Troada, el merge la Mitilene pe insula Lesbos, unde trebuie să fi cunoscut pe discipolul și succesorul său, Teofrast din Eresos. De aici, în 343 î.Hr., el este chemat să se ocupe de educația tânărului Alexandru, fiul lui Filip al II-a al Macedoniei. În anul 336 î.Hr., cu urcarea pe tron a lui Alexandru Macedon, activitatea de educator a lui Aristotel ia sfârșit. Apoi se reîntoarce la Atena, unde fondează o școală nouă, proprie, care a primit numele de Lykeion, după locul unde a luat ființă, în nord-estul Atenei. Aristotel, nefiind cetățean atenian, nu putea poseda proprietăți imobiliare în Atena. Totuși, se pare că i s-a permis în mod excepțional acest lucru, pentru a-și putea construi clădirile necesare pentru studiul în școală. În anul 323 î.Hr. moare Alexandru, producând în toată Grecia o ridicare împotriva elementelor care erau cunoscute că simpatizau cu Macedonia. Prin originea sa, prin raporturile sale, mai întâi cu Filip și Alexandru, apoi cu Antipatros, guvernatorul Greciei, el era antipatizat de patrioții care sperau într-o eliberare a lor. Aceștia au căutat să-l implice pe Aristotel într-un proces de impietate. Aristotel preferă să evite neplăcerile unui asemenea proces și se refugiază la Chalkis, într-o proprietate care o avea de la mama sa, pentru a evita ca atenienii, pentru a două oară, să comită o crimă împotriva filozofiei. În anul 322 î.Hr., el moare, răpus de o boală, respectiv din pricina unei maladii stomacale.
Etica Nicomahică. Teoria morală a lui Aristotel e cuprinsă în cele trei Etice: Etica nicomahică (în 10 cărți), Etica lui Eudemos (în 7 cărți) și Etica Mare (în 2 cărți). Dintre aceste scrieri, Etica nicomahică în zece cărți este sigur autentică, adică aparține în mod sigur lui Aristotel. Ea își are numele de la Nicomahos, fiul lui Ristotel, care a editat-o prinzând diferitele cercetări etice într-o unitate.
Etica este, după Aristotel, o știință practică. Aici nu se cercetează virtutea spre a ști ce este ea, ci pentru ca să devenim virtuoși. Problema de cercetare și de dezlegat stă în a arăta ce este fericirea, prin ce mijloace și în ce condiții se poate dobândi. Altfel spus, și la Aristotel, ca la toți filozofii greci, scopul vieții omenești este fericirea – eudaimonia. Aceasta este supremul bine. Ea consistă pentru om într-o conduită dirijată de rațiune-logos, rațiunea fiind ceea ce deosebește pe om de plante și animale. În același timp, activitatea omenească conformă cu rațiunea este identică cu activitatea conformă cu virtutea.
Pentru Aristotel, virtutea este deprinderea prin care omul devine bun și prin care își exercită funcțiunea esențială. Deci fericirea desăvârșită constă în activitatea inspirată de rațiune, în conformitate cu virtutea proprie omului. Dar pentru fericirea completă, omul virtuos, care acționează în conformitate cu rațiunea, are nevoie de un minimum de bunuri materiale sau exterioare, fără de care bunuri omul virtuos nu poate avea fericirea completă. De asemenea, starea de fericire trebuie să fie constantă și să dureze toată viața.
Aristotel admite libertatea voinței. E în puterea noastră să fim buni sau răi. Dar deprinderea și repetarea acțiunilor virtuoase joacă un mare rol pentru a crea în om o dispoziție constantă și o înclinație spre acțiuni virtuoase. De aceea numește Aristotel virtutea habitus.
Rațiunea are un dublu rol: acela de a domina patimile și apoi de a se desfășura pe sine în mod potrivit. De aici împărțirea virtuților în două mari categorii: virtuți etice, morale sau practice și virtuți intelectuale sau dianoetice.
Virtutea etică este definită de Aristotel ca ,,deprinderea de a alege mijlocia determinată de rațiune în raport cu noi, așa cum ar determina-o omul cumpătat”. Rolul virtuții este de a alege mijlocia între exagerare și lipsă sau deficiență, la care înclină pasiunile. Astfel virtutea este considerată calea de mijloc între două vicii.
A doua clasă de virtuți sunt virtuțile dianoetice. Și acestea sunt de două feluri și anume: 1) cu privire la cele care nu admit schimbare – știința și rațiunea și 2) cu privire la cele care admit schimbarea – arta, cumințenia.
Activitatea supremă, care dă omului cea mai mare fericire este viața contemplativă. Întrucât rațiunea (nous) este elementul divin din om, o astfel de viață aproprie cel mai mult pe om de divinitate.
Morala creștină. Mântuitorul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, a fost trimis în lume de Tatăl ceresc la ,,plinirea vremii”, ca ,,pe cel pierdut… să-l caute și să-l mântuiască” (Luca 19, 10). El a adus lumii ,,lumina cunoștinței”, adică învățătura cea adevărată, care a descoperit oamenilor înțelepciunea cea necuprinsă de minte a lui Dumnezeu, Cel ce a voit să mântuiască lumea prin jertfa Fiului Său. Cei ce au crezut în această învățătură și s-au botezat au primit numele de creștini.
Creștinismul ne-a adus o nouă învățătură despre Dumnezeu, despre om și despre menirea omului și a dat creștinilor norme și reguli după care să se conducă, deci un îndreptar de viață, precum și puteri harice în vederea acestei meniri. Cu alte cuvinte, creștinismul nu a adus lumii numai o nouă religie, ci și o nouă morală. Mai mult, în persoana Mântuitorului Iisus Hristos, binele a luat o formă concretă, deoarece în El desăvârșirea dumnezeiască s-a întrupat în chip și în viață de om. Pentru creștini, viața pământească primește o nouă semnificație: ea este numai pregătirea pentru viața veșnică la care creștinul este chemat, viață care se poate dobândi prin urmarea poruncilor și prin folosirea mijloacelor harice lăsate de Mântuitorul sfintei Sale Biserici.
În concepția ortodoxă, Morala filozofică este totalitatea principiilor și regulilor de conducere a vieții omenești, produse de mintea omului în virtutea puterilor ei naturale. Comparând Morala creștină cu sistemele de morală filozofică, se constată că există între ele numeroase deosebiri. Morala creștină are un conținut determinat, ce se compune dintr-un sistem de învățături al căror ultim temei este voința lui Dumnezeu, cunoscută din Revelația supranaturală (Evr.1, 1). În ceea ce privește conținutul și temeiurile pe care se sprijină morala filozofică, ele sunt formate din părerile și concepțiile diferiților filozofi, fiind produsul propriei lor cugetări.
Deosebiri între morala creștină și morala lui Aristotel
O primă deosebire se referă la cunoașterea adevărurilor morale. După Aristotel, izvorul tuturor adevărurilor morale e rațiunea omului. Cum însă aceasta e mărginită în puterile ei de cunoaștere și adeseori supusă greșelilor, cunoașterea adevărurilor morale nu poate fi nici deplină, nici fără greșeli. În Morala creștină, Revelația divină supranaturală oferă cunoașterea deplină a adevărurilor morale creștine.
O a doua deosebire privește valoarea și autoritatea poruncilor morale. E de la sine înțeles că puterea cu care poruncile morale obligă nu e identică în Morala creștină și în morala filozofică a lui Aristotel. Morala creștină, spre deosebire de morala lui Aristotel, se bazează pe voința lui Dumnezeu Însuși.
A treia deosebire se referă la puterea motivelor și a mijloacelor de desăvârșire a credinciosului. Aristotel propune ca motive și mijloace în vederea realizării binelui propus doar motivele și mijloacele naturale. În schimb, Morala creștină, pe lângă motivele și mijloacele naturale, se folosește și de motivele și mijloacele supranaturale, pentru a-l convinge și ajuta pe creștin să stăruie mereu în a se desăvârși din punct de vedere moral. Cu alte cuvinte, calea care îl poate duce pe creștin la desăvârșire este cea pe care i-o arată Morala creștină, și dacă urmează această cale, își câștigă fericirea veșnică, nu doar fericirea pământească care este obiectul eticii lui Aristotel.
Pr. Alexandru Cocîr,
Parohia Olteanu, Biserica Sf. Nicolae, Protopopiat Tg-Jiu Nord, Jud. Gorj