Din cele prezentate mai sus (a se vedea partea I), putem înțelege că există anumite deosebiri între concepția aristotelică, chiar și unele contradicții, și morala creștină, dar nu vrem să se creadă că întreaga gândire a lui Aristotel trebuie îndepărtată. Dimpotrivă, în istoria Bisericii găsim numeroși Sfinți Părinți care au meditat asupra acesteia, găsind cuvinte de laudă. Dar inevitabil se poate pune întrebarea, cum împăcăm o părere cu cealaltă, există o continuitate între Etica aristotelică și Morala creștină sau o ruptură evidentă? Răspunsul va trebui să țină o cale de mijloc, exact cum descrie Aristotel virtutea în raport cu cele două extreme. Sf. Iustin Martirul și Filosoful consideră că nu există o incompatibilitate totală între creștinism și cultura antică, ci doar o distincție între cele două. El spune că a fost posibil ca în filozofia păgână să fie cunoscut în mod parțial adevărul. De asemenea, Sf. Clement Alexandrinul manifestă un optimism în ceea ce privește valoarea tradițiilor anterioare Întrupării lui Hristos. El crede că în diferite grade și forme, Logosul a fost prezent în filozofiile și tradițiile de până la venirea lui Hristos. Chiar dacă filozofii nu au fost la fel de inspirați precum profeții Vechiului Testament, ei au fost ajutați de Dumnezeu într-o anumită măsură în intuirea mai multor adevăruri. Ceea ce este cu adevărat valoros în filozofia clasică, deci și în gândirea aristotelică, poartă amprenta acestui ajutor dumnezeiesc. Există astfel o continuitate a Revelației păstrată unitar în diferite forme în diverse culturi, Revelația dumnezeiască păstrându-și un caracter unitar. Cu alte cuvinte, învățăturile prezentate într-o astfel de situație, pot fi recuperate în creștinism. Sfântul Grigorie de Nazianz arată importanța utilizării culturii profane, într-o perspectivă selectivă în care se păstrează ceea ce este valoros. Însă utilizarea filozofiei elene de către cineva neexersat în experiența duhovnicească și eclesială favorizează elaborarea unor învățături raționaliste care conduc la erezii. Principiul selectivității existent în metodologia gnoseologiei patristice este ilustrat în cunoscutul text al Sf. Vasile cel Mare despre cum albina culege din fiecare floare ce este bun. Pentru a conchide atitudinea Sfinților Părinți, redau un pasaj din gândirea Sf. Ioan Damaschin și anume: ,,Întâi de toate, voi expune tot ce a fost spus mai frumos de înțelepții greci, știind că, dacă este ceva bun, a fost dat din înălțime de Dumnezeu oamenilor. Pentru că tot harul cel bun și tot darul cel desăvârșit vin de Sus, de la Părintele luminilor. Dimpotrivă, tot ceea ce este opus adevărului este o invenție a lui satan, și opera unui duh pervers, după cum a spus Grigorie Teologul. Pentru aceea, imitând albina, voi aduna ceea ce este propriu adevărului, și voi recolta mântuirea, chiar dacă vine din partea dușmanului; pe de altă parte, voi respinge tot ce este rău și provine dintr-o falsă știință”.
Exemplificare: ,,Fericirea este lucrul cel mai bun, cel mai frumos și cel mai plin de plăcere totodată”. ,,Virtutea este îndoită, o virtute intelectuală și o virtute etică, cea dintâi se ivește și crește în primul rând prin învățătură și are de aceea nevoie de experiență și de timp; cea etică însă o dobândim prin obișnuință, de unde a primit și numele”. ,,Virtutea (etică) se află deci în câmpul afectelor și acțiunilor, unde exagerarea e greșită și lipsa e dojenită, mijlocul dobândește laudă și nimerește ceea ce-i potrivit. Prin urmare, virtutea este un mijloc, deoarece ține de esența ei să țintească la ceea ce-i la mijloc”. ,,Virtutea este deci un habitus al alegerii, care ține mijlocul stabilit pentru noi și e determinat de rațiune și anume așa cum obișnuiește să-l determine un om inteligent”. ,,Întrucât ea este însă lucrul cel mai bun și săvârșește toate bune, ea este o culme”.
Aristotel consideră că fericirea – eudaimonia – este idealul moral al omenirii, virtutea fiind modul prin care omul excelează, în calitate de ființă cugetătoare. El leagă starea de fericire, de nivelul superior, de satisfacție a minții. Virtutea este capacitatea cu care omul știe să-și îmbunătățească viața, alegând cu pricepere calea cea mai bună, calea de mijloc. În schimb, în centrul moralei creștine stă Hristos și jertfa sa răscumpărătoare fundamentată pe iubirea Sa necondiționată față de lume și față de om. Prin urmare, norma supremă de convețuire a omului cu ceilalți semeni sau norma supremă în funcție de care omul își caută fericirea sau lucrează virtutea, nu va fi eudaimonia pur și simplu, adică bunăstarea sub toate aspectele ei, materiale, sociale, spirituale, ci va fi iubirea după modelul lui Hristos. Această iubire îl plasează pe creștin nu atât într-un sistem etic, cât într-un nou mod de a fi ontologic, făcându-l participant la un nou mod de existență deschis de Hristos, prin Pogorârea Duhului Sfânt în lume și crearea Bisericii. Pentru creștinism, virtutea este urmarea sau consecința logică a conformării neîntrerupte a voinței, a năzuinței omului, cu voința lui Dumnezeu exprimată în poruncile dumnezeiești. Virtutea nu este așadar un habitus, o dispoziție dobândită, care trebuie apărată, păstrată și activată atunci când avem ocazia. Virtutea este activarea continuă și statornică a personalității umane, este formă de comportament în care omul exprimă faptul că Dumnezeu împărățește în el. Referitor la faptul că virtutea țintește sau se identifică cu acea cale de mijloc, găsim și în Sfânta Scriptură îndemnul Mântuitorului de a ține calea de mijloc, atunci când a zis să fim înțelepți ca șerpii și nevinovați ca porumbeii. Altfel spus, acea cumpătare ca virtute superioară de care vorbește Aristotel, în creștinism este virtutea prin care omul poate dobândi deplină stăpânire asupra lui însuși, este ceea ce face el să ajungă mai ușor, la scopul pe care și l-a propus să-l atingă.
Pr. Alexandru Cocîr,
Parohia Olteanu, Biserica Sf. Nicolae, Protopopiat Tg-Jiu Nord, Jud. Gorj