În sistemul pedagogic propus de Comenius există câţiva factori hotărâtori în realizarea cerinţelor educaţionale. Iată în continuare care sunt aceştia şi ce rol joacă ei.
În Didactica Magna, în capitolul al VIII-lea, se arată că tineretul trebuie să fie format laolaltă şi pentru aceasta e nevoie de școli. În general, şcoala constituie factorul educativ principal. Nu ne referim la orice şcoală, ci numai la aceea care îndeplineşte o serie de condiții. Comenius vine cu argumente despre faptul că şcoala s-a impus ca o cerinţă divină. Pentru el, prima şcoală a fost deschisă după potop, de către Sem, în Babilon numărul școlilor fiind mare. Între altele, aici se studiau ştiinţele avansate ca astronomia. Şi profetul Daniil a urmat o şcoală a caldeenilor (Daniil 1,20). De asemenea, a frecventat şcoala şi Moise. Sinagogile jucau un important rol educativ. Un pas înainte a fost făcut de greci şi romani. Mai mare atenţie trebuie acordată şcolilor creştine. Ele au continuat tradiţia celor iudaice.
Concluzia parțială, pe care Comenius o propune, este următoarea: „Este în interesul întregii creştinătăţi ca acest obicei sfânt nu numai că trebuie păstrat, dar şi amplificat, astfel că peste tot unde oamenii trăiesc organizat (fie că e oraş, orăşel sau sat) să se înfiinţeze o şcoală, ca loc de educare a tineretului”.
Un motiv principal al necesităţii şcolilor este cel ce vine chiar din „ordinea cuvenită a lucrului”. Căci, spune Comenius, „dacă un părinte de familie nu se poate dedica singur procurării tuturor lucrurilor necesare gospodăriei, ci apelează pentru aceasta la diverşi meşteşugari, oare nu-i aceeaşi situaţie şi în domeniul nostru?”. În timp ce pentru instruirea în cele ale credinţei există Biserica, iar pentru rezolvarea neînţelegerilor există judecătoriile şi primăriile, pentru educația tineretului există şcolile.
Un alt motiv care impune înfiinţarea şcolilor vine din faptul că părinţii numai rareori se întâmplă să aibă timpul şi pregătirea de care au nevoie, pentru a putea oferi copiilor lor o educaţie pe măsură. Comenius merge mai departe, spunând că „chiar dacă ar exista părinţi, care s-ar putea dedica învăţării copiilor lor, totuşi este mai bine să învăţăm tineretul împreună, într-un grup mai mare, pentru că rezultatul muncii şi plăcerea sunt mai mari atunci când eşti stimulat de altul şi-l iei ca exemplu. Pentru că este foarte firesc să faci ce fac alţii, să mergi acolo unde se duc alţii, să urmezi pe fruntaşi şi să păşeşti înaintea celor rămaşi în urmă”. De fapt, în copilărie exemplele joacă un rol mai puternic decât regulile. Este adevărat că Sfântul Apostol Pavel spune: „Iar voi, părinţilor, nu întărâtaţi în mânie pe copiii voştri, ci creşteţi-i pe ei întru învăţătura şi cercetarea Domnului” (Efeseni 6,4), însă aceste cuvinte arată că părinţii sunt cei dintâi chemaţi să-şi educe copiii, iar nu singurii. Căci nicidecum nu se neagă rolul educatorilor. În acest fel, cooperând părinţii cu şcoala, tineretul nu va creşte la voia întâmplării.
Am vorbit mai înainte despre necesitatea ca tinerii să fie integraţi în programul colectiv de învăţământ oferit de şcoală. Acest lucru a fost verificat în decursul timpului şi reprezintă varianta optimă. În acest mod, „copiii vor avea posibilitatea să-şi formeze anumite însuşiri sufleteşti, pe care nu le-ar putea dobândi altfel, dacă ar trăi numai în cercul restrâns al familiei”.
Pentru că educația tineretului este un proces complex şi de durată, ea se poate realiza numai urmând o metodă didactică bine pusă la punct. Metoda aceasta trebuie să ţină cont de legile fireşti ale dezvoltării omului, în general şi ale sufletului copilului, în special.
În capitolul al XVI-lea al operei sale Didactica Magna, Comenius prezintă „cerinţele generale ale predării şi învăţării în aşa fel încât efectul să fie sigur”. Aici el cere ca pedagogia să imite oarecum legile naturii. Şi pentru că natura nu întreprinde nimic spontan, ci acţionează la timpul său, Comenius trage concluzia că învăţământul trebuie să se facă în mod gradat, iar nu prin salturi (principiul al Vll-lea). Iar dacă învăţământul înaintează treptat, „atunci nu e posibil ca lucrarea să nu-i reușească”.
În concepţia lui Comenius, întregul material ce se propune spre studiu trebuie să fie împărţit pe clase, încât tot ceea ce este anterior să pregătească, celor ce urmează, calea. Tot aşa şi timpul de studiu trebuie judicios împărţit. Nimic nu trebuie trecut cu vederea sau răsturnat. Altfel cu uşurinţă s-ar trece peste ceva.
Un alt principiu formulat de către Comenius este acela potrivit căruia „natura prepară materia, înainte de a începe să-i dea formă”. În acest mod procedează şi arhitectul, pictorul sau agricultorul. Din păcate, „împotriva acestui principiu păcătuiesc şcolile”. Şi fac lucrul acesta mai întâi pentru că ele nu se îngrijesc să ofere instrumentele, cărţile, tablele şi celelalte necesare pentru desfăşurarea unui proces de învăţământ normal. „E la fel ca şi cum un medic care, ori de câte ori prescrie un medicament, trebuie mai întâi să fugă în grădină sau în pădure, să caute plante şi rădăcini, să le fiarbă, să le distileze, în loc să aibă gata medicamentul pentru fiecare caz”.
Apoi, spune Comenius, în cărţile utilizate în şcoli nu se respectă ordinea naturală, ca materia să preceadă forma. În fine, Comenius atrage atenţia în capitolul al XVIII-lea că ,,natura nu începe nimic nefolositor”. De aceea, el recomandă să fie tratate în şcoală doar cele de folos în viaţă. Iar ceea ce se dă spre nevoile acestei vieţi nu trebuie să stea în calea vieţii veșnice. În plus, şcolile nu trebuie să înveţe numai ştiinţele. Alături de ele să se înveţe şi moralitatea şi pietatea. Ca o concluzie, Comenius porneşte de la natură şi de la legile acesteia.
Organizarea școlilor nu a scăpat nici ea atenţiei marelui pedagog. Aceasta pentru că el a fost prin excelenţă un om practic. Poate că experienţa sa de o viaţă şi-a spus şi ea cuvântul. Pentru Comenius, educația poate merge până la 24 de ani. Desigur, această perioadă trebuie împărțită pe sub-perioade. La marele pedagog, aceste trepte sunt în număr de patru: şcoala din casa părintească; şcoala elementară sau populară; cea latină sau gimnaziul şi academia. „Şcoala maternă să fie în fiecare casă; şcoala generală, în fiecare comunitate, orăşel sau sat; gimnaziul, în fiecare oraş; academia, în fiecare stat şi în fiecare provincie mai mare”. Fiecare din aceste patru şcoli îşi are o menire proprie, între ele trebuie să fie o unitate organică. Distincţiile lor trebuie să ţină de formă, nu de fond. Dacă şcoala maternă dezvoltă mai mult simţurile externe, cea populară îşi propune să exerseze simţurile interne, imaginaţia şi memoria. Gimnaziul exersează priceperea şi judecata. În fine, în academii Comenius recomandă cultivarea „cu deosebire a ceea ce revine voinţei, şi anume facultăţile care ne învaţă cum se poate menţine (sau restabili) armonia; astfel că de armonia sufletului se ocupă teologia, de cea a spiritului – filosofia, de cea a funcţiilor vitale ale corpului – medicina, iar de armonia bunurilor externe – dreptul”.
Pentru Comenius, Biserica are rolul de a forma caracterul moral şi religios al oamenilor. Ea este temelia întregii acţiuni educative. Nu trebuie să ne mire o astfel de opinie, căci ea este exprimată de un creştin bun, care este convins că viaţa prezentă reprezintă pregătirea pentru viaţa ce va să fie, pentru viaţa veșnică.
Dumnezeu a ales pe învăţători, pe părinţi şi, nu în ultimul rând, pe slujitorii Bisericii ca pe cei ce „plantează lăstarii paradisului”, cum spune Comenius. Aşadar, slujitorii Bisericii contribuie la sădirea acelui sentiment profund al pietăţii. În acest fel, omul ajunge să-L caute continuu pe Dumnezeu. Și căutându-L, Îl urmăm, iar urmându-L ne încredințăm Lui, ne bucurăm de Acesta. „Aşa că nu ne mai rămâne nici pe pământ şi nici în cer nimic mai de dorit decât Dumnezeu însuşi, nimic mai plăcut decât gândul la El, nimic mai dulce decât slava Lui, aşa ca inima noastră să se contopească în iubirea Sa”.
Biserica oferă tot ceea ce trebuie vieţii. Toate celelalte sunt ajutătoare. Iar prin Sfânta Scriptură, omul dobândeşte cunoaşterea și iubirea de Dumnezeu. Tot ce nu se referă la Dumnezeu şi la viaţa veşnică e numai o aparență goală.
Pr.CIOCÎRLAN-ŞERBAN IONEL
PAROHIA ROBĂNEŞTII DE JOS
JUDEŢUL DOLJ