Suferința apare în lume odată cu păcatul. Înainte de căderea în păcat, oamenii cei dintâi nu aveau în ei frământarea mişcărilor neorânduite. Ei nu aveau pofta trupului. Ei «erau îmbrăcați în mărirea cea de sus». Din acest motiv ei trăiau o viață fericită și nu cunoşteau suferinţa. Din cauza păcatului au pătruns în viața oamenilor grijile, bolile, necazurile, ura, pasiunile, suferința și moartea. De când păcatul a intrat în lume, s-a înstăpânit în acesta și suferința, ca o urmare tragică a păcatului. De aceea, nici un om nu trece prin această lume, fără să guste din amarul suferinței.
Creştinul crede că în adâncurile existenței domnește înțelepciunea divină a Providenței, care dă tuturor întâmplărilor, ce par pentru om fără de nici un sens, un înțeles nespus de adânc. În această ordine are un sens și suferința. Desigur, Dumnezeu nu este cauza directă a suferinței; El o permite însă, așa că suferința nu este contrară voinței Lui. Istoria vieţii lui losif, Tobie, Iov și a profeţilor cât și a Apostolilor și a mulțimilor nenumărate de martiri ai credinței creştine ne descoperă sensul pe care îl are suferința pentru mântuirea sufletului nostru.
Prin suferință, Dumnezeu încearcă tăria în credinţă și dragostea credincioșilor, pentru ca apoi să-i răsplătească cu cununa aleşilor Săi. Părinţii pedepsesc pe copiii lor pentru a le înlătura anumite defecte. Tot asemenea și Dumnezeu, Tatăl nostru, pedepsește pe copiii Săi, fiindcă îi iubeşte și vrea să-i mântuiască. „Căci pe care Domnul îi iubeşte, îi ceartă” (Evrei 12, 6).
Prin suferință Dumnezeu încearcă și pe cei drepţi, pentru a le da ocazia să-și verifice energiile duhovniceşti și iubirea față de Creatorul lor. Iov a pierdut tot ceea ce avea, fiind strivit aproape complet sub apăsarea suferinței de tot felul, și, totuşi, nu și-a pierdut credinţa și nădejdea în Dumnezeu și prin aceasta el a recâștigat totul. Avraam, «Cavalerul credinței», a aşteptat şaptezeci de ani împlinirea făgăduinţei de a avea un fiu, în care «se vor binecuvânta toate neamurile». Și apoi Dumnezeu îi cere jertfirea lui Isaac. Aşteptarea lui nu a fost zadarnică, el a primit un fiu. De aceea, pare absurdă porunca divină către Avraam de a jertfi singurul fiul, dar Avraam se supune voinţei lui Dumnezeu și purcede la jertfirea unicului său fiu. El era alesul lui Dumnezeu, dar acest lucru nu-1 putea ști decât printr-o încercare supremă. Avraam o acceptă și urcând Muntele Moria, locul cumplitei încercări, se învrednicește de a se mirui cu nardul iubirii lui Dumnezeu și primeşte pe Isaac înapoi.
Acceptarea suferinţei, când este însoțită de credinţa puternică în Dumnezeu, credinţa ca a lui Avraam si Iov, aduce o răsplată dublă. Tot ce am pierdut, ca Iov, primim îndoit. Tot ceea ce era să pierzi ca Avraam, recâştigi îndoit. Însingurat ca Avraam pe muntele de jertfă, și părăsit ca Iov, pe grămada de gunoi, creștinul, ajuns aici, încolțit de mulțimea și asprimea suferinţelor din lume, crede cu tărie în salvarea sa prin nesfârșita iubire a lui Dumnezeu și de aceea el rezistă eroic suferințelor.
Dumnezeu este iubire. Această convingere, profund înrădăcinată in inima creştinului, îi dă acestuia puterea extraordinară de a rezista tuturor riscurilor suferinţelor împreunate cu lupta cea mare pe care el o duce – pe urmele lui Hristos – ca să se mântuiască. El știe că pe drumul acesta, cele mai mari și mai amare suferinţe îi pregătesc cele mai înălțătoare bucurii.
Dumnezeu îi lasă mai ales pe cei păcătoşi să sufere, pentru ca aceştia, arși de dogoarea suferințelor, să se regăsească de pe întortochiatele cărări ale plăcerilor vinovate și să se mântuiască. El se aseamănă cu un chirurg care taie, cauterizează, pentru ca să vindece și să salveze de la moarte pe pacient. Suferința are această putere terapeutică de a dezgusta pe păcătos de ceea ce este trecător și lipsit de valoare în lume, îl dezleagă de pământ și-1 face matur pentru a căuta patria cerească. „Suferințele ce ne apasă și ne chinuie ne silesc să ne apropiem de Dumnezeu”, zice Sfântul Grigorie cel Mare.
Suferința interiorizează enorm. Ea veghează, fără încetare, ca relația personală cu Dumnezeu să nu-și piardă din intensitate. Dumnezeu încearcă pe cei păcătoşi mai ales prin suferințe fizice, cu scopul de a le tămădui sufletele.
Suferințele și durerile, astfel înțelese, îi dau creştinului ocazia de a ispăși încă aici, în această lume, păcatele săvârșite; ele îl purifică de multe imperfecțiuni, îi măresc virtuțile în împlinirea faptelor bune, îi aprind în inimă iubirea față de Dumnezeu, zelul în rugăciune și îi trezesc spiritul de solidaritate cu semenii săi. „Eu sunt vița cea adevărată și Tatăl meu este lucrătorul. Orice mlădiță care aduce roada, el o curățește, ca și mai mult roadă să aducă” (Ioan 15, 2). De multe ori suferinţa măreşte energia morală și ridică viața duhovnicească la înălțimi nebănuite. Sufletul se întărește în încercări, așa cum rădăcinile arborilor tineri nu se întăresc decât înfruntând furtunile. „De aceea sunt bucuros de slăbiciuni, de defăimări, de nevoi, de prigoniri, de strâmtorări pentru Hristos, căci tocmai când sunt slab, atunci sunt tare”, zice Sfântul Apostol Pavel, tălmăcind înțelesul pedagogic adânc al suferinței.
În noianul suferinţelor, creștinul se bucură că poate să-și îndrepte privirile spre Dumnezeu și, în cea mai perfectă lepădare de sine, să strige cu Apostolul: „Cu toate suferinţele mele sunt covârşit de bucurie” (II Corinteni 7, 7), sau să zică împreună cu Iov: „Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat” (Iov 1, 21), ori împreună cu Mântuitorul în Ghetsimani: „Părinte, de voiești, înlătură de la Mine acest pahar. Dar nu voia Mea, ci voia Ta împlinească-se” (Luca 21, 42).
După învățătura creştină, răbdarea în încercări și suferințe conduce la o înaltă perfecţiune morală. De aceea, creștinul se încrede în voia lui Dumnezeu în toate încercările și suferințele, și prin aceasta el înaintează în desăvârșire și virtute. „Fericit este bărbatul care rabdă încercările… căci va lua cununa vieţii, pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce Îl iubesc”, zice Apostolul Iacov. Răbdarea este necesară în lupta pe care creștinul o duce pentru a rezista și a învinge suferinţele. Însuși Mântuitorul ne-a dat acest exemplu când zice: „În lume necazuri veți avea, ci îndrăzniți. Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33). El ne-a iubit până la sfârșit (Ioan 13, 1) și ne asigură că „cel ce va răbda până la sfârșit, acela se va mântui” (Matei 10, 22).
În strâmtoarea suferințelor, creștinul învață să vadă și mai clar că singura lui nădejde, ce nu poate fi de nimeni zdruncinată, este Mântuitorul. Martirii și Sfinţii creștini au îndurat toate chinurile și suferințele la care au fost supuși cu un curaj, care a trezit admirația chiar și a persecutorilor lor. Mucenicii creştini simţeau că nimic nu-i putea atinge în chip serios, fiindcă mâna ce-i ținea cu tărie era atotputernică și dumnezeiască. De aceea, și creștinul nu se teme de suferințele de tot felul, care-1 asaltează în lume, fiindcă el se simte susținut de mâna celui Atotputernic. Această certitudine îi împrumută vieţii o seriozitate, un echilibru, o bogăţie și o încredere pe care nimic și nimeni nu i-o poate da și nici lua.
Nimeni nu este scutit de suferințe atâta timp cât trăiește pe pământ. A fugi din fața suferinței este un lucru neînțelept, fiindcă a fugi din fața suferinţei înseamnă a te auto-înșela. Fierul se încearcă în foc, iar creştinul adevărat în suferință, pentru realizarea voii lui Dumnezeu în lume. În această privinţă creştinul trebuie să imite Modelul: să imite pe Hristos cel crucificat. „Cu ochii ațintiți asupra lui Iisus, începătorul și plinitorul credinţei, care, pentru bucuria pusă înainte-i, a suferit crucea” (Evrei 12, 2), creştinul își poartă crucea suferinţei pe umeri și urmează Mântuitorului. „Și oricine nu-și poartă crucea și nu vine după Mine, nu poate fi ucenicul Meu”, zice Mântuitorul. Iubirea crucii nu este, desigur, o algophilie bolnăvicioasă și nici o exaltare sentimentală. Ea este sinteza tuturor virtuților creştine și ca atare izvor de negrăită bucurie și de viată. „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să Mă urmeze” (Matei 16, 24).
Suferința nu se poate pune în cumpănă cu greutatea fericirii eterne. „Pentru că suferința noastră, uşoară și de o clipă, ne agonisește nouă mai presus de orice măsură, o cumpănă veșnică de mărire” (II Corinteni 4, 17). Suferința temporară și fericirea eternă sunt eterogene nu numai prin natură, cât mai ales printr-o infinită diferenţă de esenţă: cea mai mică fracţiune de fericire eternă cântărește infinit mai mult decât cea mai grea și mai lungă suferinţă pământească.
Pr. CIOCÎRLAN-ŞERBAN IONEL
PAROHIA ROBĂNEŞTII DE JOS
JUDEŢUL DOLJ