Suferinţa pe urmele lui Hristos rămâne pentru sufletul creştin purgatoriul înspre culmile desăvârșirii. Nici chiar moartea, care naşte suferinţe fără de număr, nu-1 mai înspăimântă pe creştin, fiindcă, pe urmele lui Hristos, aceasta îi dă posibilitatea să ajungă la ţinta sa finală: apropierea de Hristos. Din acest motiv creştinul este în aşteptarea continuă a morţii, a cărei seriozitate nu încearcă s-o camufleze cu iluzii şi sofisme şi nici nu se înspăimântă când o simte aproape, ci, dimpotrivă, se pregăteşte în vederea ei ca pentru un examen suprem, se bucură când o simte apropiindu-se şi, cuprins de nădejdea cea mare a învierii, se ridică şi o priveşte în față.
După creştinism, viaţa trebuie trăită, suferinţa trebuie îndurată, deoarece în suferinţă, viaţa îşi va găsi taina bucuriei. Creştinismul afirmă viaţa tocmai pentru că ea este lupta şi suferinţa. Durerea îi este esenţa: «Căci nu ne putem lăuda cu nici un dar al Domnului, pentru că nici unul nu este al nostru, ci toate ale lui Dumnezeu .
Dintr-o iubire nemărginită față de oameni, Mântuitorul s-a întrupat şi a luat asupra Sa, pe drumul Golgotei, întreaga suferință pe care omenirea a provocat-o prin păcat, ispășind-o ca şi când ar fi a Sa proprie. Maximul fiecărei suferinţe omeneşti, pe care puterile întunericului le-au putut născoci, a fost purtat de El cu blândeţe şi răbdare. Cu o linişte sfântă a luat asupra Sa toate păcatele şi toate suferinţele omeneşti. Nici un cuvânt de protest, nici un strigăt de revoltă. El a băut paharul suferinţelor până la fund, până în clipa în care, spânzurat pe lemnul crucii, chinuit, părăsit şi batjocorit, a strigat cuvintele pline de mister: «Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce m-ai părăsit ?».
În acest strigăt plin de spaimă al Psalmistului (Psalm 22), îşi găsesc expresia chinurile îngrozitoare pe care le-a suferit Mântuitorul pe cruce. În această clipă Mielul lui Dumnezeu, care Se jertfea pentru iertarea păcatelor omenirii, era singur, părăsit de toți. Numai El şi cu imensitatea suferințelor care-I chinuiau inima Sa. Deoarece se cufunda în adâncurile fără de nici un temei al suferinţelor, se părea că nici chiar El, pentru care moartea era mult mai îngrozitoare, nu putea să sufere mai mult. A fost însă voia lui Dumnezeu ca El – ca un prototip etern pentru toți oamenii, pană la sfârșitul veacurilor – să rabde până la sfârşit, pentru a se face vrednic de mărire în suferință şi să facă dovada că păcatul şi suferinţa pot fi învinse. Niciun cuvânt de ocară din gura Lui împotriva acelora care-I produseseră suferințele, ori împotriva suferinţei, ci a suferit cu o răbdare sfântă şi a învins.
La capătul acestor suferinţe, care au început în Grădina Ghetsimani şi s-au sfârșit pe Golgota, se află strigătul victorios al Mântuitorului: «Săvarșitu-s-a !». Săvârșită a fost viața Lui sfântă «răscumpărarea pentru mulţi» – şi cu viața Lui şi cu lupta Sa, cu aceasta El a pus temelia unei noi lumi, cu infinite posibilități de salvare din păcat si suferinţe. La sfârșitul suferinţelor Sale se afla momentul care a despicat istoria omenească în două: momentul Întemeierii Legământului Nou între om si Dumnezeu.
Toţi cei care vor trăi după cuvintele Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos nu vor muri, căci stă scris: «Amin, amin grăiesc vouă, dacă păzeşte cineva cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac!» (Ioan VIII, 51). Dar, după învăţătura Bisericii noastre întemeiată de Mântuitorul pe cruce, nu vor învia la o asemenea viaţă, decât aceea care-L vor însoți pe drumul crucii, purtându-şi crucea proprie spre Golgota. De aceea zice Mântuitorul: «Cine nu-și poartă crucea sa acela nu poate fi ucenicul Meu». De când Fiul lui Dumnezeu a purtat crucea, este voia lui Dumnezeu ca toți aceia care vor să-I fie credincioşi trebuie să urmeze drumul crucii, drumul Mântuitorului. Drumul crucii este drumul spre împărăția cerului. Fiecare dintre aceştia trebuie sa fie un Simon Cireneanul. Crucea Sa a fost crucea noastră. Noi trebuie sa luăm fiecare crucea noastră și să-L urmăm. Sfântul Apostol Petru zice: «Ci spre aceasta ați fost chemaţi că și Hristos a pătimit pentru voi, lăsându-vă pildă, ca să urmați Lui» (I Petru 2, 21).
Un adevăr fundamental al credinţei noastre creştine – după cum am arătat – este că, pentru a intra întru mărirea Sa, și Mântuitorul a trebuit să sufere (Luca 24, 26). Oricât de paradoxal ne-ar părea acest lucru, pentru a se bucura de victoria asupra morţii și de demnitatea de Mântuitor, a fost necesar ca El să-și dovedească credincioșia și supunerea față de Tatăl Său. El a fost supus unei încercări nespus de grele și s-a dovedit, în această încercare, supus si credincios în misiunea pe care a primit-o.
Crucea suferințelor, care a apăsat umerii Săi dumnezeieşti, a fost cumplit de grea. Legământul Său a fost să facă voia Tatălui. Căci este scris: «Și deși era Fiu a învățat ascultare din cele ce a pătimit. Și făcându-se desăvârșit, s-a făcut tuturor celor care-L asculta pricină de mântuire veșnică» (Evrei 2, 8-9). Mântuitorul a trebuit ca prin suferință, să se oțelească în ascultare și, după ce s-a desăvârșit prin ascultare, a devenit începătorul mântuirii neamului omenesc prin învierea Sa cea de a treia zi. «Căci ducând pe mulți fii la mărire, i se cădea Aceluia pentru care sunt toate, ca să desăvârșească prin suferință pe începătorul mântuirii lor» (Evrei 2, 10). „S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-se până la moarte – si încă moarte pe cruce. Pentru aceea, și Dumnezeu L-a preaînălțat și I-a dăruit Lui numele ce este mai presus de orice nume: Ca, întru numele lui Iisus, tot genunchiul să se plece, al celor cerești, și al celor pământești si al celor de dedesubt (Filipeni 2, 8-10).
Voia lui Dumnezeu a fost ca să cheme la viața o nouă creaţie, care să-I fie în eternitate supusă și credincioasă: Biserica Sa. Și această creaţie nouă nu putea fi încercată decât prin aceea că fiecare mădular al acesteia să ia asupra sa suferințele crucii, să se facă «părtaș la patimile lui Hristos» și asemenea cu El «în moartea Lui». Fiindcă numai în acest chip creștinul poate ajunge la învierea cea din morţi (Filipeni 2, 10-11).
Din acest motiv creștinii – mădularele trupului mistic al lui Hristos – trebuie să treacă prin aceeași încercare ca și Modelul lor divin: să accepte suferinţele lumii acesteia și să le învingă prin bucuria pe care o naşte nădejdea învierii cu Hristos. Cum zice Apostolul Pavel: „Acum mă bucur de suferinţele mele pentru voi și împlinesc, în carnea mea, lipsa necazurilor lui Hristos, pentru Trupul Lui, care este Biserica” (Coloseni 1, 24).
Fiecare mlădiță a tulpinii, care e Hristos, trebuie să se comporte în fața suferinţelor – indiferent care ar fi acestea – ca și Acesta și să se bucure că are prilejul să facă dovada că este credincios și supus lui Hristos. În lupta lui cu suferinţa, creştinul ascultă de porunca Apostolului: „Ia-ți partea Ta de suferinţă, ca un bun ostaș al lui Hristos Iisus” (II Tim 2, 3) și răsplata eroismului creştin este nespus de mare: creştinul se miruie cu nardul pe care-1 naşte în suflet bucuria preamăririi cu Hristos, bucuria învierii. Părtaș la slava și fericirea eternă a învierii este răsplata pe care o dăruieşte Hristos celor ce îl urmează. De aceea, Apostolul Pavel ne asigură că: „durerile ceasului de față nu pot să stea în cumpănă cu mărirea, care va să se arate pentru noi” (Rom 8, 17-18), fiindcă „dacă am murit împreună cu Hristos, vom și învia împreună cu El” (II Tim 2, 11).
Acesta este drumul pe care trebuie să-1 parcurgă creştinul în această viață: drumul prin suferinţa cu Hristos la învierea cu Acesta. Este drumul pe care au mers Apostolii, sfinţii, asceţii și marii anahoreţi ai creştinismului. Toți aceştia au fost mişcaţi de certitudinea de nezdruncinat, că, la capătul suferinţelor lor, se afla misiunea cea mare a învierii cu Hristos, care înseamnă victoria definitivă asupra păcatului și a suferinţelor acestei lumi. Și ce le susţinea nădejdea aceasta mare a acestora? Învierea Domnului, care este chezășia sigură că, toți cei care au parcurs drumul înspre vârful Gogotei și s-au răstignit acolo cu Hristos, vor și învia împreună cu El la o viața asupra căreia suferințele lumii nu vor mai avea o putere. Și când toți cei credincioşi lui Hristos vor învia la viața aceasta adevărată nu vor mai exista în lume nici griji, nici boli, nici dureri, nici suferinţe și nici moarte. Pământul acesta va fi plin de oameni desăvârșiți, care se vor bucura de viață și de libertate.
Pr. CIOCÎRLAN-ŞERBAN IONEL
PAROHIA ROBĂNEŞTII DE JOS
JUDEŢUL DOLJ