Marele adevăr al creștinismului cu privire la viață sau suferință este că atât plăcerea cât și neplăcerea au apărut numai după căderea omului în păcat. În paradis el nu știa ce e suferința. După cădere el a ajuns în sfera existențială în care plăcerea alternează cu neplăcerea. De altfel, chiar la începutul Vechiului Testament se relatează acest lucru, atunci când Dumnezeu zice către Adam: „Blestemat să fie pământul întru lucrurile tale; întru necazuri vei mânca dintr-însul în toate zilele vieții tale” (Facere 3, 17).
Din această clipă omul caută plăcerea și această căutare naște suferință, el fuge de suferință și urmarea este un alt șir de suferințe. Între plăcerea trupească și suferință este acest cerc vicios. Căutând plăcerea omul o va avea, dar după gustarea acesteia, va avea suferință. Iar dacă fuge de suferință și caută salvarea în brațele plăcerii, dă dincolo de aceasta de o suferință și mai mare. În resemnare, omul nu caută să înțeleagă sensul adânc al suferinței, ci o acceptă pur și simplu, când nu poate face altfel; sau el cade în cealaltă extremă și se mărginește la plăcerile pe care i le provoacă viața.
Există o altă alternativă, din motivul că pentru om, existența este ceva rău în sine, cum pretind unii filosofi, printre care cel mai de seamă susținător al acestei teorii este Schopenhauer, cum că cel mai înțelept lucru este de a nega lumea și de a renunța la orice plăcere și suferința în ataraxia sau Nirvana. Ori, mișcat de un fals eroism, omul caută suferința de dragul suferinței, acest fenomen numindu-se algofilie sau caută plăcerea de dragul plăcerii (hedonism). Toate aceste soluții sunt numai auto-înșelări, fiindcă în ele omul rămâne prins mai departe în cercul plăcerii și al suferinței.
Cercul acesta vicios al plăcerii și al suferinței nu poate fi rupt de om numai prin puterile sale, ci pentru aceasta sunt necesare energii din lumea supranaturală. În lupta lui cu suferințele acestei lumi, creștinul trebuie să fie susținut de forța invizibilă a iubirii evanghelice, revărsată de sus prin Logosul întrupat.
Hristos, Dumnezeu și Om, prin întruparea Sa, a transmis, prin comuniunea pe care o are, ca om adevărat, cu toată firea omenească, și omenității noastre – prin Sfântul Botez – conținutul energiilor divine ale iubirii Sale. Din suferințele și Patimile lui Hristos se revarsă în omul, care a crescut în El prin credință, nădejde și iubire, conținutul îndumnezeitor al energiilor necesare ale iubirii Sale. În această iubire toți aleșii Săi au fost conduși prin suferință la desăvârșire. Din acest motiv suferința nu poate fi înțeleasă decât în lumina acestei iubiri evanghelice. În această iubire își are obârșia optimismul creștin. După învățătura Bisericii noastre, nimeni nu poate obține mântuirea fără să înfrunte și să învingă suferința ( II Timotei 2, 5). Împărăția lui Dumnezeu nu poate fi cucerită fără trudă și suferință (II Timotei 2, 12). Chiar și Mântuitorul a trebuit să pătimească pentru a intra în mărirea Sa (Luca 24, 26). O imensă suferință a apăsat asupra inimii Lui. El a purtat suferințele și durerii lumii întregi în pieptul Său și a luat pe umerii Săi toate păcatele oamenilor și le-a ispășit pe lemnul Crucii. De aceea El zice: „Și care nu ia crucea și nu-mi urmează Mie, nu este vrednic de Mine” (Matei 10, 38). La fel și Apostolii și ucenicii acestora au suferit pe urmele lui Hristos și s-au învrednicit de victoria asupra suferinței. Cum zice Apostolul: „Și din toate m-a izbăvit Domnul” (II Tim. 3, 11).
Creștinul nu are de aceea o atitudine pasivă în fața suferinței, ci, cu nădejdea în Hristos și ajutorul Acestuia, el caută să biruie suferințele și să se ridice la bucuria despre care vorbește Apostolul Pavel (Evrei 12, 2).
Pr. CIOCIRLAN-ȘERBAN IONEL
PAROHIA ROBĂNEȘTII DE JOS
JUDEȚUL DOLJ