Biserica este Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ, în care toţi oamenii ca membri călătoresc permanent spre Tatăl pe Calea numită Hristos (Ioan 14, 6). Hristos prin Duhul Său, în Biserică, ne conduce la Tatăl ca jertfe curate. Prin Duhul lui Hristos ce se odihneşte în mădularele Bisericii, ne facem şi noi jertfe curate în faţa Tatălui, ca şi Fiul, Jertfa supremă.
Biserica văzută, ca viaţa în Hristos, este, totodată, o viaţă în Sfânta Treime. Biserica lui Hristos trăieşte în El şi prin El trăieşte în Sfânta Treime. “Biserica Tatălui este, de asemenea, Biserica Fiului. Şi avem aici toate imaginile pauline: casa, zidirea, templul. Este Trupul Său sfinţit, al cărui cap este Hristos, este Mireasa, Fecioară şi Mamă, al cărei Mire este Hristos. În Vechiul Testament poporul Israel este cel care a trăit această relaţie nupţială cu Mirele dumnezeiesc. Biserica devine această mireasă sfinţită prin scumpul Sânge, locul Cuvântului său şi al fidelităţii sale” (Pr. Prof. Dr. Boris BOBRINSKOY, Taina Bisericii, traducere Vasile Manea, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2002, p. 60).
În principiul hristologic, Biserica se prezintă ca o realitate absolută, ca un fundament neschimbat: “Zidiţi fiind pe temelia apostolilor şi a proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind Însuşi Iisus Hristos. Întru El, orice zidire bine alcătuită creşte ca să ajungă un locaş sfânt în Domnul. În Care voi împreună sunteţi zidiţi, spre a fi locaş al lui Dumnezeu în Duhul.” (Efeseni 2, 20-22).
Biserica, întemeiată între oameni de Fiul lui Dumnezeu, îşi desfăşoară activitatea spre slava lui Dumnezeu Tatăl, din puterea pe care i-o dă şi i-o înnoieşte continuu Sfântul Duh. Ea este aşezământul împuternicit de Dumnezeu Tatăl, “să le reunească pe toate în Hristos, cele din ceruri şi cele de pe pământ, întru El” (Efes 1, 10) şi de aceea Sfântul Apostol Petru o numeşte “Biserica lui Dumnezeu” (I Cor 1, 2) şi spune că după ce “toate vor fi supuse Fiului, atunci şi Fiul Însuşi se va supune celui ce i-a supus lui toate, ca să fie Dumnezeu totul în toate” (I Cor 15, 28). ,,Constituţia Bisericii este, deci, teandrică, păstrând ca existenţe distincte pe cei uniţi, pe Dumnezeu şi pe oameni, după cum şi comuniunea din sânul Sfintei Treimi păstrează distincte Persoanele divine” (Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru RADU, Despre înnoirea şi îndumnezeirea omului în Hristos, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2007, p. 2). Biserica este organismul teandric în care credincioşii trăiesc comuniunea sacramentală cu Dumnezeu, izvorul iubirii (I Ioan 4, 8). De aceea Sfântul Apostol Pavel şi Sfântul Evanghelist Ioan fac o apropiere directă între cuvântul Biserică şi cuvântul comuniune şi dragoste (Efes 1, 5; I Ioan 4, 7-12) şi ne arată că viaţa în Hristos înseamnă comuniune de dragoste nu numai cu Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, ci şi cu ceilalţi oameni (I Ioan 4, 19-20; Romani 12, 4-18). ,,Biserica este un eu uman comunitar în Hristos ca Tu, dar în acelaşi timp eu-ul ei este Hristos” (Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă, volumul II, EIBMBOR, Bucureşti, 1997, p. 137.). Mântuitorul Hristos este cel ce coboară viaţa de comuniune a lui Dumnezeu în oameni şi o lărgeşte în comunitatea oamenilor, şi tot El ridică pe oameni la comuniunea cu Dumnezeu (Ioan 17, 21 şi 23).
Efectul cel mai profund al legăturii teandrice a Bisericii cu Iisus Hristos este comunicarea harului. Prin har credincioşii pot intra în relaţie cu Persoanele Sfintei Treimi. Fiul se uneşte după har atât de mult cu oamenii, precum este unit după fiinţă cu Tatăl, având faţă de ei aceeaşi iubire. Fiul adunând în Sine pe oameni, Tatăl iubindu-L pe El, îi iubeşte şi pe ei cu aceeaşi dragoste: “Iubirea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei şi Eu în ei” (Ioan 17, 26).
Începutul comuniunii Fiului lui Dumnezeu cu oamenii s-a făcut prin actul istoric al întrupării şi răstignirii: “Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr” (Ioan 1, 14); “Căci ducând pe mulţi fii la mărire, I se dă Aceluia, pentru Care sunt toate şi prin Care sunt toate, să desăvârşească prin pătimire pe Începătorul mântuirii lor. Pentru că şi Cel ce sfinţeşte şi cei ce se sfinţesc, dintr-Unul sunt toţi; de aceea nu Se ruşinează să-i numească pe ei fraţi, zicând: “Spune-voi fraţilor Mei numele Tău. În mijlocul Bisericii Te voi lăuda.” Şi iarăşi: “Eu voi fi încrezător în El”; şi iarăşi: “Iată, Eu şi pruncii pe care Mi i-a dat Dumnezeu.” Deci, de vreme ce pruncii s-au făcut părtaşi sângelui şi trupului în acelaşi fel şi El S-a împărtăşit de acestea, ca să surpe prin moartea Sa pe cel ce are stăpânirea morţii, adică pe diavolul. Şi să izbăvească pe acei pe care frica morţii îi ţinea în robie toată viaţa. Căci, într-adevăr, nu a luat firea îngerilor, ci sămânţa lui Avraam a luat. Pentru aceea, dator era întru toate să Se asemene fraţilor, ca să fie milostiv şi credincios Arhiereu în cele către Dumnezeu, pentru curăţirea păcatelor poporului. Căci prin ceea ce a pătimit, fiind El însuşi ispitit, poate şi celor ce se ispitesc să le ajute” (Evrei 2, 10-18). Condiţiile comuniunii credincioşilor cu Dumnezeu sunt arătate de Mântuitorul, în general, în Predica de pe munte (Matei capit 5, 6, 7) şi în mod special în ultima Sa cuvântare adresată Apostolilor, la Cina cea de taină: “Credeţi în Dumnezeu, credeţi şi în Mine” (Ioan 14, 1); “De Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele. Şi Eu voi ruga pe Tatăl, şi alt Mângâietor vă va da vouă, ca să fie cu voi în veac” (Ioan 14, 15-16), căci: “Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el.” (Ioan 14, 23). “Făcându-Se om, Hristos a intrat în unire cu întreaga natură umană. El o reuneşte în El ca pe membrele împrăştiate ale unui corp, zidind Biserica” (Vladimir LOSSKY, Vederea lui Dumnezeu, în româneşte de Maria Cornelia Oros. Studiu introductiv de diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 1995, p. 50).
Mântuitorul nostru Iisus Hristos a anunţat întemeierea împărăţiei Sale, a Bisericii, fie în mod direct, fie mai ales în pilde (Matei cap. 13). Această vestire a întemeierii Bisericii a făcut-o Mântuitorul în modul cel mai evident în Cezareea lui Filip. După ce Sfântul Apostol Petru a mărturisit: “Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu” (Matei 16, 16), iar Mântuitorul a spus: “Şi Eu îţi zic ţie că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18). Termenul εκκλησία se întâlneşte rostit de Domnul Hristos prima dată în sens universal când răspunde apostolilor că pe “piatra” (Matei 16, 18) credinţei în dumnezeirea şi mesianitatea Lui va “zidi Biserica Sa pe care porţile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18). În acest text, Biserica este anunţată ca o cetate foarte puternică, pe care nu o vor putea birui forţele întunericului, indicate prin expresia “porţile iadului” (Matei 16, 18). “Textul din Matei 16, 18 reprezintă trecerea de la profeţie la realizarea mesianică. Domnul zideşte Biserica, care este locul de întâlnire al lui Dumnezeu cu toţi care credeau în El, cu toţi care am fost reuniţi în Hristos” (Pr. Asist. Vasile MIHOC, Ecleziologia Noului Testament, în revista ,,Studii Teologice”, Nr. 3-4, 1977, p. 241). Biserica fiind mai tare decât cerul, din această cauză nici porţile iadului nu o vor birui. Aceasta prin faptul că ea este apărată de dumnezeiescul ei Întemeietor. Se ştie că, “la început Mântuitorul a vorbit numai despre împărăţia lui Dumnezeu”( Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAE, Relaţiile treimice şi viaţa Bisericii, în revista ,,Ortodoxia”, Nr. 4, 1964, pp. 512-513) şi abia către sfârşitul activităţii Sale în Galileia, vorbeşte clar şi despre Biserică, în cele două cuvântări din Evanghelia după Matei, capitolele 16 şi 18. În cea dintâi face cunoscută intenţia de a întemeia Biserica Sa, în cea de-a doua arată misiunea ei în lume, ambele cuvântări dând primei Evanghelii un caracter eclesiologic. Când ucenicii începuseră să înţeleagă rolul Său mesianic de care depindea fiinţa şi misiunea Bisericii, Mântuitorul Hristos găseşte momentul potrivit să le descopere intenţia întemeierii Bisericii. De aceea, după ce-i întreabă ce cred oamenii despre El, “Fiul Omului” (Matei 16, 13); Domnul cere părerea ucenicilor, zicând: “Dar voi cine ziceţi că sunt? (Matei 16, 15). Întrebarea este adresată tuturor în comun, iar răspunsul la întrebare îl dă iarăşi, în numele tuturor, Petru, astfel: “Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu.” (Matei 16, 16). În acest răspuns, care este o mărturisire de credinţă, se afirmă mesianitatea şi Dumnezeirea lui Iisus Hristos. Mărturisirea lui Petru este deci una “colectivă” (în numele apostolilor) şi nu numai personală. “Dar pentru ce Hristos nu declară şi nici nu spune: “Eu sunt Hristosul”, ci Se foloseşte de întrebare făcându-i pe ucenici să mărturisească? Pentru că modul acesta Îi era atunci mai potrivit şi de nevoie; pentru că aşa îi putea face mai bine pe ucenici să creadă în cele ce a spus Petru” (SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Omilii la Matei, PSB 23, traducere, introducere şi note de Pr. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 1994, p. 623).
La mărturia Apostolilor, Domnul le răspunde prin Petru: “Fericit eşti, Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-au descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu Cel din ceruri.” (Matei 16, 17). “Domnul spune în faţa tuturor cine i-a insuflat lui Petru această mărturisire. Hristos îi spune aceasta ca să cunoşti că Petru a grăit, dar Tatăl i-a poruncit ce să grăiască; ca să nu crezi că cele spuse de Petru sunt o părere omenească, ci sunt o dogmă dumnezeiască… Ai văzut cum descoperă Tatăl pe Fiul? Ai văzut cum descoperă Fiul pe Tatăl? Că “Nimeni nu cunoaşte pe Tatăl decât Fiul şi căruia va voi Fiul să-i descopere” (Matei 11, 27). Deci nu poţi cunoaşte de la altul pe Fiul decât de la Tatăl, nici nu poţi cunoaşte de la altul pe Tatăl decât de la Fiul. Şi din aceasta se vede deci că Fiul este de aceeaşi cinste şi deofiinţă cu Tatăl” (Ibidem). Mântuitorul Hristos îi mai spune lui Petru: “Tu eşti Simon, fiul lui Iona” (Matei 16, 17), “Tu te vei chema Chefa” (Ioan 1, 42). “Şi pentru că ai predicat pe Tatăl Meu, numesc şi Eu pe cel ce te-a născut! Ca şi cum i-ar fi spus: “După cum tu eşti fiul lui Iona, aşa şi Eu sunt Fiul Tatălui Meu” (Ibidem).
Părintele Stăniloae sintetizează învăţătura otodoxă privitoare la întemeierea Bisericii de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos, prin cuvintele următoare: “În Biserică toate sunt unite, dar neconfundate în această unitate. Biserica e trupul lui Hristos şi ca atare e unită cu El şi distinctă de El. Biserica e imanentul care are în ea transcendentul, comunitatea treimică de Persoane plină de o nesfârşită iubire faţă de lume. Biserica este Hristos extins cu trupul Lui îndumnezeit în umanitate, sau umanitatea aceasta unită cu Hristos şi având imprimat în ea pe Hristos cu trupul Lui îndumnezeit. Dacă Fiul lui Dumnezeu n-ar fi luat trup şi nu l-ar fi îndumnezeit prin Înviere şi Înălţare, ar fi lipsit inelul de legătură între Dumnezeu şi creaţie. Biserica are prin aceasta o constituţie teandrică. Conţinutul ei constă în Hristos cel unit după firea dumnezeiască cu Tatăl şi cu Duhul, iar după firea omenească cu noi. Cuprinzându-se în Ipostasul întrupat al lui Hristos, Biserica poate fi numită Hristos, înţelegând pe Hristos cel extins în umanitate. Ea e Hristos Însuşi, Cel ce este dinainte de veci în sânul Tatălui şi la plinirea vremii S-a făcut om şi este şi vieţuieşte pururea cu noi şi lucrează şi mântuieşte şi Se extinde peste veacuri. Cei doi factori, Hristos şi umanitatea, sunt atât de uniţi în Biserică, încât în Biserică nu poate fi văzut unul fără altul şi nu se poate vorbi despre unul fără de celălalt. Despre Hristos se spune că e cap al Bisericii, iar despre Biserică, că e trup al lui Hristos. Poziţia specială a lui Hristos în Biserică constă în mod principal în calitatea Lui de cap, de factor care uneşte pe credincioşi în Sine ca pe un trup, şi în calitate de model şi de izvor de putere după care se orientează şi de care se umple şi se imprimă ei, făcându-se după chipul Lui. Hristos asumând firea umană ca pe un chip al Său, e cugetat ca un model al omului. Hristos a devenit capul Bisericii prin faptul că Ipostasul divin Şi-a asumat chipul uman, pârga firii noastre, luând ca om o poziţie centrală între oameni” (Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă, volumul II, pp. 137-138).
Biserica este trupul lui Hristos (Efeseni 1, 23). Prin ea se manifestă Dumnezeirea, având imprimată în sine specificul Întemeietorului ei. Membrele acestui trup au fiecare o funcţie specială în vederea binelui comun şi este o datorie esenţială pentru fiecare, aceea de a se achita de datoria sa cât mai bine , pentru ca Biserica să devină “plinirea Celui ce plineşte toate întru toţi” (Efeseni 1, 23). În acest sens, Sfântul Apostol Pavel a numit în mod direct pe Hristos cap al Bisericii, “Hristos este Capul trupului, al Bisericii” (Coloseni 1, 18, 24), “Şi toate le-a supus sub picioarele Lui şi, mai presus de toate, L-a dat pe El cap Bisericii, care este trupul Lui, plinirea Celui ce plineşte toate întru toţi” (Efeseni 1, 22-23). “Biserica are două aspecte, arătate de Sfântul Pavel în Epistola către Efeseni, epistolă prin excelenţă ecleziologică. Aceste două aspecte sau, mai degrabă, aceste două însuşiri fundamentale ale Bisericii sunt atât de strâns legate între ele, încât Sfântul Pavel le trece într-un singur verset (Efeseni 1, 23). Biserica este reprezentată aici (versetele 17-23) ca împlinirea iconomiei treimice, ca o descoperire a Tatălui în lucrarea Fiului şi a Sfântului Duh” (Vladimir LOSSKY, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, traducere pr. Vasile Răducă, Editura Bonifaciu, Bucureşti, 1998, p. 165).
Pe scurt, Jertfa Mântuitorului Hristos, aşezată la temelia Bisericii şi a legământului celui nou (Matei 26, 28) este deopotrivă preţ de răscumpărare şi mijlocul dobândirii vieţii veşnice (Ioan 6, 54) pentru cei ce se împărtăşesc de ea. “Prin această jertfă El răscumpără Biserica, o sfinţeşte, şi-o însuşeşte, şi-o încorporează. De aceea ea se şi numeşte “Biserica lui Hristos” sau cum zice El însuşi “Biserica Mea” (Pr. Ioan MIRCEA, Învăţătura despre Biserică în Evanghelie, privită interconfesional, în revista ,,Ortodoxia”, Nr. 1, 1955, pp. 79-80). Sfântul Apostol Pavel spune că “nimeni nu poate pune altă temelie decât cea pusă, care este Iisus Hristos” (I Corinteni 3, 11), “Iar Hristos a fost credincios ca Fiu peste casa Sa. Şi casa Lui suntem noi” (Evrei 3, 6).
Pr. Paul Paraschiv