Prin Duhul Sfânt care se odihneşte şi străluceşte şi în firea umană a lui Hristos, umanitatea se deschide spre Tatăl şi are posibilitatea de a vieţui în comuniune cu întreaga Sfântă Treime. De aceea, acţiunea edificatoare a Duhului, din care se trage şi puterea de sfinţire a Bisericii, priveşte mai mult decât încorporarea creştinilor în Hristos, căci, prin însăşi această inserare în Domnul, îi şi introduce în comuniunea treimică. Sfântul Pavel, în epistolele sale, stăruie ca toţi credincioşii să trăiască “în Hristos, ca în toţi să sălăşluiască Duhul lui Hristos” (Romani 8, 9).
Odihnindu-Se în firea umană a Mântuitorului nostrum Iisus Hristos, Duhul ne aduce în starea de filiaţie faţă de Tatăl şi ne face fraţii lui Hristos, pentru că acelaşi Duh Se odihneşte după lucrare şi în noi cei care stăm în legătură cu Tatăl prin Fiul întrupat. “Toate vin de la Tatăl prin Fiul în Duhul. Fiul cel prin fire şi adevărat sfinţeşte şi e sfinţit, când S-a făcut om. Aşa ni-L prezintă cuvântul lui Pavel: “Pentru că şi Cel ce sfinţeşte şi cei ce se sfinţesc, dintr-Unul sunt toţi; de aceea nu Se ruşinează să-i numească pe ei fraţi, zicând: Spune-voi fraţilor Mei numele Tău. În mijlocul Bisericii Te voi lăuda” (Evrei 2, 11-12). Sfinţeşte El Însuşi, fiind Sfânt ca Dumnezeu după fire. Dar e sfinţit împreună cu noi după omenescul asumat, când S-a pogorât la asemănarea cu noi. Şi pentru aceasta spune că a fost sfinţit. Căci deşi stăpâneşte peste toate ca Dumnezeu, nu Se ruşinează să ne numească pe noi fraţi” (SFÂNTUL CHIRIL AL ALEXANDRIEI, Despre Sfânta Treime, PSB 40, traducere, introducere, note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, EIBMBOR, Bucureşti, 1994, p. 240). Sfinţirea firii Sale omeneşti vine de la firea Sa dumnezeiască, “Hristos o atribuie Persoanei Tatălui, adică firii dumnezeirii, căci numai ei îi este propriu a sfinţi” (Ibidem, p. 242), căci de la Tatăl vin toate şi în Fiul şi în Duhul Sfânt, deci şi lucrarea lor sfinţitoare.
Duhul Sfânt, ,,Care Se odihneşte şi străluceşte în Hristos, I se cuvine aceeaşi închinare ca şi Mântuitorului Iisus şi Tatălui, pentru că în deplina ei legătură şi unitate toată Sfânta Treime lucrează la mântuirea lumii, mântuirea în cadrul căreia oamenii sunt persoane care acceptă liber comuniunea cu Hristos şi în Hristos cu Tatăl prin Duhul Sfânt, deci cu Dumnezeul Treimic.
Aşa cum în Sfânta Treime Duhul Sfânt arată că Tatăl şi Fiul sunt persoane distincte dar de o singură fiinţă, unite prin iubire, tot astfel Duhul Sfânt ne consacră pe noi ca persoane distincte zidindu-ne ca Biserică, unindu-ne prin bucuria unei comuniuni depline, Duhul Sfânt este focul- foc distinct ipostatic- care iradiază din Fiul devenit Fratele nostru, foc ce arde în noi devenind propria noastră iubire filială faţă de Tatăl. Duhul face, din om un rug aprins, al cărui foc nesfârşit nu este altcineva decât Duhul Sfânt. Dându-ne Duhul, Hristos ne dă Duhul acestei desăvârşite comuniuni trinitare”( Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Rugăciunea lui Iisus şi experienţa Sfântului Duh, Editura Deisis, Sibiu, 1995, pp. 99, 101).
Sfântul Duh, care arată în mod desăvârşit legătura Tatălui cu Fiul prin odihnirea în Fiul şi strălucirea Lui din El spre Tatăl, are puterea de a întări şi sfinţii legătura omului, care este chip treimic, cu Dumnezeu în Treime şi cu fiecare semen în parte.
Duhul Sfânt purcede din Tatăl (Ioan 15, 26) şi odihnindu-Se în Fiul devine şi Duhul Fiului (Romani 8, 9) pentru că Duhul este Cel ce reprezintă desăvârşita bucurie sau iubire a Tatălui de Fiul şi a Fiului de Tatăl, e prin existenţă Ipostasul iubirii, cum Fiul este Ipostasul Înţelepciunii. Sfânta Treime, ca diversitate de Persoane în unitatea Ei, devine principiu unificator a tuturor celor care I se deschid sufleteşte prin credinţă, a unităţii firii umane în diversitarea persoanelor ei. “Astfel, Duhul purcede din Tatăl şi Se odihneşte în Fiul, nu numai pentru a arăta deplina unire în dragoste dintre Tatăl şi Fiul, dragostea Fiului venită de la Tatăl întorcându-se spre Tatăl, ci pentru a trece şi la oameni dragostea Fiului, al Cărui chip sunt făcuţi oamenii, iar după ce aceştia se despart prin păcat de Dumnezeu, de-a Se face Însuşi Fiul om în care lucrează Duhul, ca din El să treacă în oameni. Această lucrare a Duhului din Fiul e prevestită întâi prin prooroci, pentru a-i întoarce şi pe ei spre Tatăl, sau a-i atrage şi pe oameni uniţi cu Fiul prin credinţă spre Tatăl, umpluţi deplin de Duhul din Fiul” (Idem, Sfânta Treime sau la început a fost iubirea, EIBMBOR, Bucureşti, 2005, pp. 81-82).
Duhul este din veci în Cuvântul neântrupat , dar de la Întrupare Se sălăşluieşte în trupul Său pe care El începe să şi-L formeze în pântecele Fecioarei Maria, dar aceasta nu fără lucrarea Duhului care din veci Se odihneşte şi străluceşte în El. “Când Fiul lui Dumnezeu Şi-a făcut trup omenesc propriu, adică S-a făcut Persoană a Lui, Subiect al Lui, cugetând, simţind, lucrând El Însuşi prin trupul asumat, l-a sfinţit pe acesta, sau Şi-a sfinţit întreg omenescul, fără să-l anuleze. Aceasta a făcut-o prin Duhul pe care Îl avea în El, ca ipostas dumnezeiesc” (SFÂNTUL CHIRIL AL ALEXANDREI, op. cit., p. 242, nota 353).
Pr. Paul Paraschiv