Una dintre problemele care preocupă predica patristică în veacul al IV-lea este problema bogăţiei şi sărăciei. Sfinţii Părinţi combat cu toată tăria pe cei bogaţi şi iau apărarea celor săraci şi lipsiţi. În privinţa bogăţiei susţin că omul este stăpân al averii numai în raport cu ceilalţi oameni, însă în faţa Lui Dumnezeu toţi sunt egali. Omul este numai administratorul ei, căruia Dumnezeu i-a încredinţat-o spre a se folosi în comun cu ceilalţi oameni. Sfinţii Părinţi nu combat, totuşi, bogăţia în sine. Ei spun că bogăţia este bună, dar ea devine rea după felul cum este întrebuinţată:dacă este folosită bine ea ajută posesorului la mântuire;când însă cel bogat devine robul ei, atunci bogăţia devine piedică în calea mântuirii.
Posesiunea bunurilor este admisă, dar numai strictul necesar vieţii, pentru că ceea ce este în plus reprezintă dreptul celor săraci şi orice bogăţie nejustificată are la origine o nedreptate. După Sfântul Ioan Gură de Aur, bunurile nu trebuie să fie produsul lăcomiei, al urii şi al violenţei, ci bunăstarea să fie câştigată prin muncă dreaptă şi cinstită. Combătând prea marea alipire de bogăţie şi acumularea peste măsură a bunurilor materiale, Sfinţii Părinţi fac apel la ajutorarea celor lipsiţi, la milostenia celor bogaţi pentru îmbunătăţirea situaţiei celor săraci, deoarece săracii sunt cei care transportă bunurile bogaţilor în împărăţia cerurilor. Predică astfel, practicarea dreptăţii şi milosteniei, drept activare a dragostei faţă de aproapele. Sfinţii Părinţi combat şi mijloacele incorecte prin care se obţin aceste bunuri, unul dintre aceste mijloace fiind camăta.
Dragostea nemărginită a Sfântului Ioan Gură de Aur pentru păstoriţii săi se concretiza în nenumărate acte de milostenie, ceea ce forma legea de aur a vieţii sale. Pentru el dogma este doar o încununare a acestei trăiri superioare bazată pe practicarea vituţilor evanghelice. Numindu-se pe sine “ambasador al săracilor”, Sfântul Ioan Gură de Aur suferea împreună cu dezmoşteniţii soartei, cu cei fără de lucru, cu săracii, cu năpăstuiţii, cu toţi cei în lipsuri şi în suferinţe, pe care căuta să şi-i apropie ca si cum l-ar fi apropiat pe Însuşi Mântuitorul Hristos. Pentru Sf. Ioan, săracul şi năpăstuitul au fost altarul pe care el şi-a adus jertfa sa şi prinosul de recunoştinţă şi de mulţumire către Dumnezeu. Pentru Sf.Ioan, milostenia este, deci, unul din modurile în care se concretizează iubirea.
Ocazia pentru rostirea Omiliei „Despre milostenie”a avut-o Sf. Ioan Hrisostom când a văzut aspectul deplorabil şi mâhnitor al săracilor care locuiau în Antiohia, aruncaţi la o parte în piaţă, fără nici-o îngrijire, “când trec pe acolo în perioada iernii”. De aceea, Sfântul Părinte continuă: “va fi o manifestare ultimă a lipsei de omenie când nu o să vorbesc iubirii voastre despre aceştia”. Lipsa de omenie sau indiferenţa faţă de aproapele a născut în om dorinţa de înavuţire şi mai apoi războiul.”Acolo unde există al meu şi al tău, acolo există şi ideea luptei sau cauza disputei”. Pe cei care vor să se îmbogăţească îi interesează prezentul şi neglijează viitorul. Toată grija şi preocuparea lor îi epuizează pentru trup, iar de trup se ocupă foarte puţin sau, în cel mai obişnuit caz, îl ignoră în totalitate, având ca rezultat veştejirea acestuia de foamete duhovnicească sau moartea lui, asă cum se întâmplă în cazul celor despre care Sfânta Scriptură spune: “Trăieşti, dar eşti mort.”(Apoc.III,1).
Într-adevăr, mare bun este milostenia şi minunat dar de la Dumnezeu pe care câştigându-l ne asemănăm după putinţă cu Însuşi Dumnezeu. De aceea şi Solomon strigă: „Mare şi cinstit lucru este omul milostiv”. (Pilde XX,6). Deci, “cel care vrea să devină bogat, să fie mai întâi sărac; cheltuind să poată culege; împrăştiind, să poată aduna”, ne îndeamnă Sf. Ioan, care vede în persoana fiecărui sărac flămând un alt Hristos.
Darul milosteniei este mare cu adevărat, mai mare decât acela de a învia morţii, căci a hrăni pe Hristos cel flămând înseamnă mai mult decât a învia pe cel mort.
Dacă vreţi să-L cinstiţi pe Hristos, cinstiţi-L când Îl vedeţi dezbrăcat în persoana săracilor –continuă să ne spună Sf. Ioan Hrisostom –pentru că la nimic nu-ţi foloseşte să dai mătase şi metale preţioase Bisericii, dacă laşi afară pe Hristos să sufere din cauza frigului şi a lipsei de hrană. Şi apoi, plata constă în a face bine şi nu a primi bine, aşa cum a spus Mântuitorul Hristos: “Mai fericiteste a da decât a lua.”(F.Ap.XX,35).
Părerea Sfântului Ioan Gură de Aur este aceea că cei ce cred în Hristos vor fi desăvârşiţi când vor fi uniţi la un loc în legătura dragostei, care este legătura desăvârşirii. Puterea dragostei merge până acolo încât poate schimba până şi firea lucrurilor; din omul fricos, face îndrăzneţ, din neînţelept, înţelept, din duşman, prieten etc. având dragoste deplină, omul nu-şi mai poate dori nimic, căci, nerătăcindu-se, el are cu sine izvorul sfinţeniei, care îl duce de mână în împărăţia Lui Dumnezeu.
Bibliografie:
- Vasile, Episcop al Oradei, Învăţăminte ale Sfinţilor Trei Ierarhi pentru problemele actuale ale Bisericii, în Rev.”B.O.R.”, anul XC, Nr.1-2, 1972.
- Băjău, Pr.Dr.Constantin, Grija faţă de om în gândirea patristică a primelor patru veacuri,Ed. Universitaria, Craiova,2009.
- Popa, Pr.Dr.Ioan D., Opera Sfinţilor Părinţi din “Epoca de Aur”ca izvor al predicii, în Rev.”Studii Teologice”, anul XXII, Nr.5-6, 1970.
- Damian, Pr.Drd. Teodor, Virtutea dragostei la Sfântul Ioan Gură de Aur,în Rev. “B.O.R.”, anul XCVII, Nr.5-6, 1979
- Apostolu, Drd.George, Iubirea şi milostenia după Sfântul Ioan Hrisostom,în Rev. “Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, anul LXV, nr. 1, 1989
Pr. Marian-Valentin Mărăcine
Parohia Adormirea Maicii Domnului-Vădeni, Tg-Jiu