Au existat momente în viaţa creştinismului când femeile au întrecut bărbaţii prin evlavia lor, prin dragostea faţă de Hristos, prin curajul şi devotamentul lor necondiţionat. Contribuţia femeilor creştine la răspândirea Evangheliei în epoca apostolică a fost deosebit de importantă şi consistentă în ceea ce priveşte ajutorarea cu mijloace materiale, cu „oferirea propriilor locuinţe pentru organizarea primelor întruniri creştine, a primelor biserici”(1).
Femeile mironosiţe sunt cele dintâi fiinţe care au fost învrednicite de către Mântuitorul Iisus Hristos, prin înger, să vestească apostolilor Învierea. Pe drumul spre Golgota s-au întrecut prin îndrăzneala de care dăduseră dovadă, stând neclintite până ce El a trebuit să bea ultima picătură de chin din paharul morţii pe Sfânta Cruce. Aici, la piciorul crucii,”au pus în lacrimile lor durerea întregii creaţii, ce se frământa tulburată, văzându-şi Ziditorul ţintuit între piroane. Însă nu se opresc aici, ci în ziua Învierii din morţi au biruit frica ce le stăpânea şi, cu curaj, s-au strecurat printre paznicii mormântului să-I ungă cu miresme trupul şi să-L tămâieze. Pe Golgota, unde bărbaţii L-au părăsit pe Domnul nostru Iisus Hristos, femeile s-au încoronat, dând dovadă de curaj şi de bărbăţie”(2).
Ele au devenit un simbol de dăruire şi jertfă pentru posteritate. “Căci, în acelaşi timp au dovedit că pot fi mironosiţe ale harului şi ale iubirii evanghelice, dar şi misionare şi propovăduitoare ale Învierii lui Hristos. Folosind din învăţătura Lui, mironosiţele, prin însăşi viaţa lor, au modelat suflete creştine de fecioare, de soţii, de mame, şi nu numai, zidindu-se prin ele credinciosul virtuos, om al hărniciei, al sfinţeniei, prin care să se întărească Biserica tot înainte, tot mai sus, spre cele înalte”(3).
Femeile mironosiţe au fost şi soţii devotate şi mame credincioase, dedicându-şi viaţa întru totul acestor slujiri, dar „în” Hristos. Printre minunatele mame mironosiţe, putem aminti pe: Maria, soţia lui Cleopa, numită şi mama lui Iacob şi a lui Iosif, Sfânta Maria Magdalena, din care Mântuitorul a scos şapte diavoli, Salomeea, Ioana, Suzana, dar si Marta şi Maria, surorile lui Lazăr din Betania.
Presbiterele şi diaconiţele care au existat în Biserica primară „nu au avut niciodată funcţii sacerdotale, ci au fost numai auxiliare ale ierarhiei, fiind instituite nu prin Hirotonie, ci prin Hirotesie, adică printr-o simplă binecuvântare”(4). Acestea aveau misiunea de a ajuta la catehizarea femeilor şi la botezul lor, păzeau uşa de intrare a femeilor în Biserică, purtau grijă de văduve şi orfani, iar în timpul persecuţiilor adunau bani şi cercetau pe cei închişi în temniţe. Dispărând aceste condiţii specifice creştinismului primar, în mod firesc, au dispărut şi funcţiile corespunzătoare ale femeilor.
Cel dintâi nume de diaconiţă întâlnit în Sfânta Scriptură este Febe (Romani XVI, 1-2). „Sfântul Apostol Pavel o prezintă ca pe <<o soră a noastră>>, <<diaconiţă a Bisericii din Kenhreea>> şi <<sprijinitoarea multora şi a mea însumi>>”(5).
Cea de-a doua diaconiţă, întâlnită în textele apostolice, este Prisca sau Priscilla, cum apare în unele manuscrise. Numele ei apare în Epistola către Romani alături de soţul ei, Acvila, precedându-l sau succedându-l, „ceea ce constituie o dovadă că cei doi soţi lucrau în deplină armonie în folosul Evangheliei şi Bisericii (6). Prin aceasta ne oferă şi un prototip al familiei creştine, slujitoare la începuturile Bisericii.
În epistolele sale, Sfântul Apostol Pavel o numeşte şi pe Maria, scriind: „Îmbrăţişaţi pe Maria, care mult s-a ostenit pentru voi”(Romani XVI, 6). Strădaniile acestei femei erau îndreptate către ajutorarea creştinilor din capitala Imperiului, Roma.
Sunt amintite numele a mai multor diaconiţe : “Îmbrăţişaţi pe Trifene şi pe Trifosa, care s-au ostenit în Domnul. Îmbrăţişaţi pe Persida, care mult s-a ostenit în Domnul”(Romani XVI, 12). Se vede clar că Sfântul Apostol laudă osteneala diaconiţelor, încurajându-le să se menţină în Domnul. Iar la sfârşitul Epistolei către Romani, mai sunt amintite diaconiţa Iulia şi sora lui Heren, al cărei nume nu este specificat. (Romani XVI,15).
În Epistola a II-a către Timotei, Sfântul Apostol Pavel specifică numele diaconiţei Claudia (IV,21), împreună cu al tuturor fraţilor. Şi mai putem aminti pe Evodia, pe Sintihi, Tavita din Iope, Iras, Marcela şi Melania.
Diaconatul femeilor nu se opreşte cu perioada apostolică, ci înaintează de-a lungul anilor în viaţa Bisericii, astfel că, în epoca patristică, întâlnim una din cele mai populare diaconiţe din istoria creştinismului bizantin. Aceasta făcea parte din înalta curte din Constantinopol, iar numele ei era Olimpiada. S-a născut în anul 360 şi rămâne orfană de timpuriu; prefectul Constantinopolului, Procopius este tutorele ei, iar Teodosia, sora episcopului Amfilohie din Capadocia, se va ocupa de educaţia ei. Soţul ei, Hebridius, moare în 386, ea fiind în aceeaşi perioadă “împodobită prin neam şi prin bogăţie, şi prin educaţie…prin darurile firii şi floarea vârstei”, aşa cum ne înfăţişază Paladie (7).Din momentul acela îşi dedică viaţa lui Hristos şi aproapelui. Şi-a împărţit averea Bisericii, ajutând pe toţi episcopii şi pe cei ce aveau nevoie de ajutor. Prea Fericitul Nectarie a hirotesit-o diaconiţă, deşi era foarte tânără.
Iată cum laudă Sfântul Ioan Gură de Aur luptele şi biruinţele Olimpiadei, într-o scrisoare de mângâiere, trimisă din exil: “Tu, însă, ai o ştiinţă care este mai presus de orice furtună, ai puterea unui suflet de filosof, care e mai puternică decât mii şi mii de oştiri, mai tare ca armele, mai tare ca tunurile şi zidurile”(8).
Această caracterizare se potriveşte, cu siguranţă, tuturor mironosiţelor şi diaconiţelor, păstrându-le în amintirea Bisericii ca icoane vii, vrednice de urmat în toate timpurile.
Note bibliografice:
- Verzan, Sabin, Preoţia ierarhică sacramentală în epoca apostolică, Editura Institutului Biblic, Bucureşti, 1992, p.304.
- Sandu, Dumitru, Predică la Duminica Mironosiţelor.Despre demnitatea femeii creştine, în „Mitropolia Olteniei”, anul XXX, Nr.4-6, apr-iun., 1978, p.336.
- Popescu, David, Predică la Duminica Mironosiţelor, în „Glasul Bisericii”,anul XXXII, Nr.5-6, mai-iun, E.I.B., 1973, p.404.
- Soare, Dumitru, Situaţia femeii în islamism şi creştinism, în „Studii Teologice”, anul IX, seria a II-a, Nr.3-4, mart.-apr., E.I.B., Bucureşti 1957, p.258
- Verzan, Sabin, op.cit,p.305.
- Ibidem
- Paladie, Istoria Lausiacă,E.I.B., Bucureşti, 1993, p.108.
- Sf. Ioan Gură de Aur, Scrisori din exil către Olimpiada şi cei rămaşi credincioşi. Despre deprimare, suferinţă şi providenţă,volum realizat de Ioan I.Ică Jr., Editura Deisis, Sibiu, 2003, p.40.
Pr. Marian-Valentin Mărăcine
Parohia Adormirea Maicii Domnului-Vădeni, Tg-Jiu