Cei care au ajuns să înțeleagă zădărnicia lumii și să o socotescă vrăjmașă a mântuirii sufletului, aleg calea retragerii din lume, fuga în singurătate. ,,Arsenie, fugi, taci, linișteștete!” Iată cuvântul prin care a fost deschisă marea școală a pustiei.
Două destinaţii principale par să prefere cei ce practică xeniteia: Palestina şi Egiptul. Alegerea primei destinaţii „împleteşte xeniteia cu devoţiunea faţă de locurile sfinte” (1). Printre „străinii” celebri aşezaţi în Locurile Sfinte, A. Guillaumont îi aminteşte pe Fer. Ieronim, în a doua parte a vieţii sale, pe Sfânta Melania (Istoria lausiacă 54) şi Petru Ibericul. Alegerea Egiptului se justifică atât prin faptul că devenise deja la rândul lui un „loc sfânt” prin monahii „îmbunătăţiţi” care l-au populat, cât şi prin semnficaţia pe care o poate căpăta în economia iniţierii. În acest context Egiptul poate însemna etapa prealabilă eliberării, ţinutul celor care visează la ţara făgăduinţei, dar şi ţara celor fără de ţară, a celor de nicăieri (2). Cu excepţia egiptenilor înşişi, care, sedentari fiind, preferă să se retragă în pustiurile pe care propria lor țară le oferă din belşug, Egiptul va fi pentru majoritatea „înstrăinaţilor”, veniţi din alte părţi, doar o destinaţie tranzitorie, un popas, o asceză simbolică în vederea cuceririi patriei sfinte (3). Astfel, Melania şi Rufin „în drum spre Palestina au stat vreme de câteva luni printre călugării Nitriei”; Porfir, viitor episcop al Gazei, trece prin pustia Schetică pentru a primi haina monahală; Cassian, împreună cu Ghermanos, „vieţuiseră vreo zece ani prin diferite aşezări călugăreşti din Egipt” (4).
Lucien Regnault crede că, într-un sens strict, titulatura de „părinţi ai deşertului” nu revine decât anahoreţilor egipteni, chiar dacă astăzi termenul este folosit mai curând în sensul său larg care îi cuprinde „pe toţi monahii, anahoreţi sau chinoviţi, care au trăit în Orientul Apropiat din secolul IV şi până în secolul VII, de la Sfântul Antonie cel Mare la Sfântul Ioan Scărarul” (5). Alte două condiţii remarcate de Regnault în Istoria lausiacă vin să limiteze uzul în sens propriu al expresiei „părinţii deşertului” la acei anahoreţi care „vieţuiau în „deşertul mare”, adică departe de locurile locuite” şi care exercită o „paternitate specială, care îi face să fie numiţi „avva” (6). Într-adevăr, deşertul nu este peste tot la fel. Criteriul îl constituie apropierea sau depărtarea de aşezările omeneşti. În Egipt deşertul începe să se întindă în imediata vecinătate a locurilor cultivate şi locuite. Acest „deşert apropiat”, din marginea localităţilor, a oferit în primele trei secole locul unei retrageri „moderate” a creştinilor care renunţau la căsătorie în favoarea vieţii ascetice. Radicalizarea acestei retrageri şi, odată cu aceasta, împărţirea deşertului în două – în „deşertul din afară” şi „deşertul dinăuntru”, în „deşertul apropiat” şi „deşertul cel mare” (7) – are loc la începutul secolului IV când Antonie se stabileşte la poalele Muntelui Qolzum, după ce parcurge o sută sau chiar două sute de kilometri în plin deşert, iar Amun şi Macarie, „originari din Deltă se vor îndrepta spre sud-vest spre a se aşeza, cel dintâi în Nitria, apoi în Kellia, cel de-al doilea încă şi mai la sud, în Sketis, actualul Wadi Natrun.”
Toți cei chemați la viața ascetică aud îndemnul: Egredere, adică ,,Ieși…, pleacă, fugi de oameni.” Căci a fugi de oameni înseamnă a te apropia de Dumnezeu.
,,Să mă credeți, fraților: toată învățătura Evangheliei, întreaga lucrare a creștinului și deplina călugărie sunt cuprinse în acest singur cuvânt: Egredere, Ieși!”, spune Bossuet în panegiricul Sfântului Benedict (8).
Avva Arsenie, fiind încă în palatele împărătești, s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: Doamne, îndreptează-mă ca să știu cum pot să mă mântuiesc? Și i-a venit lui glas zicându-i: Arsenie, fugi de oameni și te vei mântui. Acesta după ce s-a dus la viața călugărească, iar s-a rugat, zicând același cuvânt. Și a auzit glas zicându-i: Arsenie, fugi, taci, liniștește-te, că acestea sunt rădăcinile nepăcătuirii! (9).
Monahismul este, în esenţa lui, căutare a unimii, a unificării, conform sensului primar al cuvântului mona-chos; astfel se explică toate demersurile monastice fundamentale, în rândul cărora se numără şi anahoreza, ca formă specifică pe care o va lua monahismul după sfârşitul secolului al III-lea. Monah este cel ce vrea să-şi unifice viaţa, adică cel ce renunţă la toate prilejurile de diviziune, de împărţire, şi nu numai în activităţile exterioare, ci şi – dacă nu în primul rând – în viaţa sa psihică. Aceasta este exigenţa esenţială căreia îi corespunde fuga în pustie (10).
Deşertul călugărilor din Egipt apare astfel ca un spaţiu prin excelenţă al miraculosului. Aici monahul se confruntă cu demonul în chip inevitabil, am putea spune, căci deşertul este sălaşul demonului. Dar, în acelaşi timp, monahul îl descoperă în pustie, într-un fel, şi pe Dumnezeu, în căutarea căruia a venit.
Xeniteia nu este altceva decât hesychia, liniştirea esenţială condiţiei monastice. Pribegia duhovnicească îl așază sau îl reașază, așadar, pe monah, în condiţiile cele mai favorabile pentru urmărirea idealului său: smerenia, sărăcia, tăcerea; în acest cadru, el se bucură de fericita „nepurtare de grijă” necesară celui care vrea să-1 afle pe Dumnezeu; el păşeşte pe urmele patriarhilor care l-au văzut pe Domnul şi s-au bucurat de apropierea dumnezeirii după ce şi-au părăsit patria; păşeşte pe urmele apostolilor, trimişi de Hristos în numeroase ţări, pe urmele lui Hristos însuşi, ce a venit străin în această lume, neavând nici unde să-şi plece capul spre odihnă (Mat. 8, 20) (11).
După Karl Heussi, cel care practică asceza trebuie să renunțe la lume, în special la posesiunea pământească și la profesiunea lumească precum și la trebuințele care privesc locuința, îmbrăcămintea, mâncarea și băutura, somnul și alte mângâieri ale trupului. Însă înstrăinarea, retragerea în pustie sau fuga de lume, după cum spunea Sfântul Antonie în scrierile sale, sunt numai mijloace pentru a ajunge la sfințenia lăuntrică (12).
Tot departe de lume și ca într-o pustie sunt și cei care se nevoiesc mai mulți laolaltă, închiși între zidurile mănăstirilor. Adeseori părinții arată că la aceiași măsură a desăvârșirii poate ajunge și sihastrul, și cel care viețuiește într-o obște. Pustnicul are de îndurat singurătatea, cenobitul, supunerea la rânduiala mănăstirească.
Casian deplânge faptul că în vremea sa sihaștrii, mai mult decât viețuitorii mănăstirilor, erau în mare primejdie de a se pierde. Nu trebuie însă să credem că lucrurile stăteau atât de rău, căci e firesc ca cel ce îndeamnă la sporire duhovnicească să fie laudator temporis acti. Deja Sfântul Antonie deplângea decadența moravurilor monahale (13). Ne putem da seama totuși de primejdiile care-i pândeau în pustie pe cei singuratici, ispita puternică de a părăsi chilia, colindările fără rost pentru pricini de așa-zisă iubire frățească, fuga spre ținuturile locuite, sub chipul râvnei apostolice.
Viețuitorii din mănăstiri pot fi și ei sihaștri desăvârșiți căci chilia le este loc de pustnicie. Căci pustnic adevărat este cel care iubește tăcerea, despre care Părinții învață că este leac împotriva trândăviei și vorbirii deșarte; ea este cea care îl face pe monah bărbat desăvârșit (Iac. 3, 2). Iar cel care a dobândit această desăvârșire va putea merge spre lume, dacă iubirea de semeni o cere, fără să se teamă pentru mântuirea sa.
Plutele care traversau Nilul erau pline de tot felul de monahi, și nu toți erau ca cei numiți de avva Macarie ,,staule fără poartă, jefuite de hoți.” ,,De-ți stăpânești limba, ești străin – adică sihastru în tot locul”, spune avva Luchie (14).
Note:
- ANTOINE GUILLAUMONT, Originile vietii monahale. Pentru o fenomenologie a monahismului, traducere de C. Jinga, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1998 , p. 126.
- LUCIEN REGNAULT, Viaţa cotidiană a părinţilor deşertului în Egiptul secolului IV, Ed. Deisis, Sibiu, 1997, p. 42.
- „Alături de egiptenii din Deltă şi de tebanii din Valea Nilului, au vieţuit în deşerturile Egiptului de Jos şi câţiva străini al căror nume sunt dificil de evaluat, şi care, se pare, n-au constituit niciodată decât o infimă minoritate” (IBIDEM, p. 50.
- A. GUILLAUMONT, op. cit., p. 127.
- L. REGNAULT, op. cit., p. 12.
- IBIDEM.
- „În Egipt, de îndată ce ne îndepărtăm cât de puţin de locurile cultivate şi locuite, dăm numaidecât de deşert, dar acesta e «deşertul apropiat», «deşertul din afară», marginea deşertului, am putea spune în comparaţie cu «deşertul cel mare», «deşertul dinăuntru» sau «pustiul» prin excelenţă. Distincţia e curentă în documentele monastice ale epocii. În primele trei secole, creştinii care au renunţat la căsătorie pentru a duce o viaţă ascetică, rămân de regulă în apropierea satului lor, păstrând legături cu apropiaţii şi prietenii lor, precum şi o parte din bunuri spre a-şi asigura existenţa” (L. Regnault, op. cit., p. 13).
- JEAN BREMOND, Părinții pustiei, Ed. Nemira, 2010, p.137.
- Patericul Egiptean, Avva Arsenie 1-2, p. 6.
10. ANTOINE GUILLAUMONT, op. cit., p. 74.
11. IBIDEM, p. 93.
12. Prof. pr. D. STĂNILOAIE, Temeiuri dogmatice și duhovnicești pentru viața monahală de obște, în Revista „Studii Teologice”, nr. 7-8, p. 375.
13. JEAN BREMOND, op. cit., p. 136.
14. IBIDEM.
Pr. Daniel Popescu