20.10.2017 – Practica rugăciunii în tradiţia monahismului răsăritean

Iubirea e haina în care Dumnezeu l-a îmbrăcat în Paradis pe om, pe care pierzând-o Adam, Hristos a redat-o omului şi fără de care nimeni nu poate intra la nunta mistică cu Hristos, în Noul Paradis care este Biserica. Iubirea se dovedeşte prin fapte înflăcărate. Virtuţile au drept scop detaşarea legăturii prin plăcere a sufletului de lume şi trup, făcând aceasta prin înfrânarea patimilor şi răbdarea încercărilor, care astfel alcătuiesc temelia casei cunoaşterii lui Dumnezeu. Zidurile casei vieţii şi cunoaşterii lui Dumnezeu sunt virtuţile şi faptele ascetico-mistice prin care mintea se desface de cele pământeşti şi, curată, se uneşte în contemplaţie cu Dumnezeu prin iubirea care e acoperişul casei mântuirii. Smerenia este liantul de viaţă al virtuţilor ce însufleţeşte toată facerea casei. Pentru că diavolul, neputând să despartă de Dumnezeu sufletul celor virtuoşi, prin plăcere şi legarea de cele pământeşti, îi pierde pe aceştia prin slavă deşartă şi mândrie. De smerenie au nevoie atât drepţii, cât şi păcătoşii. Virtutea tinde spre desăvârşire, e o cale de mijloc spre desăvârşire: desăvârşirea virtuţii ţese haina iubirii, iar iubirea uneşte sufletul cu Dumnezeu: dar sufletul luminat de unirea sa cu Dumnezeu prin iubire vine la smerenie, care e acceptarea şi recunoaşterea de către om a realităţii sale ontologice: sărăcia sa şi bogăţia lui Dumnezeu (1). Toate acestea se capătă  într-o experiență de viață duhovnicească din care nu lipsește rugăciunea. Evagrie spunea astfel: ,,cunoașterea Sfintei Treimi e totuna cu rugăciunea și e treapta ei cea mai înaltă” (2).

Preocuparea de căpetenie a tuturor Părinţilor Pustiei este uni­rea cu Dumnezeu. Această unire nu se realizează în nici un alt fel decât prin rugăciune. Ea este coloana vertebrală a monahismului ortodox, mergând de la simpla chemare a numelui lui Dumnezeu până la stadiile avansate de rugăciune continuă.

Rugăciunea Părinţilor este în tăcere, în linişte şi pace, discretă şi senină, lipsită de imagini. Pustnicul nu urmăreşte dobândirea darului de a face minuni sau al vedeniilor. Toate nălucirile din timpul rugăciunii sunt respinse. Dialogul realizat prin chemarea lui Dumnezeu, cu care pe­trece momentul de faţă, dă posibilitate monahului să iasă din starea pământească şi să devină ceresc pentru câtva timp. El urmăreşte ca nimic şi nimeni să nu-1 stingherească de la discuţia cu Mântuitorul Hristos (3).

Când ne gândim la sihaștrii din pustie, ni-i închipuim fie cu fruntea plecată la pământ, în întunericul peșterilor, fie cu mâinile întinse către cer… S-ar putea crede că simpla părăsire a lumii, cu necazurile și frământările ei și fuga de priveliștea mulțimii de păcate omenești este deja o lucrare a ascezei. Dar ne putem înfățișa oare o viață fără trăire lăuntrică? Mintea monahului nemaifiind tulburată de mulțimea treburilor și de alergarea după plăceri, poate de acum să se ridice la înălțimi neajunse cu simțurile fiind atrasă spre cugetarea celor mai potrivite ei și de care frământările lumești o țineau departe.

Rugăciunea este virtutea cea mai înaltă și atotcuprinzătoare, este suflarea care face să încolțească semințele binecuvântate și să aducă rod. De aceea ea trebuie să fie, după cuvântul Apostolului, neîncetată (I Tes. 5, 17). A te ruga neîncetat înseamnă să-ți ții sufletul întins prin iubire spre țelul suprem, contemplarea lui Dumnezeu (4).

Adevărată rugăciune este rugăciunea curată, netulburată de vreun gând vinovat şi care nu se poate realiza decât după ce  s-a ajuns  la eliberarea de patimi a celui ce se roagă (5). Nu se poate ajunge la rugăciunea curată, desăvârşită decât dacă cel ce se roagă  s-a obişnuit să-L aibă  mereu pe Dumnezeu în cuget. Rugăciunea curată este flacăra care se ridică din ce în ce mai des din focul rugăciunii neîncetate (6).

Demn de remarcat este faptul că rugăciunea neîncetată angajează atât mintea (raţiunea), cât şi inima omului văzută ca locaş al sufletului, în strânsă legătură şi în deplină armonie. Rugăciunea  neîncetată nu este ceva iraţional, ci, mai exact, suprarațional  punând în funcţiune şi inima şi raţiunea celui ce se roagă, ajutate de harul dumnezeiesc. Mintea ÎI întâlneşte pe Dumnezeu în inimă trăindu-I prezenţa în mod direct datorită harului. Pătrunzând  în inimă ea găseşte pe Mântuitorul Hristos sălăşluind acolo de la Botez, aşa cum afirmă şi Sfântul Marcu Ascetul: ,,Şi iarăşi va avea mintea putere să vegheze asupra inimii şi să o păzească cu toată străjuirea, încercând să pătrundă în cele mai dinăuntru şi mai netulburate cămări ale ei, care sunt casa Hristos” (7).

În această stare de rugăciune, min­tea este total eliberată din orice fel de ,,multiplicitate”; ea este ,,surdă şi mută” faţă de orice percepţie a simţurilor.

Macarie Egipteanul înţelege omul ca un în­treg psiho-somatic, destinat ,,îndumnezeirii”. El opune antropologiei platonice ideea biblică despre om, care face de neconceput ca ,,mintea” sau ,,sufletul” să aibă ca destin final sepa­rarea de trup. Din această antropologie decurge o spiritualitate înteme­iată pe realitatea Botezului şi pe Euharistie drept căi de unire cu Hris­tos şi de ,,îndumnezeire” a întregii existenţe omeneşti sub toate aspec­tele ei, inclusiv cea corporală. ,,Focul ce trăieşte înăuntru, în inimă, se vădeşte deschis atunci (în ziua cea din urmă) şi produce învierea tru­purilor”.

La Macarie, rugăciunea  devine astfel ,,rugă­ciunea inimii„; centrul vieţii psiho-somatice a omului, inima, este ,,ta­bla unde harul lui Dumnezeu sapă legea Duhului”, dar ea mai poate fi şi ,,mormânt”, unde ,,prinţul răului şi îngerii săi îşi găsesc refugiu”. Inima omenească este astfel câmpul de bătălie dintre Dumnezeu şi Sa­tana, dintre viaţă şi moarte. Iar călugărul, dedicând rugăciunii întreaga sa existenţă, alege de fapt, să se afle in linia întâi a acestei bătălii, în­tr-un mod direct, conştient. Căci prezenţa lui Dumnezeu este un fapt real pe care ,,omul dinăuntru” o vede ,,ca pe o trăire şi cu convin­gere” (8).

În tradiția spiritualităţii pustiului există o grijă pentru rugăciunea neîncetată, nu ca un sprijin pentru muncă, ci ca viaţa în sine a ascetului, fiind adesea exprimată în termenii de „rugăciunea focului”. Toată facerea duhovnicească se însoţeşte de rugăciune. Părinţii s-au rugat încontinuu la Biserică şi la chiliile lor în timpul lucrului de mână. Darul „rugăciunii înflăcărate” în care ne pierdem sentimentul propriei existenţe ne trimite cu gândul la viaţa Sfântului Antonie. El s-a rugat trei zile şi trei nopţi, iar a treia zi demonii s-au arătat înaintea lui Dumnezeu pentru a-L implora să îl trezească pe sfânt de la rugăciune, căci flacăra ei devenea insuportabilă şi punea în pericol aşezămintele demonice ale acestei lumi. Avva Isaac şi atâţia alţii vedeau în timpul rugăciunii „flacăra lucrurilor” şi se transformau ei înşişi în coloane de lumină. „Dacă vrei să fii desăvârşit, prefă-te cu totul în foc”, spunea Avva losif şi ridicându-se, îşi întindea mâinile înspre cer, iar mâinile sale deveneau asemănătoare cu zece lumânări aprinse.

Scopul final al călugărului era de a deveni atât de deschis la lucrarea lui Dumnezeu încât viaţa lui să umple fiecare clipă din zi şi din noapte. Rugăciunea nu era o datorie sau o obligație, ci o dorinţă arzătoare. Părinții mari niciodată nu „învăţau” rugăciunea; ei se rugau, iar cei noi găseau o cale de urmat în rugăciunea lor. Avva losif i-a spus lui Avva Lot: „Nu poţi să te faci călugăr decât dacă devii asemenea unui foc arzător”, iar când Avva Lot l-a întrebat ce ar putea face mai mult decât atenţia moderată pe care o acorda rugăciunii în fiecare zi, „bătrânul s-a ridicat şi şi-a înălţat mâinile spre cer, degetele s-au făcut ca zece lămpi de foc şi i-a răspuns: ,,Dacă vrei, poţi deveni întru totul flacără”.

Sufletul primeşte puterea harului de a respinge dintr-o singură mişcare a minţii, insesizabilă din exterior, gândurile pătimaşe, atingând nepătimirea şi rugăciunea curată. în această stare, Avva începe să înţeleagă în profunzimea lor marile taine ale vieţii duhovniceşti. Pe măsură ce simţirea harului sporeşte şi se permanentizează, în rugăciune creşte atât recunoştinţa faţă de Dumnezeu şi milostivirea Sa negrăită, cât şi mila şi compasiunea pentru toţi oamenii şi întreaga creaţie iubită deopotrivă şi egal, fără nicio discriminare, de Dumnezeu. Rugăciunea, iubirea creştinului pentru Dumnezeu şi umanitate, ca şi pentru întreaga creaţie, este modul trinitar de existenţă specific al Duhului care descoperă rugătorului în acelaşi timp misterul consubstanţialităţii triipostatice a Treimii, cât şi unitatea pluriipostatică a umanităţii, chemate să reflecte în viaţa ei modelul comuniunii treimice (9).

Rugăciunea este aerul sufletesc pe care călugărul îl respiră con­tinuu şi fără de care el piere. Rugăciunea e nu numai o scară pe care sufletul urcă la Dumnezeu şi Dumnezeu coboară în suflet, ci şi o nesfârşită reţea de legături prin care rugătorul înfăţişează lui Dumnezeu bucuriile, necazurile, cererile şi nădejdile sale şi ale semenilor săi. Prin legătura pe care rugă­ciunea o stabileşte între sufletul călugărului, Dumnezeu, oameni şi firea în­treagă, sufletul se curăţă de egoism, se luminează prin prezenţa celorlalte fiinţe şi se îmbunătăţeşte prin dragostea pe care o revarsă asupra altora, rugându-se pentru ei. De aceea, adevărata rugăciune se face nu numai pen­tru cel care se roagă, ci pentru cât mai mulţi, pentru toată lumea chiar, pentru vii şi pentru morţi, pentru oameni, pentru animale, pentru plante, pentru pământ, aer, ape şi celelalte. Rugăciunea nu va cere răul nimănui. Ea trebuie făcută din inimă, sincer, cu căldură şi, dacă se poate, fără între­rupere, ajutându-ne de rugăciunea minţii. Cine vorbeşte cu Dumnezeu în taină, curat şi drept, tot curat şi drept va vorbi şi cu oamenii (10).

Întotdeauna rugăciunea se află în strânsă legătură cu credinţa. Rugăciunea adevărată se menţine puternică prin credinţă. În momentul când se constată o răcire a credinţei, o slăbire a ei, se manifestă în acelaşi timp şi o indiferenţă faţă de rugăciune. Rugăciunea însoţeşte  totdeauna pe om în urcuşul său duhovnicesc şi-l ajută considerabil în acest proces îndelungat, bogat în eforturi ascetice (11).

Note:

1. Arhim. Dr. TEOFAN MADA, Spiritualitatea apoftegmelor Părinților, Ed. Pro Universitaria, București, 2013, p. 177.
2. Ierom. Magistr. ANTONIE PLĂMĂDEALĂ, Rugăciune și cunoaștere în învățătura ortodoxă, în Revista „Studii Teologice”, nr. 3-4/1958, p. 221.
3. Ierom. drd. Irineu Ioan Popa, Învățătura despre har și libertate în Pateric, în „Studii Teologice”, nr. 5/1987, p. 53.
4. JEAN BREMOND, Părinții pustiei, Ed. Nemira, 2010, pp. 395-397.
5. Pr. prof. dr. DUMITRU STĂNILOAE, Spiritualitatea ortodoxă, Ed. IBMBOR, București, p. 212.
6. IBIDEM, p. 213.
7. Filocalia, vol. I, Despre Botez, trad. Pr. dr. Dumitru Stăniloae, Sibiu, 1947, pp. 304-305.
8. Pr. prof. dr. JOHN MEYENDORFF,  Originile gândirii monastice: Evagrie și Macarie, în „Studii Teologic”e, nr. 5-6/1993, p. 21.
9. Arhim. dr. TEOFAN MADA, op. cit., p. 181.

10.  Pr. prof. IOAN G. COMAN, Importanța și sensul desăvârșirii în monahism, în „Studii Teologice”, nr. 3-4/1955, p. 215.

11.  NICOLAE STOLERU, Forme și manifestări ale Spiritualității ortodoxe, în „Ortodoxia”, nr. 2/1990, p. 115.

Pr. Daniel Popescu