„Plecatu-Ţi-ai grumazul Tău, Împărate, soarelui celui purtător de lumină, care s-a arătat oamenilor din pustiu, venind acum la apele Iordanului, ca să smulgi pe începătorul neamului din locul cel întunecos şi să curăţeşti făptura de toată spurcăciunea” (Canon de rugăciune la Praznicul Botezului Domnului).
Frați creștini!
Ne găsim într-o sfântă și binecuvântată zi de sărbătoare, praznic împărătesc, Botezul Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Mitropolitul Ieroteos Vlachos spunea că „Sărbătoarea Bobotezei se referă la episodul Botezului lui Hristos în râul Iordan, săvârșit de Sfântul Ioan Înaintemergătorul, care mai este numit și Botezatorul Domnului. Acest eveniment a avut loc atunci când Hristos a ajuns la vârsta de treizeci de ani și înainte de a începe lucrarea oficială a învățăturii și, mai târziu, a Patimilor Sale pentru mântuirea neamului omenesc”.
Când Sfântul Ioan Botezătorul începe misiunea de profet, Iudeea era departe de a fi o țară liniștită, aflându-se sub stăpânire străină, romană, o stăpânire care cârmuia poporul ales cu o mână puternică, sufocantă uneori. Poporul ales se afla în situația unui om energic și vârtos, căzut însă prizonier și nevoit să lupte cu disperare, căutându-și izbăvirea. Mesajul care-i îmbărbăta pe evrei era acesta: „Israel nu va pieri. Nu se poate ca poporul lui Dumnezeu să fie victima păgânilor. Așteptați și va veni Mesia care va zdrobi pe vrăjmașii noștri”. Așteptarea însă părea prea lungă, iar jugul asupririi străine părea prea greu pe grumazul și conștiința poporului. Când și când fierberea se transforma în revoltă, iar atunci soldații romani interveneau și o înnăbușeau în sânge. Aceasta era atmosfera ce stăpânea țara sfântă cu două milenii în urmă și în această atmosferă o veste străbate ca un fior tot poporul. În pustie a apărut un profet care vorbește de apropiata venire a lui Mesia. Deodată, un entuziasm patriotic și religios a cuprins mulțimile, care se năpustesc în pustia unde locuia profetul cel nou, dus de Duhul Sfânt, acolo unde atmosfera era mai curată, cerul deschis mai larg, iar Dumnezeu mai aproape de om. După proorocia lui Isaia, Dumnezeu (Iehovah) va trimite pe Mesia, Fiul Său ca să izbăvească de sub robia păcatului pe poporul ales și pe tot neamul omenesc, având înaintea Sa un Înaintemergător, un sol care-i va găti calea.
Sfântul Ioan Botezătorul, trimis de Dumnezeu ca să pregătească sufletele pentru împărăția mesianică striga în pustie: „Pocăiți-vă că s-a apropiat Împărăția cerurilor”. Prin această împărăție și noi cei de astăzi, ca și evreii de odinioară, înțelegem împărăția lui Dumnezeu, starea de fericire unde se află cei aleși. Pentru evrei însă însemna și o stare socială și religioasă a poporului, căruia Dumnezeu îi vorbea și îi poruncea. Vedeau o împărăție lumească, continuată în ceruri; vedeau o lume care se va supune lui Iahve, o împărăție care va fi întemeiată de Mesia. În acest context, cuvântul Sfântului Ioan Botezătorul care spunea că Mesia este aproape și că vine să întemeieze în întreaga lume împărăția cea mult așteptată, cea propovăduită de profeți, părea deci lămurit. Nu este de mirare că mii și mii de oameni veneau în pustie să-l asculte. Dar mesajul Înaintemergătorului era mult mai adânc, căci, spunea acesta, piedica pentru intrarea în împărăția cerurilor nu este nici jugul roman, nici străinul, ci păcatul și jugul lui, care apasă asupra vieții.
Iubiți credincioși,
Vrăjmaș neîmblânzit al ipocriziei fariseilor și saducheilor, pe care-i mustra public numindu-i pui de viperă, Sfântul Ioan Botezătorul era bun cu inimile umile și drepte. Pe aceștia îi învăța milostenia ca expresie a iubirii față de aproapele; iar când iubirea de aproapele a străbătut inima omului, iubirea de Dumnezeu stă la ușă aducând cu sine și toate virtuțile. Aceasta era pe scurt învățătura lui Ioan Botezătorul și după cum evreii ieșind din Egipt s-au pregătit ca să primească legea lui Dumnezeu și să intre în pământul făgăduit curățindu-se în Marea Roșie, tot așa acum mulțimile se pregăteau pentru venirea lui Mesia, bătezându-se în Iordan, de către Ioan.
Oameni de toate vârstele, din toate categoriile sociale (negustori, țărani, pescari, soldați), ba chiar și leviți, farisei și cărturari se strângeau în jurul profetului. Glasul lui zguduise toată Palestina, astfel că valea Iordanului se umplea de oameni. Pe aceștia proorocul îi boteza, aducându-le aminte de păcatele lor, arătându-le câtă nevoie au sufletele lor de curățire, trezind în ei sentimentul de mărturisire și de pocăință.
Botezul lui Ioan avea deci ca scop să arate celor păcătoși starea tristă a sufletelor lor întinate de păcate, să-i îndemne la pocăință.
Cu totul altfel trebuia să fie botezul lui Mesia, căci tot Ioan Bătezătorul mărturisea: „Eu vă botez cu apă, dar după vine cel căruia eu nu sunt vrednic nici să-I dezleg cureaua de la încălțămintea Lui. Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt și cu foc”. Focul pătrunde obiectele supuse lui, arde necurățiile. Tot așa și Duhul Sfânt, pe care îl va da botezul, va pătrunde până în adâncul sufletelor și va arde toate necurățiile, va lumina duhurile, va încălzi inimile, va face ca voința noastră să fie supusă poruncilor și descoperirilor lui Dumnezeu; așa se va întemeia împărăția Sa în sufletele noastre.
Și când mândria unora va dispărea, când indiferența sau necredința altora se va vindeca, când viciile se vor îndrepta, atunci cel așteptat, Mesia, va veni la poporul Său și toți vor vedea mântuirea adusă de Dumnezeu.
Dreptmăritori creștini,
De șase luni de zile aștepta Sfântul Ioan Botezătorul ca Mesia să se descopere, să se arate. În tot acest răstimp, cuvintele sale mișcaseră inimi, ochii săi cercetau conștiințele și totuși nimeni nu se prezentase având semnul Răscumpărătorului. Știa însă că Mesia este în Israel și că El se va arăta la Iordan. Nu-L cunoștea și nu știa de unde va veni.
Dar la vremea rânduită de Providență, din Nazaretul Galileii, un Om se pogorî ca să ceară botezul de la Ioan. Cine și-ar fi închipuit atunci că din Nazaret va ieși Mântuitorul lumii? Avea trei zeci de ani și purta numele de Iisus. Apropiindu-se de Ioan Botezătorul, începu să-i vorbească de împărăția mesianică și de păcatele omenirii întregi. Vorbele acestea erau diferite de tot ce auzise profetul până atunci, treceau până în adâncul sufletului, revelau un adevăr dumnezeiesc. De aceea Înaintemergătorul, atunci când Iisus a vrut ca să se plece să ceară și el apa curățitoare a căzut în genunchi și a strigat: „Eu trebuie să mă botez de tine și tu vii la mine?”. Iar Iisus i-a zis: „Lasă acum, că se cade nouă să plinim toată dreptatea”. Pentru Iisus, dreptatea era ca El să sufere toate cerințele legii: tăierea împrejur, aducerea la templu, botezul de la Ioan și toate celelalte suferințe ale Sale; în ochii Săi, botezul era imaginea și chiar preludiul morții și prin venirea Sa la Ioan primește în mod oficial misiunea de Răscumpărător. Pentru Ioan, dreptatea era să rămână cel din urmă reprezentant al legii mozaice și să moară la poarta împărăției mesianice, mântuindu-se prin credința în Mesia și nu prin botezul lui Iisus.
Sfântul Ioan l-a botezat pe Iisus și, de îndată ce a ieșit din apă, cerurile s-au deschis și Duhul lui Dumnezeu S-a pogorât sub chipul unui porumbel luminos; un glas dumnezeiesc s-a auzit atunci din cer: „Acesta este Fiul meu cel iubit întru care bine am voit”.
Porumbelul este simbolul iubirii și al curăției morale sau al sfințeniei. Duhul Sfânt este duhul iubirii și iubirea este izvorul tuturor virtuților și al sfințeniei; este seva care face să circule în sufletele noastre viața dumnezeiască. Glasul din cer este glasul Tatălui care-l descoperă pe Fiul Său, Iisus Hristos. Momentul Botezului Domnului cuprinde în sine taina renașterii noastre și se va repeta până la sfârșitul veacurilor; apa sfințită a devenit taina renașterii noastre, iar botezul cu apă a fost preschimbat cu botezul cu Duhul Sfânt.
Se cuvine deci ca toți oamenii să ia aminte la glasul lui Dumnezeu, glasul Bisericii, să renunțe la păcat, și la iubirea de sine. Prin pocăință, fapte bune și credință toți cei care vom asculta Cuvântul lui Iisus vom vedea cerurile deschizându-se și vom deveni fiii lui Dumnezeu. În adâncul conștiinței noastre vom auzi glasul cel dumnezeiesc numindu-ne fii, iar noi vom cuteza să-L chemăm „Tatăl nostru cel ceresc”. Amin.
Pr. Teiș Dumitru