Iubiți credincioși!
Duminica aceasta, numită de calendarul nostru „a celor zece leproși”, este o duminică pe care Biserica a rânduit-o pentru ca noi toți să ne aducem aminte și să înfrumusețăm viața noastră cu două virtuți care par să devină „rara avis”, adică din ce în ce mai rar întâlnite în sufletele noastre, suflete tot mai reci, mai indiferente față de cei din jurul nostru și chiar față de Dumnezeu. A fost numită această duminică „a celor zece leproși”, pentru că acesta este subiectul pericopei evanghelice pe care am ascultat-o mai devreme. Mai exact, este povestirea unei întâmplări reale de acum două milenii, cu Mântuitorul călătorind prin satele și orașele din țara sfântă. Într-unul din aceste sate a fost întâmpinat de zece bărbaţi leproşi. Din descrierea făcută de Sfântul Apostol și Evanghelist Luca observăm că cei zece bărbați l-au întâmpinat stând departe. Este un paradox aici, o întâmpinare făcută fără apropiere, deci doar cu cuvântul. „Au ridicat glasul”, spune pericopa; pentru a se face auziți trebuiau să strige. Așa era rânduiala la evrei, și nu numai, în cazul celor bolnavi de lepră. Pe vremea aceea, lepra era o boală care mutila și chiar ducea la pieire mulți oameni, neexistând tratament împotriva ei. Din dorința de a opri răspândirea bolii, s-a hotărât ca toți cei infectați să fie izgoniți din societate și trimiși să-și ducă restul zilelor pe la marginea localităților, unde cerșeau hrană și îmbrăcăminte. Erau obligați să-și strige de departe suferința, evitând contaminarea altor persoane. Depindeau, deci, de milosteniile celor din jur. Foarte rar se întâmpla ca boala să dispară, iar cel vindecat trebuia să se prezinte înaintea preoților care constatau și hotărau revenirea în societate.
Acesta este motivul pentru care cei zece leproși de la marginea acelui sat îl întâmpină pe Hristos doar cu cuvântul. Chiar și așa, era suficient pentru că, folosindu-se de cuvânt au putut să ceară milostenie zicând „Iisuse, Învăţătorule, fie-ţi milă de noi!”. Erau obișnuiți să caute mila celor din jur. De la semeni procurau celor necesare traiului. Dar văzându-L pe Iisus, nu-I cereau nici de mâncare și nici haine. Momentul ar fi fost prielnic pentru un astfel de demers. Mântuitorul nu călătorea singur, ci însoțit de ucenicii Săi și poate și de alți oameni, așa cum vedem că se întâmpla mereu. Cei leproși ar fi putut să ceară milostenie de la toți, cerșind bani, mâncare sau alte bunuri de strictă necessitate. Dar și ei auziseră de minunile, de vindecările miraculoase săvârșite de Iisus și atunci gândul lor a fost unul singur: să ceară și ei o minune. De la Hristos cereau tămăduirea. Și atât.
Ce urmează este descris în puține cuvine de evanghelist. „El, văzându-i, le-a zis lor: duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor”. A respectat rânduiala prestabilită pentru astfel de situații. Le-a cerut să se înfățișeze înaintea preoților, desigur pentru a se constata tămăduirea, vindecarea. Interesant de observat faptul că cei zece au plecat să se prezinte preoților înainte de a se fi vindecat pentru că pericopa subliniază clar că „pe când ei se duceau, s-au curăţit de lepră”. Deci credeau în Iisus, în puterea Sa, în Cuvântul Său. Iar credința lor a fost răsplătita cu o minune, cu o vindecare miraculoasă. Toată întâmplarea s-ar fi putut opri aici. Am fi avut istorisirea unei noi minuni săvârșite de Hristos asupra firii umane și, totodată, am fi putut remarca și sublinia importanța credinței. De câte ori nu L-am auzit pe Mântuitorul spunându-le celor vindecați „Mergi în pace. Credința ta te-a mântuit”. Și poate că și episodul acesta s-ar fi terminat cu constatarea făcută de preoți că cei zece s-au vindecat și că se pot întoarce la casele lor. Dar s-a mai întâmplat ceva. Din cei zece leproși, unul „văzând că s-a vindecat, s-a întors şi cu glas mare slăvea pe Dumnezeu; şi a căzut cu faţa la pământ lângă picioarele lui Iisus şi I-a mulţumit”.
Din zece, unul singur și-a adus aminte să mulțumească pentru binele făcut lui de Dumnezeu. S-a întors și i-a sărutat picioarele lui Iisus, slăvind bunătatea și milostivirea lui Dumnezeu. Nu I s-a reținut numele de către evangheliști. S-a reținut în schimb că era de neam samarinean, adică aparținea unui grup etnic pe care iudeii îl disprețuiau pentru că se amestecaseră cu seminții străine. Și disprețul acesta era atât de mare încât termenul de samarinean era sinonim cu păcătos. Dar iată că tocmai un samarinean își aduce aminte de binefăcătorul său. Drept mulțumire pentru acest atât de mare bine pe care i-l făcuse lui Dumnezeu, îi sărută picioarele lui Iisus. Recunoștința este totală. Gestul de a săruta picioarele cuiva denotă și astăzi același lucru: smerenie și recunoștință desăvârșite.
„Iisus însă, răspunzând, a zis: oare, nu toţi cei zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt?”. Vedem acum o nedumerire a Mântuitorului. Vindecase zece leproși și doar unul se întorsese. Întrebarea Sa „unde sunt ceilalți nouă?” este fără îndoială retorică. Știa bine unde sunt aceia. El vrea să sublinieze nu doar lipsa de recunoștință, ci mai ales caracterul universal pe care urma să-l aibă învățătura Sa. Acest amănunt este subliniat de următoarea întrebare, tot retorică, pusă de Domnul Hristos: „Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu, decât numai acesta care este de alt neam?”. Adică din zece, doar unul s-a întors să mulțumească, și pe deasupra acela nici nu era evreu, era samarinean. Dacă ne-am raporta la concepția timpului, pentru samarineni nici nu ar mai fi trebuit să existe posibilitatea mântuirii. Ei călcaseră poruncile lui Dumnezeu, se amestecaseră cu alte neamuri, ba chiar deveniseră idolatri. Și totuși, pericopa evanghelică se încheie cu următoarea afirmație făcută de Mântuitorul: „scoală-te şi du-te; credinţa ta te-a mântuit”. Nu conta deci identitatea etnică a acelui lepros vindecat. Conta doar credința lui, tăria acestei credințe. Este drept că și ceilalți nouă leproși vindecați s-au întors la casele lor. Nu le-a luat Domnul înapoi minunea. Mila Sa s-a revărsat și peste ei, cu toată lipsa lor de recunoștință. Atât de bun este Dumnezeu. Atât de iubitor. Pentru un singur suflet care s-a rugat la Dumnezeu cu credință, cu smerenie și cu recunoștință s-au tămăduit alte nouă persoane.
Fraților,
Învățătura pe care ne-o transmite Evanghelia de astăzi este cât se poate de limpede. Viața noastră trebuie să fie în concordanță cu poruncile lui Dumnezeu. Credința trebuie să ne definească existența noastră. Nu degeaba Mântuitorul a repetat, ori de câte ori a săvârșit o minune asupra firii umane, o vindecare, mesajul „Mergi în pace. Credința ta te-a mântuit”. Dar mai există o învățătură în pericopa de astăzi. Dumnezeu așteaptă de la noi, pe de o parte, să-I cerem cu curaj tot ceea ce avem nevoie în viața noastră, iar pe de altă parte, să ne manifestăm și recunoștința pentru toată purtarea Sa de grijă. Avem noi vreun merit sau are Dumnezeu vreo obligație față de noi ca să-și reverse mila Sa? Este atât de dreaptă viața noastră încât să-I putem cere lui Dumnezeu ceva fără să-I mulțumim? Cu siguranță că nu. Și atunci de ce nu însoțim rugăciunile noastre cele de cerere cu cele de mulțumire? De ce nu putem și noi, la sfârșitul fiecărei zile, să ne plecăm genunchii înaintea icoanei din camera noastră, sau în fiecare duminică ori sărbătoare, înaintea sfintelor altare și să mulțumim lui Dumnezeu pentru viața noastră? De ce trebuie să fim mereu asemeni celor nouă leproși și, odată ce-am primit milostenia, să-I întoarcem spatele? Oare mai există în mijlocul nostru, la fiecare zece persoane, un samarinean capabil să dea slavă lui Dumnezeu și să se plece sărutându-I picioarele? De ce n-am fi noi acel samarinean?
Să ne ajute Bunul Dumnezeu ca în toate zilele şi în fiecare ceas şi clipă a vieții noastre să zicem această rugăciune: „Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Dumnezeule a toată milostivirea și îndurarea, Care ai nemăsurată milă, nespusă și neajunsă iubire de oameni, căzând acum către a Ta slavă, cu frică și cu cutremur, aduc Ție mulțumire pentru binefacerile de care m-ai învrednicit pe mine nevrednicul robul Tău. Te slăvesc, Te laud și Te cânt ca pe un Domn, Stăpân și făcător de bine. Și iarăși căzând înaintea Ta, îți mulțumesc și cu smerenie mă rog nemăsuratei și negrăitei Tale milostiviri, ca și de acum înainte să-mi dăruiești faceri de bine, ca să sporesc în dragostea de Tine și de aproapele meu. Izbăvește-mă de tot răul și necazul. Dăruiește-mi liniște. Și mă învrednicește ca în toate zilele vieții mele totdeauna mulțumire să-Ți aduc și să grăiesc și să cânt cele preabune Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin”.
Pr. Teiș Dumitru