„Iar când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, pe care Eu îl voi trimite vouă de la Tatăl, acela vă va învăța toate și vă va aduce aminte toate cele ce am grăit vouă” (Ioan XIV, 26).
Iubiți credincioși!
Potrivit învățăturii Bisericii noastre, Duhul Sfânt este cea de-a treia persoană a Sfintei Treime, alături de Dumnezeu Tatăl și de Iisus Hristos sau Dumnezeu Fiul. Ca și Mântuitorul Iisus Hristos, are atributul de Mângâietor, fiind, așa cum spune rugăciunea „Împărate ceresc”, un Duh al Adevărului, un Duh de viață făcător, care este pretutindenea, plinindu-le pe toate. În același timp este și Vistierul bunătăților, cel care odată sălășluit întru noi ne curățește de toată întinăciunea, aducând mântuire sufletelor noastre. Sfânta Scriptură ne spune limpede și clar că Duhul Sfânt s-a pogorât peste Iisus la botezul Său, lucrând în chip nevăzut în toate sfintele taine; tot El a grăit prin prooroci și s-a pogorât peste apostoli în ziua Cincizecimii. Aduce în viața noastră bogate roade, printre cele mai însemnate fiind: mângâierea, adevărul, libertatea, dragostea de Dumnezeu și oameni, credința, nădejdea, înțelepciunea, darul vindecării, facerea de minuni, smerenia, blândețea, bunăvoința, stăpânirea de sine, tăria morală, dreptatea, bucuria, liniștea, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine și, ca o cunună a tuturor, viața veșnică.
De foarte multe ori vedem în jurul nostru că mulți semeni reușesc, prin strădania lor, prin munca depusă, să se ridice la o stare materială superioară, sau așa cum se spune în poporul nostru „s-au dezbrăcat de sărăcie”, îmbrăcând haina strălucitoare a bogăției. De lăudat strădania lor dacă aceasta nu produce alterări ale sufletului. Pentru că, odată ajunși pe culmi ale puterii, își uită prietenii de odinioară, fug de tot ce le-ar putea aduce aminte de starea din trecut și își ocupă timpul numai cu dezmierdările acestei lumi. Socotesc înjosire pentru demnitatea lor să-și mai aducă aminte de prietenii lor de odinioară.
Purtarea lui Iisus Hristos față de apostolii Săi este cu totul deosebită. Cu cât El s-a înălțat mai mult, cu atât a avut mai multă grijă și iubire față de ei. Nu trecuseră decât câteva zile de când cerurile se deschiseseră ca Fiul să-și reia locul Său de-a dreapta Tatălui pe tronul cel mare al Împărăției, că iată, după zece zile de la Înălțare, aceleași ceruri se deschid din nou pentru ca apostolii să primească bogăția harului Său. Nu s-a pogorât El, din nou, pe pământ, nici nu i-a înălțat la ceruri pe apostoli, ci a trimis pe Duhul Sfânt, Mângâietorul, Apărătorul, Învățătorul și Sfințitorul, cel care a făcut ca astăzi Biserica lui Hristos să devină corabia mântuirii noastre.
Iisus Hristos rămâne în lăcașul slavei Sale, în ceruri, ca să ne fie nouă mijlocitor și împăciuitor veșnic la Tatăl Său, nouă trimițându-ne pe Sfântul Duh, cel care rămâne în mijlocul nostru pentru a ne servi ca mângâietor și învățător. Ne întărește și ne însuflețeștele în luptele pe care le susținem pe pământ. Fiul cel înălțat de pe pământ la cer, duce pe om în sânul lui Dumnezeu pentru a-i da o garanție sigură de slava și nemurirea ce-l așteaptă. Sfântul Duh, trimis din cer face să se pogoare Dumnezeu în mijlocul omului, pentru a-l curăți și a-l umple de luminile și de harul Său. Aceasta este taina pe care o serbează astăzi Biserica.
A cunoaște și a iubi pe Dumnezeu este ceea ce face pe oameni sfinți pe pământ, după cum și, la fel, a cunoaște și a iubi pe Dumnezeu este ceea ce face pe oameni sfinți în cer. Pe această învățătură Mântuitorul Iisus Hristos a întemeiat învățătura și cultul nostru de astăzi. El S-a îmbrăcat în trup muritor pentru ca să ne povățuiască cu învățătura Lui, să insufle virtute prin exemplul său, să ne risipească întunericul neștiinței și greșeala păcatului și să înmoaie învârtoșarea inimii omenești pe care păcatul o făcuse nesimțitoare. Chiar și așa, din cauza slăbiciunilor noastre, era nevoie ca să trimită pe pământ Duhul înțelepciunii, ca să desăvârșească credința oamenilor, Duhul dragostei pentru a desăvârși dragostea oamenilor față de cele dumnezeiești. Iată de ce ne-a fost trimis nouă Sfântul Duh: pentru a ne da cunoștința desăvârșită a adevărurilor creștine și pentru a ne fi călăuză care ne conduce la desăvârșirea virtuților evanghelice.
Cea dintâi lucrarea a Sfântului Duh este aceea de a ne învăța, însă nu trebuie să ni-L închipuim ca pe un învățător văzut, ci ca pe unul nevăzut și tainic care se împărtășește sufletului nostru prin revărsarea adevărului Său, care învață pe om ceea ce trebuie să facă și ceea ce este dator să creadă. Știința pe care ne-o predă nu este una omenească, din care să izvorască mândrie, ci este una care dă naștere dragostei și întreține smerenia creștină; este acea știință care ne arată voința Sa, care ne dă făgăduințale Sale, care ne învață tainele Sale, care ne umple de dragostea Sa și care desăvârșește pe omul cel duhovnicesc.
Sfântul Duh mișcă puterile sufletului nostru, duce lumina în cele mai întunecate cotloane ale gândurilor noastre, ne învață credința și datoriile noastre. Cu ajutorul Lui deosebim binele de rău, cu ajutorul Lui ne rugăm, pentru că El însuși „se roagă pentru noi cu suspinuri negrăite” (Romani, VIII, 26).
Și pentru că Sfântul Duh este un învățător lăuntric, El cere ucenici lăuntrici; dacă el vorbește inimii prin insuflările Sale dumnezeiești, vrea să fie ascultat în adâncul inimii cu deplină supunere. Sfântul Duh ne spune că nu este plăcută înaintea lui Dumnezeu închinarea și rugăciunea cu buzele, ci cu inima.
Nu fără motiv Sfântul Duh s-a arătat în chip de limbi de foc, focul fiind socotit cel mai spiritual element. Strălucirea luminii lui, lucrarea vie și grabnică cu care împărtășește căldura sa și mișcarea tuturor lucrurilor care vin în contact cu el și curăția lui, purificarea pe care o aduce, toate acestea sunt de fapt icoanele măririi și curăției lui Dumnezeu, când lucrează la mântuirea și sfințirea sufletelor noastre și ne face asemenea cu El.
Pogorându-se peste apostolii adunați la Ierusalim, îi curățește de toate slăbiciunile și neputințele din trecut. „Dumnezeul nostru este foc mistuitor” (Evrei XII, 29), care nu lasă nicio stricăciune în sufletele noastre și care ajută la săvârșirea cu credință a virtuților creștinești.
De aceea a fost trimis Sfântul Duh, ca să intre în stăpânirea inimilor și a trupurilor noastre, spre a le consfinți drept Biserică a lui Dumnezeu. El lucrează în noi prin efectele nevăzute ale harului, la fel după cum și noi lucrăm prin El, dând roade grabnice de milostenie și dragoste creștinească.
Sfântul Duh a fost trimis nu doar pentru a învăța pe creștini adevărurile dumnezeiești, ci și pentru împlinirea voinței lui Dumnezeu, cu ascultare și supunere depline.
Sfântul Duh s-a pogorât asupra apostolilor și de la aceștia a trecut apoi în toată Biserica, fiind deci noi, creștinii din toate timpurile, datori să-L primim cu deplină voință și să-L păstrăm cu vrednicie. Dacă El se revarsă cu dragoste asupra noastră, și noi trebuie să ne îndeplinim îndatoririle noastre cu smerenie. Doar așa vom putea să păstrăm harul pe care l-am primit. Cu cât comoara este mai mare, cu atât trebuie mai multă atenție pentru a o păstra; la fel de adevărat, cu cât binefacerea este mai mare, cu atât recunoștința trebuie să fie pe măsură, lipsa ei fiind vrednică de pedeapsă. Suntem deci datori să păstrăm curat sufletul nostru pentru că acesta este templu al Duhului Sfânt.
Prin roadele Duhului Sfânt noi ne curățim de păcate, ne înnoim sufletește și dobândim libertatea, așa cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Domnul este Duh, și unde este Duhul Domnului, acolo este libertate (II Corinteni III, 17), iar „cel ce seamănă în Duhul, din Duh va secera viață veșnică” (Galateni VI, 8).
Să ne rugăm dar Bunului Dumnezeu ca să ne trimită și nouă pe Duhul Său cel Sfânt și să zidească înlăuntrul nostru inimi curate și supuse voinței și legii Sale. Duhul Sfânt să ne învețe ceea ce a învățat pe apostoli, ca să începem și noi să fim cu adevărat ucenici ai Săi. Să fie pentru noi și Duhul adevărului, și Duhul sfințeniei, care să ne povățuiască pe calea fericirii veșnice. Amin.
Pr. Teiș Dumitru