De-a lungul istoriei sale multimilenare, poporul român a cunoscut diferite perioade: unele de liniște și de prosperitatate, dar și multe „vremuri tulburi”, în care războaiele și năvălirile cotropitorilor au înroșit pământul cu sângele vărasat. Și cu toate acestea, românii au continuat să stăpânească pământul încredințat lor de însuși Dumnezeu, au străbăturt timpurile, și ne găsim astăzi tot pe aceste meleaguri.
Dincolo de meritele incontestabile pe care le-au avut căpeteniile noastre politice și militare, au mai existat și alte „căpetenii” care și-au condus și apărat semenii, nu cu armele și cu crucea: preoții. Nu degeaba imnul nostru național vorbește despre „Preoți cu crucea-n frunte/Căci oastea e creștină”.
În rândurile următoare ne propunem să aducem câteva argumente în sprijinul ideii pe care am enunțat-o în titlul acestui material, și anume importanța prezenței preotului în mijlocul păstoriților săi pentru formarea și păstrarea conștiinței naționale.
Între anii 1945-1989, în țara noastră a fost instaurat un regim politic care a încercat să șteargă sau să minimalizeze importanța Bisericii Ortodoxe Române pentru tot ceea ce înseamnă istoria noastră națională. Și pentru aceasta au fost „refăcute” cărțile de istorie, în conformitate cu acest plan. Au dispărut din aceste cărți chipurile luminoase de slujitori ai Bisericii care au avut o contribuție importanță la păstrarea identității noastre naționale. Timp de jumătate de veac, tabloul care înfățișează istoria noastră națională a fost incomplet.
Considerăm că astăzi putem vorbi despre o datorie morală față de înaintașii noștri, atunci când este vorba de prezentarea contribuției lor la păstrarea unității noastre naționale. Un astfel de demers este necesar pentru că preoțimea de astăzi trebuie să cunoască în primul rând și apoi să propovăduiască despre cei care s-au jertfit pe altarul patriei.
Încă din primele veacuri ale existenței noastre naționale, preoțimea română a fost implicată în mod direct în luptele pentru neatârnare naţională, având un important rol în desfăşurarea evenimentelor. Rolul acesta a fost și mai evident odată cu trecerea anilor și a devenit de netăgăduit faptul că în marile lupte pentru eliberarea noastră națională din secolele XIX și XX au fost implicați și preoții.
Astfel, trebuie subliniat că în Revoluţia lui Tudor Vladimirescu din 1821, Biserica, prin unii slujitori ai săi, a avut o contribuție deosebită. Episcopul Ilarion Gheorghiadis al Argeșului a fost cel mai apropiat sfătuitor al domnitorului martir în anii care au precedat revoluția, fiind arhicunoscut astăzi faptul că planurile revoluției au fost întocmite în chilia sa, el aducându-și contribuția prin ideile sale progresiste. Dorinţa românilor de a se elibera de sub jugul naţional a fost înțeleasă și sprijinită, în primăvara anului 1821, de clerul român, format în mare parte din oameni simpli, care trăiau din sudoarea muncii lor, din truda pământului. Nu este deci de mirare că în acea perioadă mulți preoți erau și conducători de cete de haiduci, aducându-și un important aport financiar la cauza revoluționară. Au înțeles că pentru Țară arma este echivalentul crucii pentru Biserică și că pentru izbânda neamului nici un sacrificiu nu este de prisos. Nu în ultimul rând subliniem că „Tudor Vladimirescu şi-a aşezat mai mereu tabăra în mănăstirile din Ţara Românească, care, fortificate şi întărite, devin şi cetăţi de apărare, aşa cum şi Biserica a fost de veacuri o redută a neamului românesc”.
În planificarea şi desfăşurarea evenimentelor din anul revoluţionar 1848, preoțimea a jucat iarăși un rol major. În acest sens merită subliniat că în Ţara Românească revoluţia a început la Islaz, în fostul judeţ Romanaţi, acolo unde s-a putut realiza acest act în condiţii optime şi datorită sprijinului oferit de preotul Radu Şapcă, responsabil cu mobilizarea unei mase largi de ţărani de prin împrejurimi. În plan concret, preoțimea română a popularizat idealurile revoluționare pașoptiste, trezind conştiinţa întregului popor și, totodată, dorinţa de emancipare socială şi politică. În condițiile în care circulația ideilor se realiza în acele vremuri în condiții mult mai dificile decât se întâmplă astăzi, responsabili de explicarea unor termeni precum „constituție”, „libertate”, „revoluție”, etc., au fost preoţi de mir și monahii (unii ştiuţi, alţii rămaşi necunoscuţi). Plecați să cutreiere satele și cătunele din Țara Românească și Moldova, au devenit participanți activi la revoluție, aducându-și un important aport. „Pentru că au ales să participe activ la evenimentele acelor zile, implicându-se în diferite acţiuni politice, străbătând ţara în lung şi în lat (aşa cum aveau să mărturisească ulterior mulţi dintre ei), trezind, prin organizarea de manifestaţii şi acţiuni politice, satele, târgurile şi oraşele dintr-o letargie periculoasă, înfierbântând şi înflăcărând apoi spiritele, propovăduind în acelaşi timp Evanghelia şi Constituţia, toţi aceşti vrednici slujitori ai Bisericii au demonstrat o dată în plus că îşi cunosc bine menirea lor”. Părintele profesor Mircea Păcurariu consideră că la Revoluţia de la 1848, s-a înregistrat „cea mai largă participare a clerului ortodox român la mișcările cu caracter social și național ale poporului nostru”. Istoricul și cercetătorul P. Constantinescu Iași afirma, legat de acest aspect, că în 1848 „contribuţia clerului… a fost mai însemnată decât a altor categorii de intelectuali”. În ceea ce privește zona noastră a Olteniei, se afirmă că în mişcarea revoluţionară de la 1848, nu a fost judeţ, târg sau oraş din dreapta Oltului în care să nu se remarce una sau mai multe figuri clericale, preoţi de mir sau călugări.
În ceea ce privește Războiul de Independenţă din 1877-1878, preoțimea s-a implicat activ în campaniile de strîngere de fonduri și de bunuri de larg consum, atât de necesare pentru buna funcționare a armatei, pentru dotarea trupelor plecate să apere independența țării. La îndemnul preoţilor, populaţia a strâns pentru nevoile Armatei Române sume însemnate de bani, alimente şi alte ofrande; și tot cu ajutorul clericilor de toate treptele s-au înființat primele spitale pentru cei care îşi tratau rănile de pe front.
Și în anii de cumpănă 1877-1878, ani în care România și apărat și consfințit prin sângele vărsat de bravii ei ostași pe câpurile de luptă, strigătul de libertate, cerul ortodox român și-a făcut pe deplin datoria. Nu trebuie uitat faptul că o armată, pentru a-și apăra țara, are nevoie de arme, iar pentru procurarea acestora, în 1877, cele mai însemnate donații s-au strâns de către comitetele înființate și conduse de preoți. Călugării și călugărițele de pe lângă mănăstirile mai însemnate ale țării, sprijinite de multe preotese, au s-au îngrijit de asigurarea asistenţei sanitare şi a tuturor condiţiilor de care aveau nevoie medicii pentru tratarea răniților (călugărițele au avut rol de infirmiere, iar călugării rol de brancardieri). Foarte folositoare „au fost mai întâi slujbele, rugăciunile şi cuvântările speciale ţinute de clerul ortodox din Oltenia pentru a întări conştiinţa unităţii naţionale, încrederea în forţele inepuizabile ale neamului românesc, în biruinţă; toate acestea într-un moment de răscruce pentru poporul român şi viitorul său”. Nu trebuie uitat nici faptul că trupele române au fost însoțite pe câmpul de luptă de zece preoți militari, numiți și de campanie, preoți care au trecut Dunărea în fruntea oștilor românești. Despre acest aspect și despre prezența episcopului Atanasie Stoenescu al Râmnicului lângă trupele române pregătite să plece pe front a consemnat atât de elocvent și cuprinzător Înaltpreasfințitul Nestor Vornicescu, fost mitropolit al Olteniei. Din această lucrare putem vedea cât de importante s-au dovedit a fi atât donaţiile în bani, produse agricole, animale, haine, mobilier, obiecte sanitare, etc., cât și implicarea personalului monahal (călugări, dar mai ales călugăriţe) în îngrijirea celor răniţi pe front. De altfel, toate aceste strădanii au fost oglindite şi în presa vremii (din păcate, astăzi nu semai întâmplă așa, presa fiind în general preocupată să sublinieze doar aspect negative), unde se afirma că prin perseverenţa comitetelor clericale şi a personalului monahal s-au strâns impresionante donaţii de bani şi alte ofrande de la populaţie, întotdeauna fiecare listă de subscripţie începând cu numele unui cleric.
La fel s-a întâmplat şi în cele două conflagraţii mondiale, când sute de preoți au însoţit soldaţii pe câmpurile de luptă; unii dintre aceştia au rămas acolo să-şi doarmă somnul de veci, alături de cei pe care îi păstoriseră până atunci.
În ultima parte a acestor rânduri se cuvine să amintim și despre contribuția clericilor la cele două războaie mondiale. Și aici putem distinge două aspecte. În primul rând, este contribuția efectivă a celor câteva sute de preoți care au mers pe câmpurile de luptă pentru a fi alături de soldați, pentru a-i îmbărbăta și pentru a le oferi suportul religios-moral de care aveau atâta nevoie. Dovadă că au înțeles importanța misiunii lor stau cei câteva zeci de preoți care au plătit cu viața pentru îndeplinirea unor idealuri atât de înalte: realizarea și păstrarea României Mari, visul de veacuri al românilor. În al doilea rând, merită subliniat și efortul depus de preoții care au rămas acasă. În primul război mondial ei au avut o misiune dificilă, răspunzând de credincioșii aflați acum sub ocupație, încurajându-i și chiar apărându-i de abuzurile cotropitorilor, unii dintre ei chiar cu prețul propriei vieți.
Pentru că de multe ori vedem scris pe monumentele închinate celor care s-au jertfit pentru țară și pentru neam „Slavă eroilor români”, să conștientizăm că între acești eroi se găsesc și mulți clerici care au înțeles că misiunea lor este aceea de sluji semenii, mai ales în vremuri grele și tulburi, timpuri de război, atunci când se poate zidi sau se poate ruina o națiune.
Pr. Teiș Dumitru