Descoperirea lui Dumnezeu în adâncul nevoinţelor ascetice:
Lupta cu gândurile, o teologie a pustiei
Diac Ioniţă APOSTOLACHE
În concepţia monahilor egipteni din secolele IV-V imaginea pustiei indica locul cel mai propice pentru practicarea hesychi-ei, a liniştii interioare, pe care o dobândeau prin invocarea continuă a numelui Mântuitorului Hristos. Cu toate acestea, pustiul a fost şi locul confruntărilor celor mai înverşunate, pe care monahii le-au avut cu demonii, manifestate, de cele mai multe ori, sub forma „gândurilor”.
Monahul trebuia să lupte împotriva acestora pentru a nu se îndepărta de ţelul vieţii sale ascetice: unirea cu Dumnezeu. Nu puţini au fost anahoreţii care au căzut pradă gândurilor venite de la diavol. Însă au existat şi adevăraţi eroi ai acestei lupte. Oameni care şi-au depăşit condiţia pământească. Adevăraţi îngeri în trup. După perioada persecuţiilor, monahismul cunoaşte o nouă etapă: creştinii părăsesc cetăţile şi vin în pustie pentru a-L face cunoscut pe Hristos locurilor sterpe, în care diavolul era atotstăpânitor.
Pustiul – locul pomenirii permanente a lui Dumnezeu
Când monahii mergeau în deşert, nu căutau neapărat să dea piept cu puterile potrivnice, ci, după cum susţine părintele profesor Vasile Răducă în lucrarea sa „Monahismul egiptean de la singurătate la obşte”: „În pustie, călugării au dat peste demon şi, războindu-se cu el, şi-au putut aduce aminte de ispitirea lui Iisus”(Monahismul egiptean de la singurătate la obşte, Ed. Nemira, Bucureşti, 2003, p.109) . Prin urmare, deşertul este transformat pe neaşteptate într-un câmp de luptă cu demonii, însă rămâne, mai întâi de toate, locul apropierii de Creator. În mijlocul singurătăţii, monahul este nevoit să se apere în permanenţă de ispitirile celui rău pentru a-şi păstra hesyhia (liniştea interioară) ca stare şi condiţie de viaţă proprice convorbirii cu Dumnezeu.
Experienţele Părinţilor pustiei ne sunt descrise pe larg în Apoftegmele pe care le-au lăsat mărturie peste veacuri. Aflat în căutarea liniştii, monahul a avut parte de bucuria împlinirii făgăduinţei pe care i-a făcut-o Dumnezeu prin proorocul Osea: „În pustie voi vorbi inimii” (Osea II, 6 ). Deşertul devine astfel locul de vindecare şi de întărire spirituală pentru cei ce-L caută pe Dumnezeu.
Cele petrecute în lume sunt pentru pustnic simple amintiri, care se estompează cu timpul, însă locul lor e luat de „războiul inimii”, după cum arată avva Arsenie Sketiotul : „Cel ce şade în pustie şi trăieşte în hesyhie de trei războaie este slobod: de cel venit din cele auzite, de cel venit din vorbărie şi de cel venit din cele văzute; şi numai către unul mai are lupta, către cel al inimii”( Apoptehegmata Patrum, Arsenie, 13, 92A, apud Antoine Gullaumoni, Originile vieţii monahale, ed. Anastasia, Bucureşti 1998 , p. 113).
Anahoretul avva Arsenie Sketiotul, care locuia nu în pustiul propriu-zis, ci într-un spaţiu invadat de demoni, îşi amintea în permanenţă cele spuse de Sfântul Apostol Pavel: „Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduhuri” (Efeseni VI, 12). În continuare, avva Serenus arată imaginea acestei lumi nevăzute: „Este atât de încărcat văzduhul de mulţimea duhurilor necurate, care mişună între pământ şi cer, mişcându-se fără linişte şi odihnă, încât cu destul folos pronia divină a supus vederii omeneşti aceste duhuri”( Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti, II, traducere prof Vasile Cojocaru, în PSB 57, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti 1990, p. 247).
Asalturile demoniilor asupra sihaştrilor
Asceţi precum Antonie cel Mare, Evagrie Ponticul, Macarie Egipteanul şi alţii, sunt adevăraţi cavaleri ai luptei cu gândurile. Ei au reuşit să treacă peste ispite şi să-L asculte pe Dumnezeu.
Acest război cu gândurile este foarte bine descris de către Evagrie Ponticul, filosoful pustiei, aşa cum era cunoscut printre monahi: „Atât în lume, cât şi în obştile călugăreşti demonii atacă prin persoane interpuse, prin intermediul altor oameni, dar sihastrul suferă asalturile lor direct, corp la corp, iar aceste atacuri se manifestă sub forma unor imagini, a unor reprezentări, uneori a unor raţionamente pe care monahul şi le face despre sine, prin fantasme diurne sau nocturne, vise erotice sau terifiante”( Vasile Răducă, op. cit., p. 48).
Nu de puţine ori diavolul sugerează anahoreţilor care se află pe calea desăvârşirii inutilitatea ostenelii. Unii diavoli iau înfăţişarea fiarelor sălbatice pentru a-i înspăimânta pe călugări, alţii îmbracă haina de înger, ba chiar înfăţişarea lui Hristos, pentru a-i prinde, dându-le impresia că au ajuns la cele mai înalte virtuţi, însă de cele mai multe ori vrăjmaşul se îmbracă în veşmântul gândului celui rău. Părinţii pustiei ştiau că toate asalturile ispitelor se reduceau la trei arme: uitarea (poruncilor, a lui Dumnezeu, a vieţii viitoare şi a chinurilor iadului), neglijenţa (faţă de împlinirea poruncilor) şi pofta.
Sfântul Antonie cel Mare- eroul luptei cu gândurile
Odată cu apariţia cărţii „Viaţa avvei Antonie cel Mare”, scrisă în 357, de către Sfântul Atanasie al Alexandriei, monahismul egiptean devine foarte cunoscut în bazinul Mediteranei. Descrierea experienţelor marelui ascet revoluţionează lumea creştină. Exemplul avvei Antonie este urmat cu insistenţă, în Egipt, încă din primele decenii ale secolului al IV-lea. Învăţătura şi experienţa personală fac din marele Antonie un adevărat erou al luptei cu gândurile. Despre asalturile diavoleşti avva Antonie spunea: „Dacă într-un suflet slab se află păcatele acestea: desfrânarea, mândria, lăcomia nesăturată, mânia, nestâmpărarea limbii, furia, uciderea, tânguirea, pizma, pofta, răpirea, durerea, minciuna, plăcerea, lenea, întristarea, frica, boala, ura, învinuirea, neputinţa, rătăcirea, neştiinţa, înşelarea şi uitarea de Dumnezeu, sufletul acela se întristează şi se pierde. Căci prin aceasta şi prin cele asemenea acestora se osândeşte sărmanul suflet, care s-a despărţit pe sine de Dumnezeu” (Sfântul Antonie cel Mare, Învăţătura despre viaţa monahală a oamenilor şi despre buna purtare, în 170 de capete, în Filocalia 1, p. 22).
Evagrie Ponticul şi cele opt gânduri ale răutăţii
Personalitate de rang nobil, teolog iscusit al învăţăturilor Scripturii şi discipol al Sfântului Grigorie Teologul, Evagrie Ponticul cade în mrejele ispitei. Pentru a-şi salva sufletul, Evagrie fuge în Ţara Sfântă, unde ajunge în primăvara anului 382. Poposeşte la comunităţile ascetice înfiinţate pe muntele Măslinilor de Rufin şi Melania cea Bătrână, după care urmează calea spre pustiul Egiptului. Evagrie uceniceşte doi ani la Nitria. Din anul 385, se stabileşte la Kellia, unde rămâne până moarte. Duce o viaţă austeră (300 de grame de pâine pe zi şi un ulcior de ulei la trei luni) şi îşi câştigă existenţa copiind cărţi, sub înrâurirea duhovnicească a Sfântului Macerie Egipteanul din Sketis şi a lui Macarie Alexandrinul. În aşezământul din Kelia, Evagrie petrece mult timp în cercul monahilor preocupaţi de cercetarea scrierilor lui Origen: fraţii Lungi ( Dioscor, Ammonius, Eusebiu şi Eftimie). Lucrările lui, în afară de tezele origeniste, au exercitat o influenţă foarte mare asupra ascezei şi misticii răsăritene. De asemenea, învăţătura sa este preluată de Sfântul Ioan Scărarul, Isihie, Sfântul Maxim, Nichita Stihatul şi de isihaşti. În concepţia lui Evagrie, monahul este un renunţător la corpul său, prin retragere şi izolare în liniştea chiliei sale, la lucrurile materiale, dar mai ales la gândurile răutăţii, prin demascarea şi respingerea lor. Astfel, monahul devine specialistul în războiul imaterial cu gândurile. În mai toate scrierile sale, marele teoretician analizează amănunţit tema celor opt gânduri ale răutăţii: „Opt sunt toate gândurile generale, care cuprind toate gândurile: cel al lăcomiei, după care vine cel al desfrânării, al treilea este al avariţiei, al patrulea, al tristeţii, al cincelea, al tristeţii, al cincelea, al mâniei, al şaselea este al achediei, al şaptelea, al slavei deşarte, iar al optulea, al mândriei”( Trate pratique, cap. 6, p. 507-509, apud Antoine Guillaumont, op. cit. , p. 261).
O sinteză a luptei nevăzute
Un alt mare teoretician care a reuşit să sistematizeze în scris experienţa sa ascetică, dar şi trăirile părinţilor pustiei, a fost Sfântul Ioan Casian. Originar, după unele surse, din Sciţia Minor, Sfântul Ioan Casian a intrat de tânăr în mănăstirea Betleem. De aici a plecat în Egipt împreună cu bunul său prieten Gherman, pentru a experimenta viaţa călugărilor singuratici. La dorinţa papei Castor din Apta Iulia (Franţa), sfântul alcătuieşte în anul 420 lucrarea „Despre rânduielile chinoviilor şi despre vindecarea celor opt patimi de căpetenie”, în 12 cărţi, o descriere completă a experienţelor ascetice de care avusese parte în urma călătoriei în Palestina şi Egipt. Este, de fapt, promovarea teoriei celor opt gânduri rele menţionate de Evagrie, încă din sec. IV, pe care Sfântul Ioan Casian doreşte să o introducă în viaţa monahală înfiinţată de el în sudul Galiei. După descrierea sa, pofta prea mare după consumul de alimente duc trupul la apropierea de duhul curviei: „pentru că nu numai deosebirea felurilor, ci şi mărimea cantităţii mâncărurilor face pe om să se aprindă de săgeţile curviei. Cel ce se împărtăşeşte de vreo hrană să se depărteze de ea până ce nu mai are poftă şi să nu se sature”( Sfântul Ioan Casian, Către Episcopul Castor, despre cele opt gânduri ale răutăţii, în Filocalia 1, p. 100).
Scopul ascezei- omul unit cu Dumnezeu
Sfântul Ioan Scărarul explică în cuvinte simple uracarea omului spre îndumnezeire. El pătrunde adânc în lumea patimilor şi avansează prin expunerea virtuţilor, dezvoltând aceste lucruri pe aproape tot cuprinsul operei sale. Virtuţile şi patimile interacţionează, scopul ascezei nefiind omul bun sau omul virtuos, ci omul unit cu Dumnezeu. Ascultarea, lupta variată împotriva patimilor, rugăciunea şi iluminarea nu au nici un efect fără lepădarea de patimi. Sfântul Ioan este convins că: „ Isihia trupului este ştiinţa firilor şi a simţurilor, în timp ce isihia sufletului este ştiinţa gândurilor” (Ierotei Vlahos-Mitropilit de Nafpaktos, Monahismul ortodox ca viaţă profetică, apostolică şi martirică, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova 2005, p. 211). În cuvântul întâi al cărţii sale monahul sinait tratează problema îndepărtării de viaţa deşartă şi a lepădării de lume. El dă o definiţie pentru cel care caută cu adevărat vocaţia de călugăr: „Călugăr este cel ce, în trup material fiind, petrece în dreapta rânduială şi starea fiinţelor netrupeşti. Călugăr este cel ce se ţine numai în hoatarele şi cuvintele lui Dumnezeu în toată vremea, în tot timpul şi lucrul. Călugăr este cel ce supune firea sa unei sile neîncetate şi simţurile sale unei faze neîntrerupte. Călugăr este cel ce şi-a făcut trupul neîntinat, gura curăţită şi mintea luminată. Călugăr este sufletul apăsat de durere, care petrece în veghe şi în somn, într-o necontenită pomenire a morţii”( Sfântul Ioan Scărarul, Cartea despre nevoinţe, în Filocalia 9, ed. Humanitas, Bucureşti 2002, p. 54-55).