În vremea de încordată luptă religios-morală şi culturală între creştinismul biruitor şi păgânismul elen, în secolul al IV-lea, când împăratul Iulian Apostatul, ultimul împărat păgân, căuta să discrediteze credinţa “galileenilor”,s-o facă ridicolă şi s-o înnăbuşe, cel mai mare ritor al timpului, unul dintre marile chipuri de păgâni, profesor chiar al acestui împărat, Libaniu a rostit aceste cuvinte de admiraţie, care au rămas ca un imn în cartea de aur a creştinismului:”Ce femei admirabile sunt la creştini” .
La temelia creşterii şi a pregătirii pentru viaţă a fiecărui creştin a stat grija şi devotamentul unei mame bune, căci fiecare sfânt creştin este opera dogmatică a unei astfel de mame. Pedagogia mamelor creştine era întemeiată pe legea morală creştină, care îşi are izvorul pururi curgător în credinţa în Dumnezeu.
În istoria creştinismului întâlnim nenumărate mame creştine care au luptat până la ultima picătură de putere spre a-şi mântui fiii lor, încredinţându-i lui Hristos. O astfel de minunată femeie este mama Sfântului Ioan Gură de Aur, care, văduvă fiind de la numai douăzeci şi nouă de ani, s-a devotat creşterii copilului din care a făcut un mare model de virtute creştină pentru toate timpurile. Învăţătura transmisă Sfântului Ioan de mama sa a întrecut experienţa oricărui profesor, căci ceea ce-l învăţa, îi transmitea nu numai prin cuvânt, ci mai ales prin fapte. Pildele sale erau mai puternice decât orice altă învăţătură profesorală, iar mântuitoarele cuvinte şi fapte ale acestui mare sfânt de mai târziu, aveau să cuprindă în ele o parte din fiinţa Sfintei Antusa . Îl iubea foarte mult pe Sfântul Ioan, atât pentru faptul că era fiul său, cât şi pentru că era chipul desăvârşit al tatălui său. Greutăţile, vitregia văduviei, asprimea vremurilor, nu au determinat-o sa se recăsătorească, ci, din contră , a avut deplină forţă pentru a rezista încercărior de fier ale singurătăţii .
Şi Sfânta Monica, mama Fericitului Augustin, îşi dorea cu multă ardoare ca fiul său să ducă o viaţă curată pe pământ şi să dobândească mântuirea. Spre marea ei durere, pe la vârsta de optsprezece ani, Augustin a început să rătăcească, căsătorindu-se nelegitim şi ajungând susţinător al maniheismului şi, prin aceasta, duşman al Bisericii. Timp de zece ani a rătăcit pe tarâmuri străine, producând durere mare maicii sale, care îl considera mort pentru dreapta credinţă. Dar rugăciunile ei neîncetate n-au fost zadarnice, ci, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, Fericitul Augustin a cunoscut care este adevărata credinţă, îndreptându-se din rătăcirea lui. Atât de multe lacrimi a vărsat Sfânta Monica, încât un episcop i-a spus:”Este imposibil să se piardă fiul atâtor lacrimi”. O mamă care a trebuit să colinde lumea în căutarea fiului ei risipitor nu putea să moară acasă, unde dorise şi rânduise loc de veci alături de soţul ei, ci a adormit pe drumul de întoarcere, la Ostia, însoţindu-şi spre Africa fiul renăscut, cu singura rugăminte de a putea pomeni la altar înaintea Domnului, împreună cu celălalt fiu al ei.
Şi în familia Sfântului Vasile cel Mare, femeile au avut un rol important în iconomia mântuirii. În primul rând, vrednică de amintire este bunica Macrina, o binecunoscută ucenică a Sfântului Grigorie de Neocezareea, făcătorul de minuni. În vremea înspăimântătoarei prigoane a creştinilor din vremea împăratului Maximian, Sfânta Macrina şi-a pierdut averea şi a pribegit prin păduri şapte ani de zile. Învăţăturile, sfaturile şi pildele bunicii au marcat formarea duhovnicească a Sfântului Vasile, rămânând în amintirea lui veşnic neşterse. Într-o scrisoare către creştinii din Neocezareea, datată în jurul anului 375, Sfântul Vasile cel Mare vorbeşte foarte grăitor despre evlavia, credinţa curată şi izbânzile ca dascăl întru credinţă ale bunicii sale: “Ce altă dovadă mai limpede poate fi despre credinţa mea, decât faptul că am fost crescut de bunica mea, acea fericită femeie (…). Zic despre vestita Macrina, care m-a învăţat cuvintele preafericitului Grigorie (Făcătorul de minuni). Ea a păstrat cuvintele lui în amintire, împărtăşindu-le mie pe când mă alcătuia şi mă zidea, încă fiind eu copil întru dogmele credinţei”.
Sfânta Emilia, fiica acestei martire, avea să aibă şi ea o contribuţie esenţială la educarea fiului său, Vasile. Însă, trebuie menţionat că minunaţii părinţi ai Sfântului Vasile au dat naştere la zece copii, dintre care trei au fost episcopi, arătându-se a fi o adevărată familie virtuoasă. Sfânta Emilia a dovedit prin vieţuirea ei că era cu adevărat vrednică de numele pe care-l purta, căci acest nume înseamnă “gingăşie”. Şi era socotită a avea între femei acelaşi loc pe care-l avea soţul său între bărbaţi, bucurându-se de cinstirea tuturor.
Sora celor trei episcopi, Sfânta Macrina, numită cea tânără, era deosebit de virtuoasă şi dorea a-şi păstra fecioria, petrecându-şi întru neprihănire întreaga viaţă. Ea era cea dintâi născută, devenind ajutor al mamei în creşterea marelui sfânt. Prin purtarea sa, Sfânta Macrina era pildă mamei sale încât să se poată lua la întrecere cu fiica ei întru nevoinţă. Astfel, încetul cu încetul, îşi atrăgea maica către nematerialnica şi desăvârşita vieţuire a monahilor.
Fără îndoială, strălucirea marelui ierarh Sfântul Vasile cel Mare, se datora într-o oarecare măsură şi celor trei femei din familia lui.
În vremea persecuţiilor, curajul femeilor creştine a fost admirabil –atât de mare încât ar putea să pară uneori neverosimil. Ceea ce nu se poate vedea decât în cazuri cu totul rare, ca mama să-şi îndemne copilul să moară pentru o idee mare sau pentru un interes superior, general, s-a văzut adesea la creştini: mame care şi-au încurajat copiii să sufere totul şi chiar să moară pentru credinţa lor. Era mare dorinţa şi bucuria părinţilor creştini ca fiii lor să aibă parte de coroana de martiri, cu care intrau în rândul sfinţilor. Sfinţenia, cel mai înalt ideal care face pe om să-şi depăşească puterile, explică de la sine eroismul fără seamă al mamelor creştine.
Printre femeile martire se pot număra Sfânta Perpetua, doamnă nobilă, şi Sfânta Felicitas, sclavă. În urma edictului dat de împăratul Septimiu Sever pentru interzicerea prozelitismului creştin, a fost arestată Perpetua, matroană romană în vârstă de 22 de ani, instruită şi bine educată, aparţinând unei familii înstărite. În momentul arestării era o simplă catehumenă. În condiţiile primejdioase ale detenţiei, a reuşit să-l primească pe tatăl ei, care încerca să o convingă să se lepede de Hristos. Dar în zadar, căci Sfânta îşi susţinea hotărârea prin cuvintele: “După cum vasul acesta pe care-l priveşti nu se poate numi altfel, tot aşa şi eu nu mă pot numi altfel decât ceea ce sunt: creştină”.
Sfânta Felicitas, în momentul în care a fost condamnată la moarte era însărcinată, dar, prin iconomie dumnezeiască, a născut înainte de termen. Apoi, împreună cu Sfânta Perpetua au fost aruncate la o vacă sălbatică, dar nici nu au simţit când au fost luate în coarne şi aruncate în sus.
Alte două muceniţe sunt Sfânta Sabina şi Sfânta Serapia. Acestea locuiau în oraşul Vindena, în Umbria. Judecătorul păgân a hotărât ca fecioara Serapia să fie dată în seama a două tinere desfrânate. Nimic nu era mai ruşinos pentru tinerele fecioare, decât pierderea curăţiei trupeşti. În chip minunat, Sfânta Serapia a scăpat de această cruntă pedeapsă, ba mai mult, le-a atras şi pe cele două desfrânate la creştinism, devenind şi ele mărturisitoare ale noii credinţe.
O altă martiră este Sfânta Maria servanta, care a fost vădită de stăpâna ei că postea, mărturisind cu voce tare că: “voi puteţi să-mi condamnaţi corpul, dar nu şi sufletul”, discurs rostit cu multă tărie, dar care a fost urmat de martiriul său.
Omorurile, torturile sau diversele promisiuni cu care păgânii încercau să-i silească pe creştini a-şi părăsi credinţa cea dreaptă, au fost socotite trecătoare şi fără preţ. Mai presus de toate acestea era Acel far luminos –Iisus Hristos-modelul vieţii lor, El fiind Biruitorul.
Martirele au pecetluit credinţa cea adevărată cu preţul vieţii. Mame creştine, şi-au jertfit nu numai viaţa lor, ci şi proprii copii, pregătindu-i pentru viaţa cea adevărată.
_________________________________________________________________________
Bibliografie:
- Popescu, Teodor M., Chipuri de mame creştine în educaţia religioasă, în “Glasul Bisericii”, anul VII, Nr.11-12, nov.-dec., Editura Institutului Biblic, Bucureşti, 1948.
- Istoria Sfântului Ioan Gură de Aur, tradusă din limba franceză de Gheorghe Băbuţ, vol.I, Edit. Pelerinul Român, Oradea, 2003.
- Evdokimov, Paul, Femeia şi mântuirea lumii, traducere Gabriela Moldoveanu, Edit. Christiana, Bucureşti,1995.
- Ford, David şi Mary, Căsătoria, cale spre sfinţenie (Vieţile Sfinţilor căsătoriţi), traducere de Constantin Făgetan, Edit.Sofia, Bucureşti, 2001.
- Viziniuc, Maica Gabriela, Chipuri de femei martir, Edit. Anastasia, Bucureşti, 1999.
- Actele martirice, Studiu introductive, traducere şi note de Ioan Rămureanu, E.I.B, Bucureşti, 1997.
Pr. Marian-Valentin Mărăcine
Parohia Adormirea Maicii Domnului-Vădeni, Tg-Jiu